Military court jurisdiction over private crimes and scope of privacy violation in marital surveillance under Art. 226 Penal Code

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 145/10.12.2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2020 Tribunalul Militar Bucureşti, în baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul colonel A. din cadrul U.M. x Bucureşti la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare a vieţii private, prev. de art. 226 alin. (5) din C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen. - de a comunica cu persoana vătămată ori de a se apropia de aceasta şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă sau alte locuri unde persoana vătămată desfăşoară activităţi sociale, la mai puţin de 500 m, pe o perioadă cuprinsă în intervalul indicat de textul de lege, respectiv de 3 (trei) ani.

A stabilit că executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor menţionate va începe, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În condiţiile aplicării pedepsei complementare, în baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen., instanţa a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea respectivelor drepturi.

Conform art. 65 alin. (3) din C. pen., a stabilit că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se va executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare a vieţii private, prev. de art. 226 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen. - de a comunica cu persoana vătămată ori de a se apropia de aceasta şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă sau alte locuri unde persoana vătămată desfăşoară activităţi sociale, la mai puţin de 500 m, pe o perioadă cuprinsă în intervalul indicat de textul de lege, respectiv de 3 (trei) ani.

A stabilit că executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor menţionate va începe, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În condiţiile aplicării pedepsei complementare, în baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen., instanţa a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea respectivelor drepturi.

Conform art. 65 alin. (3) din C. pen., a stabilit că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se va executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare a vieţii private, prev. de art. 226 alin. (2) din C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen. - de a comunica cu persoana vătămată ori de a se apropia de aceasta şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă sau alte locuri unde persoana vătămată desfăşoară activităţi sociale, la mai puţin de 500 m, pe o perioadă cuprinsă în intervalul indicat de textul de lege, respectiv de 3 (trei) ani.

A stabilit că executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor menţionate va începe, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În condiţiile aplicării pedepsei complementare, în baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen., instanţa a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea respectivelor drepturi.

Conform art. 65 alin. (3) din C. pen., a stabilit că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se va executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, prev. de art. 199 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen. - de a comunica cu persoana vătămată ori de a se apropia de aceasta şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă sau alte locuri unde persoana vătămată desfăşoară activităţi sociale, la mai puţin de 500 m, pe o perioadă cuprinsă în intervalul indicat de textul de lege, respectiv de 3 (trei) ani.

A stabilit că executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor menţionate va începe, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În condiţiile aplicării pedepsei complementare, în baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen., instanţa a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea respectivelor drepturi.

Conform art. 65 alin. (3) din C. pen., a stabilit că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se va executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare, prev. de art. 206 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen. - de a comunica cu persoana vătămată ori de a se apropia de aceasta şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă sau alte locuri unde persoana vătămată desfăşoară activităţi sociale, la mai puţin de 500 m, pe o perioadă cuprinsă în intervalul indicat de textul de lege, respectiv de 3 (trei) ani.

A stabilit că executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor menţionate va începe, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În condiţiile aplicării pedepsei complementare, în baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen., instanţa a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea respectivelor drepturi.

Conform art. 65 alin. (3) din C. pen., a stabilit că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se va executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de influenţare a declaraţiilor, prev. de art. 272 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen. - de a comunica cu persoana vătămată ori de a se apropia de aceasta şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă sau alte locuri unde persoana vătămată desfăşoară activităţi sociale, la mai puţin de 500 m, pe o perioadă cuprinsă în intervalul indicat de textul de lege, respectiv de 3 (trei) ani.

A stabilit că executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor menţionate mai sus va începe, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În condiţiile aplicării pedepsei complementare, în baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen., instanţa a interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea respectivelor drepturi.

