Termination of criminal proceedings for fraud due to application of the more favorable penal law following the constitutional unconstitutionality of the statute of limitations interruption provision.

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1398 din data de 23 decembrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureş, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prev. art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

În temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 şi art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 274/02.11.2010, pronunţată de Judecătoria Panciu în Dosarul nr. x/2010, definitivă prin neapelare la data de 17.11.2010.

În temeiul art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (1) C. pen., privind starea de recidivă postcondamnatorie şi art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-a adăugat la pedeapsa de 2 ani închisoare stabilită în cauză şi pedeapsa de 3 ani închisoare menţionată în parag. anterior urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare în regim privativ de libertate.

În temeiul art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare perioada executată anterior de inculpatul A., după cum urmează: 07.09.2017 - 28.09.2017 - conform Î.P. nr. 56/28.09.2017 a Judecătoriei Zărneşti.

Au fost menţinute dispoziţiile Sentinţei penale nr. 274/02.11.2010 pronunţată de Judecătoria Panciu, în Dosarul nr. x/2010, definitivă prin neapelare la data de 17.11.2010 cu privire la pedepsele complementare şi accesorii aplicate inculpatului A.

În temeiul art. 396 alin. (1), (2) şi 10 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. , la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen. În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul B. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune Mureş la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen., s-a impus condamnatului să execute şi obligaţia de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei municipiului Târgu-Mureş, judeţul Mureş sau în cadrul Primăriei comunei Corunca, judeţul Mureş pe o perioadă de 90 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., respectiv cu privire la consecinţele săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere.

S-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere sau a neexecutării obligaţiilor impuse, anume revocarea suspendării şi dispunerea executării pedepsei principale în regim de detenţie.

În temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 19 C. proc. pen., raportat la art. 1357 C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă societatea C., prin reprezentant legal D.

Au fost obligaţi în solidar inculpaţii B. şi A. la plata sumei în cuantum de 32000 RON reprezentând daune materiale către partea civilă societatea C., prin reprezentant legal D.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, solicitarea de acordare de daune morale formulată de către societatea C., prin reprezentant legal D.

În motivarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, în fapt, că inculpaţii B. şi A., împreună şi în forma coautoratului, în data de 03 noiembrie 2014, în scopul de a dobândi în mod injust pentru ei o sumă de bani, prin folosirea datelor de identificare ale SC E. SRL şi SC F. SRL, trimiterea în numele acestor firme a unei oferte personalizate de preţ pentru "cherestea molid" şi a facturii fiscale nr. x/3 noiembrie 2014 în valoare de 7.292,52 euro, precum şi prin promisiunea mincinoasă de efectuare a transportului materialului lemnos în Austria prin intermediul SC F. SRL, au indus în eroare pe reprezentantul legal al persoanei vătămate C., determinându-l să le achite anticipat contravaloarea mărfii promise, respectiv suma totală de 7.292.52 euro, în două tranşe egale, la 04 noiembrie 2014 şi la 24 noiembrie 2014, în contul bancar x deschis la G. în numele SC E. SRL După încasarea banilor, inculpaţii nu au livrat marfa promisă, cauzând o pagubă echivalentă valorii achitate de către persoana vătămată.

În drept, instanţa de fond a reţinut că, în raport cu starea de fapt expusă, activitatea inculpaţilor constituie infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

Împotriva Sentinţei penale nr. 1398 din data de 23 decembrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureş, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, a declarat apel inculpatul A.

Cu privire la efectul extensiv al apelului declarat de către inculpatul A., instanţa de apel a subliniat că, în principiu, orice cale de atac, inclusiv apelul, profită numai celui care a folosit-o. În mod excepţional, însă, în cazul apelului, legea procesual penală instituie un remediu procesual pentru înlăturarea erorilor de drept şi de fapt săvârşite în administrarea justiţiei, remediu care permite răsfrângerea căii de atac faţă de părţi pentru care hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin neapelare în termenul prescris de lege. În acest fel, art. 419 C. proc. pen. consacră extinderea efectelor apelului asupra a două categorii de persoane: părţile care nu au declarat apel şi părţile la care apelul nu se referă. Din modalitatea în care este redactat art. 419 C. proc. pen., extinderea efectelor apelului are un caracter obligatoriu, dacă sunt îndeplinite condiţiile enunţate de acest text legal, iar ceea ce poate totuşi să aibă un caracter facultativ este doar efectul extinderii.

