Seizure lapses rejected: periodic-review deadlines held procedural, not peremptory; prosecutor's challenge to new-freeze refusal inadmissible.

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 28 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 2501 C. proc. pen., s-a respins, ca nefondată, cererea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, privind luarea măsurilor asiguratorii pentru inculpaţii SC A. SRL, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., SC W. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC Z. SRL, SC AA. SRL, SC BB. SRL, CC., DD., EE.

Definitivă.

II. În baza art. 2502 C. proc. pen., s-au constatat încetate de drept măsurile asiguratorii luate faţă de inculpaţii FF., GG., HH., II., JJ., SC KK. SRL, LL., SC MM. SRL, SC NN. SRL, OO., SC PP. SRL, QQ., SC RR. SRL, SS., SC TT. SRL, UU., SC VV. SRL, SC WW. SRL, XX., YY., AAA., SC BBB. SRL, SC CCC. SRL, DDD., EEE., SC FFF. SRL, SC GGG. SRL, SC HHH. SRL, III., SC JJJ. SRL, KKK., LLL., SC MMM. SRL, NNN., OOO., SC PPP. SRL, QQQ., SC RRR. SRL, SSS., SC TTT. SRL, UUU., VVV., SC WWW. SRL, XXX., SC YYY. SRL, SC ZZZ. SRL, SC AAAA. SRL şi s-a dispus ridicarea acestora.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

Analizând cererea Ministerului Public privind luarea măsurilor asiguratorii pentru inculpaţii SC A. SRL, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., SC W. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC Z. SRL, SC AA. SRL, SC BB. SRL, CC., DD., EE., instanţa a reţinut următoarele:

Ca o chestiune prealabilă, Curtea a observat că temeiul de drept al cererii de instituire a măsurilor asigurătorii este dat de art. 249 alin. (1), (2) şi 5 C. proc. pen.

Astfel procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune (alin. (1)).

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora (alin. (2)).

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora (alin. (5)).

Curtea a constatat că dreptul de proprietate privată este definit ca dreptul persoanelor fizice sau juridice, al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor mobile sau imobile, bunuri asupra cărora proprietarul exercită atributele dreptului de proprietate în interes propriu, dar în limitele legii. Este un drept real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice. S-a reţinut că, în materia măsurilor asigurătorii, dispoziţiile C. proc. pen. şi ale legilor speciale trebuie să fie interpretate în lumina prevederilor art. 53 din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul că luarea şi/sau menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului nu se dispune automat, prin efectul legii, ci numai dacă se constată că măsura este proporţională cu situaţia care a generat-o.

Potrivit art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. În conformitate cu art. 53 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Din analiza textului de lege menţionat, atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracţiune, valoarea sechestrată trebuie să fie apropiată de cea a bunurilor care ar putea fi confiscate, după stabilirea vinovăţiei, dacă se apreciază că se impune această măsură.

Indisponibilizarea bunului supus sechestrului presupune că, odată luată măsura asiguratorie, inculpatul sau suspectul nu mai poate înstrăina sau greva bunurile sau veniturile supuse acesteia, astfel ca partea civilă să îşi poată realiza creanţa născută din hotărârea de condamnare la despăgubiri sau organul specializat să poată executa, în cazul pedepsei pecuniare, sancţiunea respectivă ori măsura confiscării, aplicată prin hotărârea de condamnare. Măsura asiguratorie se dispune de organul judiciar în scopul evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Pornind de la aceste principii, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, poate lua măsuri asigurătorii, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

Din analiza textelor legale anterior menţionate, atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracţiune, valoarea sechestrată trebuie să fie apropiată de cea a bunurilor care ar putea fi confiscate, după stabilirea vinovăţiei, dacă se apreciază că se impune această măsură.

Indisponibilizarea bunului supus sechestrului presupune că, odată luată măsura asiguratorie, inculpatul sau suspectul nu mai poate înstrăina sau greva bunurile sau veniturile supuse acesteia, astfel ca partea civilă să îşi poată realiza creanţa născută din hotărârea de condamnare la despăgubiri sau organul specializat să poată executa, în cazul pedepsei pecuniare, sancţiunea respectivă ori măsura confiscării, aplicată prin hotărârea de condamnare. Măsura asiguratorie se dispune de organul judiciar în scopul evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

A considerat Curtea şi că "pentru a fi compatibilă cu regula generală menţionată în prima propoziţie a primului parag. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în lumina căruia trebuie interpretat cel de-al doilea parag., o astfel de ingerinţă trebuie să menţină un "just echilibru" între necesităţile interesului general al comunităţii şi cerinţele cu privire la protecţia drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea Sporrong şi Lönnroth c. Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, parag. 69). În plus, chestiunea cu privire la menţinerea unui just echilibru "devine relevantă numai dacă s-a stabilit că ingerinţa respectivă satisface cerinţa de legalitate şi nu a fost arbitrară" (a se vedea Latridis c. Greciei [MC], Cererea nr. 31.107/96, parag. 58, CEDO 1999-II, şi Beyeler c. Italiei [MC], Cererea nr. 33.202/96, parag. 107, CEDO 2000-I). (Cauza Buzescu c. României).