Conform art. 65 alin. (3) din C. pen., a stabilit că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se va execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

Conform art. 38 alin. (1) din C. pen. a constatat că faptele săvârşite se află în concurs real şi în temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 (doi) ani închisoare, la care a adăugat sporul obligatoriu de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 1 (un) an închisoare, în final aplicând inculpatului pedeapsa principală rezultantă de 3 (trei) ani închisoare.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen. - de a comunica cu persoana vătămată ori de a se apropia de aceasta şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă sau alte locuri unde persoana vătămată desfăşoară activităţi sociale, la mai puţin de 500 m, pe o perioadă cuprinsă în intervalul indicat de textul de lege, respectiv de 3 (trei) ani.

A stabilit că executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor menţionate va începe, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În condiţiile aplicării pedepsei complementare, în baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen., instanţa a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea respectivelor drepturi.

Conform art. 65 alin. (3) din C. pen., a stabilit că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se va executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi a stabilit un termen de supraveghere de 3 (trei) ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a obliga inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. a impus inculpatului să execute următoarele obligaţii:

- să frecventeze programele de reintegrare socială stabilite de consilierul de probaţiune desemnat cu supravegherea sa, derulate de către Serviciul de Probaţiune Bucureşti.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 93 alin. (3) din C. pen., a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 100 de zile lucrătoare în cadrul uneia dintre următoarele instituţii: Primăria Administrarea Domeniului Public Bucureşti - Sector 3/Arhiepiscopia Bucureştilor, la alegerea consilierului de probaţiune.

Potrivit art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) din C. pen. a atras atenţia inculpatului asupra conduitei sale viitoare, asupra respectării disp. art. 93 alin. (5) din C. pen. privind termenul în care trebuie îndeplinite integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare şi asupra disp. art. 96 din C. pen. care prevăd revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi dispunerea executării pedepsei în cazul în care, pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere ori nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege sau dacă nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre ori dacă săvârşeşte o nouă infracţiune pe parcursul termenului de supraveghere.

Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa a luat act de faptul că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asupra conturilor deschise de inculpatul col. A. la C., D., E. şi F., aşa cum a fost instituită prin ordonanţa nr. x/2019 din data de 14.11.2020.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală.

Împotriva sentinţei pronunţate de către instanţa de fond a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 62 din data de 30 iunie 2022 pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2020, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de inculpatul col. A. împotriva Sentinţei penale nr. 145/10.12.2021 a Tribunalului Militar Bucureşti.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa atacată şi în fond, rejudecând:

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul col. A. pentru infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen. raportat la art. 83 din C. pen. a stabilit în sarcina inculpatului col. A., pentru săvârşirea infracţiunii de violare a vieţii private, prev. de art. 226 alin. (5) din C. pen., pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 396 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen. raportat la art. 83 din C. pen. a stabilit în sarcina inculpatului col. A., pentru săvârşirea infracţiunii săvârşirea infracţiunii de violare a vieţii private, prev. de art. 226 alin. (1) din C. pen., pedeapsa de 1 lună închisoare.

În baza art. 396 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen. raportat la art. 83 din C. pen. a stabilit în sarcina inculpatului col. A., pentru săvârşirea infracţiunii săvârşirea infracţiunii de violare a vieţii private, prev. de art. 226 alin. (2) din C. pen., pedeapsa de 3 luni închisoare.

În baza art. 396 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen. raportat la art. 83 din C. pen. a stabilit în sarcina aceluiaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, prev. de art. 199 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen., pedeapsa de 8 luni închisoare.

În baza art. 396 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen. raportat la art. 83 din C. pen. a stabilit în sarcina aceluiaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de influenţare a declaraţiilor, prev. de art. 272 alin. (1) din C. pen., pedeapsa de 1 an închisoare.

Conform art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. a contopit aceste pedepse, instituind pedeapsa mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat sporul de 8 luni închisoare, stabilind faţă de inculpatul col. A. pedeapsa rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 83 alin. (1) din C. pen., a amânat aplicarea pedepsei rezultante de 1 an şi 8 luni închisoare pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 84 din C. pen.

Conform art. 85 alin. (1) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 83 alin. (4) din C. pen. şi art. 404 alin. (3) din C. proc. pen. a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, respectiv revocarea amânării aplicării pedepsei, care va fi aplicată şi executată.

S-a luat act că prin încheierea de şedinţă din data de 09.03.2022 s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa nr. x/2019 a Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.