Efectul extensiv al apelului enunţat de art. 419 C. proc. pen. operează dacă sunt întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: (i) să existe un apel valabil declarat de către cel puţin una din părţile procesului penal, adică apelul trebuie să fie declarat în termen şi să fie admisibil, deoarece un apel care nu este susceptibil de a fi judecat în fond nu poate să fie extins; (ii) părţile care au declarat apel şi cele care nu au exercitat această cale ordinară de atac sau cele la care apelul nu se referă să facă parte din acelaşi consorţiu procesual; (iii) apelul declarat să fie de natură să creeze o situaţie mai bună părţilor care nu au formulat apel sau părţilor la care calea ordinară de atac nu se referă, adică acestor părţi nu li se poate cauza o situaţie mai grea ca urmare a extinderii. Din această perspectivă, instanţa de apel a subliniat că legiuitorul nu prevede care sunt acele situaţii mai favorabile care permit extinderea efectelor apelului. Este firesc să fie aşa, dată fiind diversitatea acelor situaţii care pot să profite de la caz la caz părţilor care nu au uzat de calea ordinară de atac sau la care nu se referă apelul altuia din consorţiu procesual. Asemenea situaţii pot acoperi fie o soluţie de achitare pronunţată în a doua instanţă în urma uneia de condamnare ori de încetare a procesului penal dispusă în primă instanţă, fie o soluţie de încetare a procesului penal dispusă în apel după ce instanţa de prim grad a dispus condamnarea, fie o îmblânzire în apel a tratamentului sancţionator aplicat în prim grad, fie orice altă măsură ori soluţie care generează o împrejurare sau o circumstanţă mai avantajoasă decât cea dispusă prin hotărârea atacată.

În cauza de faţă, Curtea de Apel Târgu Mureş a apreciat că apelul inculpatului A. este unul valabil declarat, din perspectiva titularului, a termenului şi a hotărârii atacate. Totodată, s-a reţinut că apelantul şi inculpatul B. se află în acelaşi consorţiu procesual, fiind acuzaţi că în coautorat au săvârşit infracţiunea de înşelăciune în dauna părţii civile C.. În sfârşit, apelul lui A. a devoluat integral cauza în faţa instanţei de al doilea grad, cu toate chestiunile de fapt şi de drept pe care le comportă spre o nouă judecată în fond, iar calea de atac promovată de acest inculpat este de natură să atragă o situaţie mai favorabilă în cazul coinculpatului.

În considerarea celor expuse anterior, în baza art. 419 C. proc. pen., instanţa de apel a extins efectele apelului declarat de inculpatul A. şi la inculpatul B.

Referitor la situaţia de fapt, Curtea de Apel Târgu Mureş a reţinut că, din materialul probator al cauzei, astfel cum temeinic a fost analizat de prima instanţă prin hotărârea apelată, analiză pe care instanţa de apel şi-a însuşit-o integral, rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă că, la data de 03 noiembrie 2014, inculpatul A. împreună cu inculpatul B., deşi nu deţineau materialul lemnos promis sau mijloace de transport, au postat pe internet anunţuri prin care ofereau spre vânzare material lemnos. În această împrejurare, inculpaţii au fost contactaţi de D., în calitate de reprezentant legal al persoanei vătămate C.. Folosind datele de identificare ale SC E. SRL şi SC F. SRL, inculpaţii au emis în numele acestor firme o ofertă personalizată de preţ pentru "cherestea molid" şi factura fiscală nr. x/3 noiembrie 2014, apoi cu promisiunea mincinoasă de efectuare a transportului materialului lemnos în Austria prin intermediul SC F. SRL, firme administrate de către inculpatul B., l-au indus în eroare pe reprezentantul legal al persoanei vătămate şi l-au determinat să achite anticipat contravaloarea mărfii promise, respectiv suma totală de 7.292.52 euro, în două tranşe egale, de câte 3.646,26 euro: la datele de 04 noiembrie 2014 şi 24 noiembrie 2014, în contul bancar x deschis la G. în numele SC E. SRL După încasarea banilor, inculpaţii nu au livrat marfa promisă, nu au restituit sumele încasate şi nu au mai putut să fie contactaţi de persoana vătămată, care a suferit o pagubă echivalentă sumei achitate.

În aceste circumstanţe, s-a reţinut că activitatea inculpaţilor A. şi B. este tipică obiectiv şi subiectiv, îndeplinind elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., comisă în coautorat de către cei doi.

Asupra naturii juridice a prescripţiei răspunderii penale şi a legii incidente, Curtea de Apel Târgu Mureş a subliniat că, în practică, aceste chestiuni au fost recent analizate în mod complet, între altele, prin Decizia penală nr. 350/A/22 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. x/2018. În acord cu considerentele deciziei indicate, instanţa de apel a reţinut că, în filosofia actualului C. pen. român, similar celui din 1969 şi a celui din 1936, instituţia prescripţiei răspunderii penale este concepută ca una de drept penal substanţial în toate componentele sale, inclusiv termene, cauze de încetare sau de suspendare ori prescripţie specială.