Conform art. 275 alin. (3) din Codul de procedură cheltuielile judiciare ocazionate de apelul declarat de inculpat, avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia.

În esenţă, s-a reţinut că, în perioada august - 31 octombrie 2019, inculpatul colonel a plasat, fără drept, un mijloc tehnic de înregistrare audio în geanta personală a soţiei sale, B., şi a înregistrat convorbirile în mediu ambiental, înregistrările fiind ulterior descărcate din memoria dispozitivului de înregistrare în mediul ambiental şi stocate pe suporţi de memorie, iar conţinutul unei părţi din acestea a fost difuzată de către inculpat către alte persoane în această perioadă, precum şi ulterior, persoana vătămată B. descoperind dispozitivul la data de 31.10.2019 şi punându-l la dispoziţia organelor de urmărire penală. De asemenea, s-a mai reţinut că, în noaptea de 31.10.2019, inculpatul a exercitat acte de violenţă şi loviri împotriva soţiei sale, în timp se aflau în domiciliul conjugal, provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 4 -6 zile de îngrijiri medicale.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând cazurile de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 şi 7 din C. proc. pen.

În argumentarea cererii, inculpatul A., prin avocat, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi să se dispună achitarea sa, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., apreciind hotărârea recurată ca fiind nelegală, respectiv în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., să se dispună trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanţa competentă după calitatea persoanei.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., în sensul că în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, raportat la împrejurarea că inculpatul este ofiţer superior (colonel) în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, iar specificitatea cauzei era şi este strict de natură civilă.

În fond, a solicitat să se constate că este vorba de neînţelegeri care au intervenit între soţi şi care nu pot atrage competenţa unor instanţe militare, deoarece infracţiunile de care inculpatul a fost acuzat nu au nicio legătură cu activitatea sa de serviciu şi cu calitatea sa de ofiţer, respectiv cu activitatea sa profesională.

Deopotrivă, a susţinut că instanţele miliare sunt în general mai intransigente şi autoritare, pronunţând condamnări mai grave decât instanţele civile, deoarece şi infracţiunile prevăzute de art. 413 - 437 din C. pen. sunt mult mai grave şi privesc capacitatea de luptă a forţelor armate.

Drept urmare, a precizat că şi urmărirea penală a fost efectuată de o unitate de parchet care nu era competentă să cerceteze astfel de fapte pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., apărarea inculpatului a precizat că faptele pentru care a fost trimis în judecată şi care au fost încadrate ca aplicări ale dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi urm. din C. proc. pen., nu sunt prevăzute de legea penală şi nu se încadrează în domeniul de aplicaţie al dispoziţiilor legale invocate mai sus.

Astfel, a reluat pe scurt consideraţiile ce au fost expuse şi în faţa instanţei de apel, care nu au fost analizate şi, în parte, au fost şi respinse.

Referitor la infracţiunile de violare a vieţii private prevăzute de art. 226. alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) din C. pen., s-a susţinut că, prin înregistrarea anumitor aspecte ale vieţii private a persoanei vătămate (la data respectivă, soţia sa), numita B., ar fi săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 226 alin. (1) din C. pen.

Însă, condiţia esenţială pentru a putea încadra fapta în dispoziţiile legale este aceea ca atingerea adusă vieţii private să fie făcută fără drept.

Viaţa privată a unei persoane este inviolabilă şi nu ar trebui să existe ingerinţe asupra ei. De asemenea, este fără dubiu că traiul în comun restrânge aşa-zisa viaţă privată prin instituirea unor reguli care să reglementeze raporturile dintre membrii comunităţii (unii filozofi vorbesc chiar despre "metafora libertăţii", persoana nedându-şi seama că, de fapt, libertatea îi este limitată şi că există mai mult principiul metafizic al libertăţii, ca modalitate de organizare a societăţii).

Mai mult, este de la sine înţeles că orice căsătorie reprezintă o limitare a libertăţii soţilor, fiecare având dreptul să ştie şi să cunoască toate aspectele vieţii soţului, inclusiv cele intime.