În acest fel, prescripţia răspunderii penale este reglementată în ansamblul său în C. pen., neexistând o reglementare structurată a instituţiei în C. proc. pen., acesta din urmă făcând referire la dispunerea unei soluţii de clasare, respectiv de încetare a procesului penal în cazul intervenţiei prescripţiei. Deopotrivă, trebuie avut în vedere că prescripţia (inclusiv în componentele care ţin de cauzele de întrerupere) este strâns legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenţei unei legi substanţiale care să permită persoanei să prevadă consecinţele acţiunilor sale, precum şi aplicabilitatea deplină a principiului legalităţii incriminării şi a sancţiunilor.

Legiuitorul român a considerat că trecerea timpului produce efecte de drept penal substanţial fie asupra răspunderii penale (prescripţia răspunderii penale), fie asupra executării pedepsei (prescripţia executării pedepsei), care relevă inutilitatea exercitării de către stat a funcţiei represive consecutiv comiterii unei infracţiunii, făcând astfel să înceteze raportul penal de conflict.

În acest sens, în decizia Curţii Constituţionale nr. 443/2017, s-a arătat că "printre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanţă şi cel al prescriptibilităţii răspunderii penale. Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripţia răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-şi atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenţia generală şi cea specială şi poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu faţă de data săvârşirii infracţiunii, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau şterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii, autorul acesteia, sub presiunea ameninţării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse".

Întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept substanţial, fiind legată de instituţia răspunderii penale, în sensul că evită stingerea rezonanţei sociale a faptei ilicite prin efectuarea unor acte din care să rezulte că statul nu a renunţat la tragerea la răspunderea penală a infractorului. Întreruperea prescripţiei este prevăzută în Partea generală a C. pen. ca incident ce survine pe parcursul termenului de prescripţie.

Faptul că actele menite să întrerupă prescripţia sunt realizate în cadrul procesului penal reprezintă o formă naturală de exercitare a opţiunii represive de către stat prin intermediul unor acte judiciare, neputând să transforme natura juridică a instituţiei dintr-una de drept substanţial în una de procedură, ci doar să releve că răspunderea penală continuă să fie relevantă juridic prin deplasarea momentului de la care se socoteşte termenul de prescripţie (prevederea începerii curgerii unui nou termen de prescripţie de la data actului interuptiv şi incidenţa altei instituţii de drept penal substanţial - prescripţia specială a răspunderii penale).

Chiar dacă actul judiciar întreruptiv este unul procesual sau procedural, acesta trebuie analizat din perspectiva efectelor pe care le produce sub aspect substanţial, atunci când a fost întocmit în mod legal. Astfel, mai întâi trebuie evaluat din perspectiva legii procesuale în aplicarea principiului activităţii legii (tempus regit actum) dacă actul procesual a fost sau nu legal întocmit şi, dacă se reţine că actul judiciar respectă exigenţele legale de la data emiterii sale, se trece la etapa a doua, care vizează evaluarea efectelor substanţiale ale actului efectuat în cursul termenului de prescripţie, când sunt aplicabile dispoziţiile de drept penal material, inclusiv în componenta referitoare la legea penală mai favorabilă.

Aşadar, prescripţia răspunderii penale nu este concepută de legiuitorul român ca o instituţie procedurală, aşa cum este consacrată în legislaţia franceză sau belgiană drept o prescripţie (extinctivă) a acţiunii penale (în considerarea faptului că acţiunea penală, ca orice acţiune în justiţie, este împiedicată de trecerea unui interval de timp pentru a fi considerată o normă de procedură), care poate fi invocată ca o excepţie de procedură, ci ca un impediment de drept substanţial la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (alături de ale impedimente de drept penale: cauzele justificative sau de neimputabilitate ori de nepedepsire), care poate fi invocat ca o apărare de fond.

Efectul principal al acestei instituţii este reprezentat de înlăturarea răspunderii penale la data împlinirii termenului de prescripţie, iar nu de stingere a acţiunii penale (mai întâi instanţa constată intervenţia prescripţiei răspunderii penale, iar apoi se reţine impedimentul la exercitarea acţiunii penale care conduce la soluţia de încetare a procesului penal); consecutiv producerii efectului substanţial la momentul împlinirii termenului de prescripţie, se produce, în subsidiar, şi un efect procedural constând în impedimentul la punerea în mişcare ori exercitarea acţiunii penale; însă acest efect secundar nu face ca prescripţia răspunderii penale să poată fi percepută ca o instituţie hibridă atât substanţială, cât şi procedurală, deoarece impedimentul procedural este o consecinţă directă a efectului substanţial principal, neavând valenţe proprii.