În drept, se vorbeşte despre instituţia căsătoriei, care se bazează pe fidelitate, încredere şi ajutor reciproc. Aşa fiind, din punct de vedere juridic, conform textului de lege, soţii au obligaţia juridică şi morală de a fi fideli unul altuia.

Dacă un soţ are bănuieli în privinţa infidelităţii celuilalt soţ, este dreptul acestuia de a cunoaşte aspectele reale care au condus la infidelitate şi care, prin înşelăciune şi trădare, sunt ascunse celuilalt soţ, într-o majoritate absolută a cazurilor (au fost puţine situaţii în care unul dintre soţi a recunoscut clar că are o legătură extraconjugală şi că doreşte ca unirea numită căsătorie să se desfacă).

Acesta este aspectul juridic al problemei şi motivul pentru care a procedat la înregistrarea soţiei sale cu drept, nu fără drept, cum în mod greşit se consideră de către acuzare, în scopul cunoaşterii adevăratului comportament ilicit şi imoral al soţiei, întrucât nu avea altă posibilitate de a demonstra realitatea decât utilizând un mijloc de înregistrare, ca o probă irefutabilă (se ştie că de obicei infidelităţile nu se recunosc nici dacă ai cele mai solide argumente), având în vedere că soţia sa nu îşi recunoştea infidelitatea datorată relaţiei extraconjugale.

Mai mult, a arătat că o înregistrare nu este în fond decât o asimilare a declaraţiilor unor martori în procesele de divorţ, în care se pune la îndoială fidelitatea unuia dintre soţi şi se încearcă demonstrarea legăturii extraconjugale avute de acesta.

În toate procesele de divorţ este admisibilă proba cu martori, ca şi proba cu fotografii sau alte mijloace materiale de probă, inclusiv înregistrări audio sau video. Acestea sunt admisibile, deoarece se consideră că sunt legale şi că sunt pertinente, utile şi concludente în a hotărî asupra dovedirii vinovăţiei pe aspectul legăturilor extraconjugale.

Ca atare, este încă o dovadă că sfera de aplicare a dispariţiilor art. 226 alin. (1) din C. pen. nu se referă la viaţa intimă din cadrul unei căsătorii, ci că se referă la alte situaţii.

În concluzie, inculpatul, prin apărător, a arătat că nu există viaţă privată în cadrul unei căsătorii în ceea ce priveşte relaţiile dintre soţi, cu tot ce înseamnă aceasta, inclusiv relaţiile extraconjugale pe care şi le permite unul dintre soţi.

Or, a afla despre un soţ că are sau nu are o relaţie extraconjugală nu intră în sfera de libertate individuală nesupusă vreunei cenzuri, ci face parte din esenţa existenţei unei familii, a unei căsătorii, care nu se poate întemeia decât pe fidelitate reciprocă absolută.

Aşa fiind, inculpatul a arătat că nu a dorit decât să ştie de ce s-a schimbat atitudinea soţiei faţă de subsemnatul şi faţă de familie şi a considerat că nu i-a încălcat vreun drept care să ţină de intimitatea vieţii sale private - din contră, ce poate să fie mai intim decât o relaţie dintre soţi, iar a cunoaşte legăturile unui soţ în afara căsătoriei privind chiar relaţiile esenţiale ale căsătoriei, reprezintă un drept şi o necesitate psihologică.

Nu în ultimul rând, a susţinut că infidelitatea unuia dintre soţi în timpul căsătoriei constituia chiar infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 304 din C. pen., abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului C. pen., or, această infracţiune avea raţiunea sa şi sancţionarea infidelităţii din punct de vedere penal nu reprezenta decât un mijloc de apărare al instituţiei căsătoriei.

În continuare, apărarea inculpatului a susţinut că, prin actul de acuzare, nu s-au avut în vedere şi dispoziţiile prevăzute la art. 226 alin. (4) din C. pen., fiind fără dubiu că înregistrările efectuate justifică un interes legitim (alin. (4), lit. a) al art. 226 din C. pen.), astfel cum a expus în motivele scrise depuse la dosar.