Fiind o instituţie de drept penal, se vor aplica în privinţa prescripţiei răspunderii penale regulile legii penale mai favorabile atât în ceea ce priveşte termenele, cât şi în ceea ce priveşte cauzele de întrerupere sau de suspendare. Astfel, în Decizia nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a apreciat că "se poate afirma cu certitudine că prescripţia răspunderii penale este guvernată de norme de drept penal substanţial, fiind susceptibilă de a beneficia de efectele aplicării mitior lex."

Deopotrivă, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012) s-a opinat că în materia prescripţiei răspunderii penale se aplică regulile legii penale mai favorabile. În considerentele acestei decizii instanţa de contencios constituţional a reţinut că "prin efectele sale prescripţia înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă că există o asemenea răspundere, dar care, prin efectul prescripţiei, este înlăturată. În unele legislaţii, efectul juridic al prescripţiei este arătat prin aceea că «înlătură acţiunea penală». Acest punct de vedere este parţial exact, deoarece prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi obligaţia corespunzătoare. Prescripţia are, aşadar, caracterul unei renunţări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârşită, cu condiţia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârşirii faptei. Prin urmare, este de observat că, dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 13 din C. pen. din 1969 ("În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă."), legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi".

Fiind o instituţie de drept penal substanţial, aplicarea mecanismului legii penale mai favorabile trebuie să ţină seama de decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, prin care s-a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

Referitor la natura şi efectele soluţiilor pronunţate de Curtea Constituţională cu privire la dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională, deoarece respectivele dispoziţii legale "31. (...) sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale".

Prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "55. (...) Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancţionează «soluţia legislativă» pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că, (...), aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.", ci "61. (...), prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea «oricărui act de procedură în cauză», Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau".

Instanţa de apel a apreciat că imperativul respectării efectului general obligatoriu al actelor de jurisdicţie constituţională, consfinţit de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, reprezintă, fără îndoială, edificiul ordinii juridice constituţionale specifice statului de drept. Aceasta este caracterizată de supremaţia legii fundamentale şi preeminenţa dreptului, imprimând obligativitatea faţă de toate persoanele a deciziilor Curţii Constituţionale, în raport cu toate puterile etatice, inclusiv faţă de puterea judecătorească.

Instanţa de contencios constituţional a statuat că "Întrucât toate considerentele unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea Constituţională constată că autoritatea de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al soluţiei se răsfrânge asupra tuturor considerentelor deciziei" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 6 iunie 2017).

În acest context, pentru a elimina orice controversă referitoare la obligativitatea erga omnes a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, în special din perspectiva incidenţei acesteia cu privire la situaţiile juridice tranzitorii la momentul publicării, instanţa de apel a analizat natura juridică a declaraţiei de neconstituţionalitate din cuprinsul deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, aceasta fiind aptă să influenţeze geometria efectelor respectivului act de jurisdicţie constituţională.

În considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, instanţa de contencios constituţional a optat să abordeze acest topic - natura juridică a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 - prin raportare la "criteriile tradiţionale/clasice", gravitând în sfera dihotomiei dintre deciziile simple/extreme şi cele interpretative, pe care le echivalează deciziilor cu rezervă de interpretare, statuând că aceasta "55. (...) nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.", ci "61. (...), prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme (...)".

Deopotrivă, s-a avut în vedere şi faptul că, prin Decizia nr. 25/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat că "problema de drept asupra căreia instanţele s-au pronunţat în mod diferit excedează competenţei instanţei supreme, Curtea Constituţională fiind singura care poate statua asupra efectelor deciziilor pronunţate".

În acest cadru, în primul rând, instanţa de apel a apreciat că decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 nu poate fi calificată drept o decizie interpretativă de admitere stricto sensu, deoarece nu identifică o multitudine de interpretări potenţiale ale normei unice reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., urmată de eliminarea acelei interpretări contrare legii fundamentale, ca efect al declaraţiei de neconstituţionalitate. Altfel spus, este cert că respectivul act de jurisdicţie constituţională nu a statuat nicio rezervă de interpretare neutralizantă, care să elimine interpretarea contrară Constituţiei aptă să "reconstruiască" norma într-un sens generator de efecte juridice substanţiale compatibile cu exigenţele constituţionale, ci, dimpotrivă, a sancţionat însăşi norma - "soluţia legislativă" -, fiind lipsit de relevanţă că a lăsat nealterat textul dispoziţiei normative.

În al doilea rând, considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 nu permit posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 ca decizie (manipulativă) aditivă, deoarece instanţa de contencios constituţional nu a sancţionat vreo omisiune legislativă, ci o soluţie legislativă existentă la nivelul dreptului pozitiv.