De asemenea, persoana vătămată, în speţă soţia sa, a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită de făptuitor - dacă s-ar fi studiat şi înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosar, s-ar fi observat că totul a fost plănuit de către soţia sa împreună cu martorul (concubinul) G., care a ajutat-o în mod fără dubiu, cum de altfel a declarat atât în faţa organului de cercetare penală, cât şi în faţa instanţei (art. 226 alin. (4) lit. b) din C. pen.).

În opinia apărării, raportat şi la susţinerile de mai sus privind incidenţa săvârşirii infracţiunii de adulter, conform art. 226 alin. (4) lit. c) din C. pen. "nu constituie infracţiune fapta săvârşită dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni" (oricum s-ar considera, infidelitatea dovedită a soţiei sale constituie atât o încălcare a regulilor esenţiale morale, cât şi a unor obligaţii asumate prin căsătorie, aşa cum erau prevăzute de art. 2 din Codul Familiei abrogat, cât şi dacă ne-am raporta la regimul fidelităţii reciproce instituit chiar şi prin dispoziţiile noului C. civ., respectiv art. 258 şi următoarele).

Pentru aceste considerente, apărarea inculpatului a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile esenţiale cerute atât de latura obiectivă, cât şi, în special, pe latura subiectivă, nefiind întrunite astfel elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 226. alin. (1) din C. pen.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie, dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 31 august 2022, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 15 noiembrie 2022, dată până la care, de asemenea, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Prin încheierea din data de 15 noiembrie 2022, constatând că prezenta cerere de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis în principiu cererea de recurs în casaţie, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 17 ianuarie 2023, s-au luat concluziile recurentului inculpat şi ale parchetului, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acea dată.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În fine, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În speţă, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casaţie, criticile acestuia fiind întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 şi pct. 7 din C. proc. pen.

Astfel, referitor la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă, în cursul judecăţii, nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că acest caz de recurs în casaţie este incident atunci când judecata a fost făcută de o instanţă inferioară celei legal competente, după materie sau după calitatea persoanei, nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa intervenind în cursul judecăţii.

Mai exact, atunci când nu se respectă dispoziţiile privind competenţa după materie (ratione materiae) şi competenţa după calitatea persoanei (ratione personae) şi judecata a fost efectuată de instanţă inferioară celei legal competente, este incident cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.

În continuare, Înalta Curte constată că acest caz de casare este incident numai atunci când judecata a fost făcută de o instanţă inferioară celei legal competente, respectiv după materie sau după calitatea persoanei, nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa având loc în cursul judecăţii, reglementarea fiind corespunzătoare modificărilor aduse de noua lege cu privire la condiţiile în care poate fi invocată excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei, precum şi cu privire la sancţiunea nulităţii absolute care poate fi invocată în orice stare a procesului, sancţiune ce intervine în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la tipurile de competenţă menţionate, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din C. proc. pen.

În sfera acestui caz de recurs în casaţie, recurentul inculpat A. a susţinut, în esenţă, că în speţă a fost vorba despre aspecte ce ţin de sfera materiei civile, astfel că urmărirea penală şi cercetarea judecătorească ar fi trebuit realizată de către instanţele civile şi nu militare, având în vedere că infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea sa nu au nicio legătură cu calitatea sa ofiţer superior (colonel) în cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

Înalta Curte constată că, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, susţinerile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2019 emis la data de 07.07.2020 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunilor de violarea vieţii private, prev. de art. 226 alin. (1), art. 226 alin. (2) şi art. 226 alin. (5) din C. pen.

Prin Decizia penală nr. 62 din data de 30 iunie 2022, inculpatul A. a fost condamnat, în mod definitiv, de către Curtea Militară de Apel Bucureşti la pedepsele de 1 an, 1 lună şi 3 luni închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de violare a vieţii private, prev. de art. 226 alin. (5), art. 226 alin. (1) şi art. 226 alin. (2) din C. pen.

În continuare, s-a reţinut că la data săvârşirii faptei, recurentul inculpat A. avea calitatea de colonel în cadrul UM X Bucureşti.

Astfel, potrivit art. 37 alin. (1) din C. proc. pen., Tribunalul militar judecă în primă instanţă, toate infracţiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.

Totodată, prin dispoziţiile art. 39 alin. (2) din C. proc. pen. este stabilită competenţa curţii militare de apel de soluţionare a apelului împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalele militare.

În ceea ce priveşte sintagma "infracţiunile comise de militari", dispoziţiile art. 174 din C. pen. statuează că prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.

Raportând aceste consideraţii teoretice, reiese că militarul a săvârşit o infracţiune când, în sens material, acţiunile sau inacţiunile sale sunt incriminate de o normă de drept penal material, în formă consumată sau tentată şi când, în sens personal, militarul a avut o contribuţie care se poate încadra în definiţiile legale ale noţiunii de "autor", "coautor", "instigator" sau "complice", atât timp cât fapta este pedepsită de legea penală.

Drept urmare, competenţa de judecată aparţine instanţelor militare ori de câte ori o persoană aparţinând categoriei "cadrelor militare" a efectuat acţiuni sau inacţiuni ce sunt incriminate de legea penală, în orice formă de participaţie şi indiferent de contribuţia concretă pe care acesta a avut-o la comiterea faptei.

Înalta Curte apreciază că, la stabilirea competenţei instanţelor militare se are în vedere atât calitatea de militar deţinută de către inculpat cât şi gradul său militar, neputându-se face o disociere între cele două calităţi.

În acest sens, Înalta Curte arată că, privitor la calitatea de militar, aceasta atrage competenţa personală a organelor judiciare, iar gradul ierarhic al inculpatului militar determină şi competenţa organelor militare pe linie verticală, între organe de grade diferite.

Ca urmare, legiuitorul a stipulat în mod expres şi fără echivoc faptul că, tribunalul militar judecă în primă instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul de colonel, respectiv, atât infracţiunile comise în legătură cu serviciul, cât şi cele comise în afara acestuia.

De altfel, chestiunea competenţei instanţei a făcut obiectul procedurii de cameră preliminară, prin încheierea nr. 145 din data de 25 septembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, definitivă prin încheierea nr. 19 din data de 18 noiembrie 2020 a Curţii Militare de Apel Bucureşti, prin respingerea contestaţiei formulate de inculpatul A., stabilindu-se că Tribunalul Militar Bucureşti este instanţa competentă să judece prezenta cauză.

În fine, se constată că în raport de motivele invocate de recurentul inculpat în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., în cursul judecăţii fiind respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, iar judecata nu a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, pentru a fi incident cazul de casare indicat.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se constată că susţinerile recurentului inculpat A. subsumate noţiunii de condamnare pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în sensul cazului de casare invocat sunt raportate de către acesta la modalitatea în care instanţele au apreciat situaţia de fapt din prezenta cauză şi la modalitatea de interpretare a probatoriului.

În opina recurentului, faptele de care a fost acuzat nu pot constitui infracţiuni aduse vieţii private, întrucât nu este îndeplinită condiţia esenţială ca atingerea adusă vieţii private să fi fost făcută fără drept.

În acest sens, a precizat că înregistrarea pe care a efectuat-o a fost în scopul cunoaşterii adevăratului comportament ilicit şi imoral al soţiei, pentru ca ulterior să o poată folosi în procesul de divorţ.

Examinând cauza prin prisma criticilor aşa cum au fost formulate, Înalta Curte constată că în speţă instanţele au făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului recurent sunt neîntemeiate.

Cu titlu prealabil, se reţine că violarea vieţii private reprezintă o incriminare nouă, fără corespondenţă în C. pen. anterior sau în vreo lege specială. Astfel cum rezultă din expunerea de motive a noului C. pen., această infracţiune este menită să acopere un vid de reglementare şi să ofere un răspuns specific noilor forme de lezare a vieţii private, ea întregeşte "cadrul protecţiei penale a valorilor garantate de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului".