În al treilea rând, considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 exclud posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 ca decizie (manipulativă) substitutivă, lipsind în dispozitivul acesteia soluţia normativă destinată să substituie, cu sau fără alterarea textului dispoziţiei legale, norma declarată neconstituţională. În acest sens s-a subliniat că, deşi "68. (...) în parag. 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a evidenţiat faptul că soluţia legislativă din C. pen. din 1969 îndeplinea exigenţele de claritate şi previzibilitate, (...) Curtea observă însă că indicarea soluţiei legislative din actul normativ anterior a avut rol orientativ şi în niciun caz nu i se poate atribui o natură absolută, în sensul obligării adoptării de către legiuitor a unei norme identice cu cea conţinută de C. pen. din 1969. Astfel, Curtea subliniază că, deşi a sancţionat soluţia legislativă prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen., deoarece aceasta prevedea că se poate întrerupe cursul prescripţiei prin efectuarea de acte procedurale care nu sunt cunoscute suspectului sau inculpatului, prin comunicare sau prin prezenţa acestuia la efectuarea lor, Curtea nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competenţa legiuitorului, cu condiţia esenţială ca acestea să îndeplinească exigenţele menţionate de către instanţa de contencios constituţional".

În al patrulea rând, considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 exclud posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 drept o decizie (manipulativă) de admitere "parţială" non-textuală (decizie de ablaţie) pentru simplul argument că textul art. 155 alin. (1) C. pen. conţine o singură soluţie normativă, iar nu o dualitate dintre care una să fie afectată de nelegitimitate constituţională. Altfel spus, în contextul unicităţii soluţiei legislative nu se poate discuta de plano despre reducerea sferei de aplicare a dispoziţiei legale afectate de nelegitimitate constituţională, ci chiar de anihilarea sa integrală în contextul declarării neconstituţionale a soluţiei legislative însăşi.

În al cincilea rând, din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 nu se poate trage concluzia că Decizia nr. 297/2018 era una (manipulativă) de admitere "parţială" textuală, de vreme ce declaraţia de neconstituţionalitate vizează soluţia legislativă în ansamblul său, iar nu un fragment al dispoziţiei legale atacate, prin care aceasta este reglementată. Altfel spus, Curtea Constituţională nu a statuat că sintagma "oricărui act de procedură în cauză" ar fi contrară legii fundamentale, declaraţia de neconstituţionalitate privind soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză".

Aşadar, se observă că asimilarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 cu deciziile simple/extreme s-a efectuat din perspectiva efectelor pe care aceasta le produce, de vreme ce "Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau", astfel încât, fără să existe o altă soluţie legislativă - normă - în planul respectivului text normativ, care ar pune altminteri problema reducerii sferei sale de aplicare, acesta din urmă nu este idoneu să genereze vreun efect substanţial, deoarece "73. (...), în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, (...), prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale".

În acest context, faţă de considerentele obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, instanţa de apel a apreciat că decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 este una simplă non-textuală care alterează activitatea substanţială a normei unice pe care textul o conţine, în sensul că, din data de 25 iunie 2018 - data publicării Deciziei nr. 297/2018 în Monitorul Oficial al României - şi până la data de 30 mai 2022 - data modificării prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, respectivul text normativ nu a reglementat un caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, deoarece unica soluţie legislativă pe care textul a reglementat-o de la intrarea sa în vigoare la data de 1 februarie 2014 intră sub puterea general obligatorie a declaraţiei de neconstituţionalitate exprimate ca atare prin actul de jurisdicţie constituţională.

Referitor la aplicarea în cauzele pendinte a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în forma în vigoare în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, conform deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, ca dispoziţie care face parte dintr-o lege penală mai favorabilă până la soluţionarea definitivă a cauzei, Curtea de Apel Târgu Mureş a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. au natura unei legi penale substanţiale suspuse principiului aplicării legii penale mai favorabile, care se poate face în temeiul art. 5 alin. (2) C. pen. şi în cazul actelor normative declarate neconstituţionale.

Instanţa de apel a reţinut că în literatura de specialitate s-a arătat că "aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor în curs de judecată presupune fie un caz de retroactivitate atunci când legea mai favorabilă este legea nouă, fie un caz de ultraactivitate, în situaţia în care legea mai favorabilă este legea veche", în ambele ipoteze determinarea urmând a se efectua în concret printr-o operaţiune de comparare a efectelor pe care aplicarea legilor penale succesive le generează în cauza penală cu privire la situaţia persoanei acuzate. Unul dintre criteriile prin care se determină în concret legea penală mai favorabilă până la soluţionarea definitivă a cauzei este cel al condiţiilor de tragere la răspundere penală. La evaluarea concretă a respectivului criteriu, doctrina relevantă statuează că "va fi mai favorabilă legea care (...) prevede un termen de prescripţie mai scurt sau permite împlinirea mai rapidă a termenului de prescripţie (spre exemplu, nu prevede o anumită cauză de întrerupere)".

Prin urmare, fără a fi calificate ele însele ca mitior lex, deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 configurează, prin efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) C. pen., un veritabil criteriu concret de determinare a legii penale mai favorabile până la soluţionarea definitivă a cauzei, constând dintr-un regim juridic mai favorabil aplicabil unei cauze care înlătură răspunderea penală (prescripţia răspunderii penale). Astfel fiind, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen. soluţia normativă declarată neconstituţională, în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, interval în care a operat exclusiv prescripţia generală prevăzută de art. 154 C. pen., cât timp legiuitorul nu a reglementat în fondul activ al legislaţiei vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, este o lege penală substanţială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluţionarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.

Referitor la incidenţa prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de înşelăciune dedusă judecăţii, instanţa de apel a reţinut că, în 03 noiembrie 2014, inculpatul A. împreună cu inculpatul B., deşi nu deţineau materialul lemnos promis sau mijloace de transport, au postat pe internet anunţuri prin care ofereau spre vânzare material lemnos. În această împrejurare, inculpaţii au fost contactaţi de D., în calitate de reprezentant legal al persoanei vătămate C.. Folosind datele de identificare ale SC E. SRL şi SC F. SRL, inculpaţii au emis în numele acestor firme o ofertă personalizată de preţ pentru "cherestea molid" şi factura fiscală nr. x/3 noiembrie 2014, apoi cu promisiunea mincinoasă de efectuare a transportului materialului lemnos în Austria prin intermediul SC F. SRL, firme administrate de către inculpatul B., l-au indus în eroare pe reprezentantul legal al persoanei vătămate şi l-au determinat să achite anticipat contravaloarea mărfii promise, respectiv suma totală de 7.292.52 euro, în două tranşe egale, de câte 3.646,26 euro: la 04 noiembrie 2014 şi 24 noiembrie 2014, în contul bancar x deschis la G. în numele SC E. SRL După încasarea banilor, inculpaţii nu au livrat marfa promisă, nu au restituit sumele încasate şi nu au mai putut să fie contactaţi de persoana vătămată, care a suferit o pagubă echivalentă sumei achitate. Activitatea inculpaţilor, comisă în coautorat, constituie infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

Potrivit art. 244 alin. (2) C. pen., înşelăciunea săvârşită prin folosirea de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani, iar conform art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., răspunderea penală se prescrie în termen de 5 ani de la data săvârşirii infracţiunii, când legea prevede pentru această infracţiune pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.

Instanţa de apel a constatat că art. 155 alin. (1) C. pen., în varianta prevăzută în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, în care a fost activă doar prescripţia generală prevăzută de art. 154 C. pen., cât timp legiuitorul, ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, nu a intervenit să prevadă cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, constituie legea penală mai favorabilă litigiului.

În raport cu data săvârşirii infracţiunii de către cei doi inculpaţi - 04 noiembrie 2014, determinată în considerarea celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 5/2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 2 mai 2019), termenul de 5 ani al prescripţiei generale a răspunderii penale prevăzut de art. 155 lit. d) C. pen. s-a împlinit în cazul ambilor inculpaţi la data de 03 noiembrie 2019, termen calculat conform art. 154 alin. (2) şi art. 186 alin. (1) C. pen. Cum prescripţia generală a răspunderii penale era împlinită deja la data de 23 decembrie 2021 când a fost pronunţată sentinţa Judecătoriei Târgu-Mureş, s-a constatat că apelul declarat de inculpatul A. profită, prin extensie, şi inculpatului B.

Drept urmare, prin Decizia penală nr. 482/A din 08 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2020, în baza art. 419 C. proc. pen., au fost extinse efectele apelului declarat de inculpatul A. şi la inculpatul B.

În conformitate cu art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1398/23 decembrie 2021 pronunţate de Judecătoria Târgu-Mureş în Dosarul nr. x/2020 şi, în consecinţă, a fost desfiinţată în parte sentinţa penală atacată şi, în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (intervenţia prescripţiei răspunderii penale), s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. (cu d.p.), pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu reţinerea art. 41 alin. (1) C. pen. şi cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (intervenţia prescripţiei răspunderii penale), s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B. (cu d.p.), pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Au fost înlăturate din hotărârea apelată dispoziţiile vizând revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicate inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 274/2 noiembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Panciu.