Deopotrivă, se reţine că legea fundamentală şi C. pen. nu definesc noţiunea de viaţă intimă, familială şi privată, însă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Niemietz c.Germaniei, 1992) s-a decis că protecţia vieţii private nu acoperă doar sfera intimă a relaţiilor personale, ci şi "dreptul individului de a lega şi dezvolta relaţii cu semenii săi", deoarece "ar fi prea restrictivă limitarea noţiunii de viaţă privată la un cerc interior în care individul îşi trăieşte viaţa personală aşa cum crede de cuviinţă". Prin urmare, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, elementul definitoriu al dreptului la viaţă intimă, familială şi privată se referă la sfera relaţiilor interumane (Decizia nr. 239 din 10 mai 2005 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 540 din 24 iunie 2005).

În ceea ce priveşte infracţiunea de violare a vieţii private, varianta tip este prevăzută în alin. (1) al art. 226 din C. pen. şi constă în atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private.

Elementul material constă într-o acţiune, şi anume aceea de fotografiere, captare sau înregistrare de imagini, ascultare cu mijloace tehnice sau înregistrare audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private.

Pentru ca această faptă să fie reţinută este nevoie ca datele, sunetele, informaţiile sau imaginile să provină din interiorul unei locuinţe, încăperi sau dependinţe ţinând de aceasta, fără consimţământul persoanei care le foloseşte sau fără permisiunea legii.

Infracţiunea prezintă o variantă agravată prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol, ce constă în divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public.

A divulga înseamnă a aduce la cunoştinţa unei persoane, a destăinui, a dezvălui. Difuzarea presupune distribuirea, punerea în vânzare, propagarea, răspândirea sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public. Prezentarea presupune înfăţişarea, arătarea, aducerea spre examinare a sunetelor, imaginilor ori convorbirilor arătate mai sus, indiferent dacă se face către o altă persoană sau către publicul larg. Ultima variantă de săvârşire este transmiterea, care presupune a trece, a comunica, a face să ajungă la altul a sunetelor, imaginilor sau convorbirilor care aduc atingere vieţii private.

Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca fapta să se săvârşească fără drept.

În alin. (5) al art. 226 din C. pen. este prevăzută ca variantă agravată plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2).

Plasarea presupune aşezarea, punerea, montarea de mijloace tehnice de înregistrare (microfoane, camere web, camere video etc.) într-o locuinţă, încăpere sau dependinţă ţinând de acestea în scopul fotografierii, filmării sau înregistrării unei persoane ori chiar şi într-un loc public, dar pentru a capta, înregistra sau asculta o convorbire privată.

Fapta constituie o activitate pregătitoare a săvârşirii variantelor prevăzute în alin. (1) sau (2), dar care prin voinţa legiuitorului a fost sancţionată mai grav.

Astfel, dacă după plasarea mijloacelor de interceptare, făptuitorul trece efectiv la realizarea scopului, înregistrând audio sau video o persoană sau o convorbire privată, se va reţine varianta agravată a infracţiunii prevăzută în art. 226 alin. (5) din C. pen., luându-se în considerare la individualizarea pedepsei dacă scopul s-a realizat sau nu.

Urmarea imediată constă în atingerea adusă vieţii private prin activitatea infracţională efectuată.

În speţă, prin decizia atacată, instanţa de control judiciar l-a condamnat pe inculpatul A. la pedepsele de 1 an, 1 lună şi 3 luni închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de violare a vieţii private, prev. de art. 226 alin. (5), art. 226 alin. (1) şi art. 226 alin. (2) din C. pen.

Astfel, Curtea Militară de Apel, în mod definitiv, a stabilit că, în esenţă, "inculpatul a procurat din comerţ un mijloc tehnic de înregistrare audio, pe care l-a introdus în geanta personală a persoanei vătămate, activitate desfăşurată în perioada august- octombrie 2019. La sfârşitul lunii octombrie 2019 persoana vătămată, împreună cu martorul G. (în legătură cu care soţul său bănuia ca are o relaţie extraconjugală şi cu care, de altfel, s-a şi căsătorit pe parcursul procesului penal) a descoperit dispozitivul, inculpatul recunoscând atât faţă de persoana vătămată, cât şi în faţa instanţei că a introdus dispozitivul în scopul menţionat anterior".