Au fost anulate formele de executare emise de Judecătoria Târgu-Mureş în privinţa inculpatului B.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale Sentinţei penale nr. 1398/23 decembrie 2021, privind modalitatea de soluţionare a acţiunii civile exercitate de partea civilă C. şi suportarea din fondurile Ministerului Justiţiei a onorariului avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul A.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, la data de 06 octombrie 2022.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş a susţinut că în mod greşit s-a constatat împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Sub acest aspect, s-a învederat că fapta pentru care s-a dispus încetarea procesului penal a fost săvârşită la data de 04 noiembrie 2014. Având în vedere că infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. se pedepseşte cu închisoarea de la 1 an la 5 ani, termenul de prescripţie generală este de 5 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., iar termenul de prescripţie specială este, conform art. 155 alin. (4) C. pen., de 10 ani, acest din urmă termen nefiind, însă, împlinit la data pronunţării deciziei recurate.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş a menţionat că, potrivit doctrinei relevante (V. Dongoroz):

"în prezent, cvasiunanimitatea doctrinei consideră instituţia prescripţiei ca aparţinând dreptului penal substanţial şi ca atare aplică în materia prescripţiei regula legii penale mai favorabile. Regula legii penale mai favorabile se aplică prescripţiei, nu şi actelor întreruptive de prescripţie. Într-adevăr, în timp ce prescripţia este o instituţie de drept substanţial, întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripţie trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs (tempus regit actum)".

La rândul său, Curtea Constituţională a reţinut că aşezarea normelor în C. pen. sau în C. proc. pen. nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avute în vedere obiectul de reglementare şi scopul normei.

De altfel, art. 155 C. pen. prevedea (în forma în vigoare începând cu 2014), "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură". Prin urmare, actul întreruptiv este esenţialmente un act de procedură, astfel încât valabilitatea şi efectele sale sunt guvernate de principiul tempus regit actum.

S-a subliniat că, în speţă, au fost îndeplinite mai multe astfel de acte de procedură, făcându-se referire, în acest sens, printre altele, la ordonanţele prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, extinderea urmăririi penale, efectuarea în continuare a urmăririi penale, schimbarea încadrării juridice, precum şi la rechizitoriul nr. x/2018 întocmit la 09 ianuarie 2020 şi la încheierea de cameră preliminară nr. 316/CP din 03 martie 2020 pronunţată de instanţa de fond. În plus, s-a arătat că termenul de prescripţie a răspunderii penale a fost suspendat în perioada de 2 luni, cuprinsă între 16 martie 2020 - 14 mai 2020, în care a fost declarată starea de urgenţă pe teritoriul României.

S-a apreciat că întrucât valabilitatea actului de procedură este guvernată de principiul tempus regit actum şi nu de cel al aplicării legii penale mai favorabile, trebuie examinat în ce măsură actele de procedură întocmite în cauză au avut efect întreruptiv de prescripţie, pornind şi de la aspectele statuate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 473/2018 (în sensul că opţiunea legiuitorului de a declara imprescriptibilă executarea pedepselor principale în cazul infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei şi de aplicare imediată a dispoziţiilor prescripţiei în această materie nu este de natură să încalce prevederile art. 15 alin. (2) din legea fundamentală). În raport cu chestiunile examinate în această decizie, s-a considerat că examinarea efectelor neconstituţionalităţii art. 155 alin. (1) C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile, iar actele de procedură îndeplinite înainte de 25 iunie 2018 şi-au produs efectele de întrerupere a cursului prescripţiei, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul tempus regit actum.

În ceea ce priveşte menţiunea din cuprinsul deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, în sensul că între 26 aprilie 2018 şi 30 mai 2022 "fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", s-a apreciat că, întrucât întreruperea cursului prescripţiei este o instituţie de drept procesual, pretinsa inexistenţă a vreunui caz de întrerupere în perioada arătată nu are vreo consecinţă asupra actelor întreruptive de prescripţie îndeplinite în perioada 2014 - 2018, întrucât nu se aplică principiul legii penale mai favorabile. O interpretare contrară ar face ca deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2002 să retroactiveze, producând efecte şi pentru trecut, ceea ce contravine flagrant dispoziţiei constituţionale prevăzută de art. 147 alin. (4) din Constituţie. S-a subliniat că art. 5 C. pen. nu poate fi interpretat astfel încât să lipsească de eficienţă dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din data de 07 februarie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş a fost admisă în principiu.

Examinând cererea de recurs în casaţie sub aspectul întrunirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte a constatat că aceasta îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen., Decizia penală nr. 482/A din 08 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac. Totodată, s-a constatat că recursul în casaţie a fost promovat, în termenul legal, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, care se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, fiind, aşadar, respectate dispoziţiile art. 435 C. proc. pen. - art. 436 C. proc. pen.

Totodată, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele şi prenumele procurorului care a exercitat calea de atac şi organul judiciar din care face parte, este indicată hotărârea atacată şi conţine semnătura persoanei care a întocmit cererea.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat că a fost invocat cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. cu argumentarea că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal în privinţa inculpaţilor A. şi B., având în vedere că la momentul pronunţării deciziei, 08 septembrie 2022, nu era împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale raportat, pe de o parte, la data săvârşirii faptei, respectiv 04 noiembrie 2014, şi la dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 155 alin. (4) C. pen. (în conformitate cu care termenul de prescripţie specială este de 10 ani), iar, pe de altă parte, la împrejurarea că, în cauză, au fost efectuate mai multe acte de procedură (atât anterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 267/2018, cât şi ulterior) care sunt supuse principiului tempus regit actum şi nu legii penale mai favorabile.

În consecinţă, având în vedere că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a acesteia.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal". Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., dispunându-se încetarea procesului penal.

În cauză, prin Sentinţa penală nr. 1398 din 23 decembrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureş, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, printre altele, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prev. art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

Prin aceeaşi hotărâre, în temeiul art. 396 alin. (1), (2) şi 10 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

Ulterior, prin Decizia penală nr. 482/A din 08 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2020, printre altele, în baza art. 419 C. proc. pen., au fost extinse efectele apelului declarat de inculpatul A. şi la inculpatul B.

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (intervenţia prescripţiei răspunderii penale), s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu reţinerea art. 41 alin. (1) C. pen. şi cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (intervenţia prescripţiei răspunderii penale), s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Prin motivele de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş a susţinut, în esenţă, că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpaţii A. şi B. în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., având în vedere că la momentul pronunţării deciziei, 08 septembrie 2022, nu era împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte subliniază că, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, nu se analizează corectitudinea reţinerii prin hotărârea recurată a legii penale mai favorabile, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme "(...) stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu al instanţei învestite într-o cale extraordinară de atac, respectiv recursul în casaţie, necircumscriindu-se vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute în art. 438 C. proc. pen." (Decizia nr. 98/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicată pe www.x.ro).

Aşadar, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., instanţa analizează dacă a fost sau nu împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale la momentul pronunţării deciziei de către instanţa de apel, prin raportare la legea mai favorabilă reţinută prin hotărârea definitivă recurată.

În continuare, Înalta Curte reţine că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018), s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.

Ulterior, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022) s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale, în considerente reţinându-se că:

"... în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (parag. 73).

Anterior publicării acestei din urmă decizii, prin articolul unic al O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022), a fost modificat art. 155 C. pen. după cum urmează:

"(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 - 25.06.2018 - şi data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 - 30.05.2022 - nu a existat o reglementare care să prevadă cazurile şi condiţiile întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale.

Deopotrivă, instanţa are în vedere şi Decizia nr. 67/25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022), prin care s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 C. pen.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că "în egală măsură, în contextul examinării instituţiei prescripţiei răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparţinând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) şi una aparţinând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripţiei), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia.

Consecutiv, sub aceeaşi interdicţie intră şi combinarea în cauzele pendinte a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.

Cu alte cuvinte, existenţa caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale succesive.

Revine fiecărei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia."

În speţă, instanţa de apel a constatat că, în raport cu data săvârşirii infracţiunii de către inculpaţii A. şi B. - 04 noiembrie 2014, determinată în considerarea celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 5/2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 2 mai 2019), termenul de 5 ani al prescripţiei generale a răspunderii penale prevăzut de art. 155 lit. d) C. pen. s-a împlinit în cazul ambilor inculpaţi la data de 03 noiembrie 2019, termen calculat conform art. 154 alin. (2) şi art. 186 alin. (1) C. pen.

Prin urmare, Curtea de Apel Târgu-Mureş a dispus încetarea procesului penal conform art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale cu privire la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. în privinţa inculpaţilor A. şi B.

Înalta Curte constată că infracţiunea de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., pentru care inculpaţii A. şi B. au fost trimişi în judecată, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

Conform prevederilor art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., "(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: (...) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani (...)". Alineatul 2 al aceluiaşi articol reglementează momentul de la care curg aceste termene. Astfel, "Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii (...).".

Drept urmare, termenul de prescripţie generală a răspunderii penale, de 5 ani, curge de la data săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., respectiv de la 04 noiembrie 2014 şi s-a împlinit la 03 noiembrie 2019.

Relativ la cele ce precedă, având în vedere că la data soluţionării apelului, respectiv la 08 septembrie 2022, era împlinit termenul de prescripţie generală a răspunderii penale în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., Înalta Curte constată că, în mod corect, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A. şi B. pentru comiterea acestei infracţiuni, ca urmare a intervenirii prescripţiei generale a răspunderii penale.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş împotriva Deciziei penale nr. 482/A din 08 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2020.

Conform prevederilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş împotriva Deciziei penale nr. 482/A din 08 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2020.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2023.

GGC - ED