Deopotrivă, Curtea a constatat că înregistrările efectuate "vizează viaţa privată, conţinând discuţii personale între persoana vătămată şi viitorul său soţ G., inclusiv aspecte care ţin de viaţa sexuală".

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a reţinut că "prezentarea, chiar şi parţială a conţinutului unor astfel de înregistrări, fiicei, respectiv fratelui persoanei vătămate, întruneşte elementele de tipicitate ale acestei fapte".

Astfel, s-a arătat că "apărările inculpatului conform cărora infracţiunea prev. de art. 226 C. pen. nu vizează şi relaţiile dintre soţi nu vor putea fi primite de instanţă în condiţiile în care căsătoria nu înseamnă renunţarea la drepturile protejate de legea penală iar prin căsătorie soţia nu-şi pierde capacitatea de exerciţiu.

Nu în ultimul rând, voinţa legiuitorului, aşa cum a fost aceasta exprimată prin art. 226 C. pen., nu este de a conferi o protecţie mai mare persoanelor necăsătorite raportat la cele căsătorite".

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A. care, în perioada august - 31 octombrie 2019, a plasat, fără drept, un mijloc tehnic de înregistrare audio în geanta personală a soţiei sale, B., judecător la Curtea de Apel Bucureşti în scopul înregistrării convorbirilor purtate de aceasta în mediu ambiental în această perioadă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de violarea vieţii private, prev. de art. 226 alin. (5) din C. pen.

Fapta aceluiaşi inculpat care, în perioada august - 31 octombrie 2019, după ce a plasat fără drept mijlocul tehnic de înregistrare în geanta persoanei vătămate B., a înregistrat convorbirile private purtate în mediu ambiental de aceasta, aducându-i astfel atingere vieţii private, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de violarea vieţii private, prev. de art. 226 alin. (1) din C. pen.

Fapta aceluiaşi inculpat care, în perioada august - 31 octombrie 2019, după ce a înregistrat convorbirile în mediu ambiental ale persoanei vătămate B., le-a descărcat din memoria dispozitivului de înregistrare în mediul ambiental şi stocat pe suporţi de memorie, iar o parte din acestea le-a difuzat fără drept către alte persoane, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de violarea vieţii private, prev. de art. 226 alin. (2) din C. pen.

Înalta Curte subliniază că, pin prisma cazului de casare invocat în cauză, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., sintagma "nu este prevăzută de legea penală" priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, instanţele au constatat că infracţiunile de violarea vieţii private (3 fapte), aşa cum a fost reţinută în sarcina inculpatului A., nu a fost dezincriminată, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către acesta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, dispunând în consecinţă condamnarea inculpatului pentru această infracţiune.

Înalta Curte menţionează că aspectele invocate prin recursul în casaţie, ce vizează situaţia de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv, vinovăţia inculpatului, probatoriul cauzei ori modul de interpretare a probelor dosarului şi în fine, încadrarea juridică dată faptelor, acestea nu pot face obiectul examinării în calea extraordinară a recursului în casaţie.

Aşadar, astfel de critici nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie, acesta fiind scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.

Or, de vreme ce susţinerile recurentului inculpat A. tind, în esenţă, la reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, acestea nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

Concluzionând, Înalta Curte constată că recurentul inculpat A. a invocat în mod formal cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în speţă, instanţele stabilind, pe baza probatoriului administrat, că sunt îndeplinite fără echivoc condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor de violare a vieţii private, prev. de art. 226 alin. (5), art. 226 alin. (1) şi art. 226 alin. (2) din C. pen., prin modalitatea concretă în care a acţionat inculpatul.

În consecinţă, instanţele au stabilit că faptele deduse judecăţii există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpat cu forma de vinovăţie cerută de lege, aşadar, făcând o corectă aplicare a legii, s-a dispus condamnarea acestuia.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 62 din data de 30 iunie 2022 pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 62 din data de 30 iunie 2022 pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 14 februarie 2023.

GGC - ED