În cauza de faţă, în concret, instanţa a reţinut că prin Decizia penală nr. 547 din 20 septembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, din Dosarul nr. x/2018, în majoritate, au fost admise contestaţiile declarate de inculpaţii SC A. SRL, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., SC W. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC Z. SRL, SC AA. SRL, SC BB. SRL, CC. şi DD., s-a desfiinţat, în parte, încheierea de şedinţă din data de 15.04.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, din Dosarul nr. x/2018 şi, pe cale de consecinţă, au fost constatate încetate de drept măsurile asigurătorii luate faţă de aceşti inculpaţi.

Curtea a apreciat, contrar susţinerilor apărării, faptul că nu se poate reţine existenţa unei autorităţi de lucru judecat sub acest aspect. Cu toate acestea, a considerat însă că organul judiciar chemat să analizeze subzistenţa temeiurilor luării unei/unor măsuri asigurătorii, trebuind să vegheze la respectarea legalităţii şi proporţionalităţii acestei măsuri, fapt pentru care apreciază că nu poate ignora decizia instanţei supreme, antemenţionată, mai ales că de la pronunţarea acesteia a trecut un timp scurt, neintervenind nici un element de noutate care să determine Curtea, cel puţin la acest moment procesual, să dispună în sensul luării măsurilor asiguratorii, aşa cum a solicitat acuzarea.

Instanţa de contencios constituţional a considerat că, pentru instituirea măsurilor asiguratorii nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească sau să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (DCC nr. 629/2015).

Tot astfel, în jurisprudenţă s-a arătat că deşi nu este în mod absolut necesar a se face dovada că se pregăteşte ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul reparării pagubei produse prin infracţiune, judecătorul apreciază că în lipsa unor astfel de suspiciuni, este necesar cel puţin să se dovedească existenţa unui potenţial pericol de insolvabilitate a persoanelor vizate de aceste măsuri. (I. Neagu, A.V. Iugan, M. Damaschin, Codul de procedură penală adnotat. Partea generală., ediţia a II-a, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2021). De asemenea, în doctrină, există şi opinii în sensul în care acest pericol trebuie să fie unul obiectiv, şi să rezulte din probe (Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea Generală, editura Universul Juridic, 2019, pag. 903).

Curtea, analizând cererea procurorului, prin raportare la actele dosarului, a apreciat că nu s-a făcut dovada existenţei unui potenţial pericol de insolvabilitate a inculpaţilor SC A. SRL, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., SC W. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC Z. SRL, SC AA. SRL, SC BB. SRL, CC., DD., EE., vizaţi de aceste măsuri şi nici că pericolul privind ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor, este unul obiectiv, şi rezultă din probe.

Instanţa de fond a reţinut şi că solicitarea de luarea măsurilor asiguratorii formulată de procuror, este întemeiată pe dispoziţiile art. 363 alin. (3) C. proc. pen., prin raportare la art. 249 alin. (1) C. proc. pen., iar din interpretarea normelor legale menţionate, dar şi a celor europene, rezultă că cererea prin care se solicită luarea măsurii sechestrului asigurător trebuie motivată. O astfel de motivare trebuie să ofere argumente, în fapt şi drept, care să justifice necesitatea şi întinderea măsurii care se solicită a fii luate şi să permită astfel, o verificare a acestor aspecte de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri. De asemenea, motivarea cererii trebuie să ofere persoanei vizate de o astfel de cerere posibilitatea de a-şi formula apărări eficiente în contextul circumstanţelor cauzei, prin raportare la elemente concrete de fapt şi de drept şi, pe cale de consecinţă, să asigure respectarea dreptului la un proces echitabil, conferit de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, s-a apreciat cu privire la cererea formulată de procuror, privind luarea măsurilor asigurătorii, că aceasta nu îndeplineşte cerinţele de motivare, procurorul nefăcând nici măcar o expunere succintă a argumentelor care ar justifica luarea, după ce se constatase încetarea de drept, a unor astfel de măsuri. Singura sintagmă folosită de procuror în motivarea cererii dovedeşte acest lucru. Astfel, procurorul a arătat că "solicităm instanţei de judecată să constate îndeplinite toate condiţiile pentru a se institui măsura popririi şi a sechestrului asigurator, necesitatea instituirii rezultând din chiar scopul pentru care a fost instituită măsura asiguratorie în procesul penal şi anume de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot servii la garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune şi la plata cheltuielilor judiciare, măsura fiind proporţională cu scopul urmărit".

În opinia instanţei de fond, aceasta reprezintă o simplă enunţare teoretică a motivelor pentru care se poate dispune luarea măsurilor asigurătorii în procesul penal, fără vreo legătură concretă cu situaţia inculpaţilor din prezenta cauză pentru care se solicită luarea măsurilor asiguratorii.

Ca atare, Curtea a apreciat ca fiind nefondată, cererea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, privind luarea măsurilor asiguratorii pentru inculpaţii indicaţi.

Analizând cererile inculpaţilor FF., GG., HH., II., JJ., SC KK. SRL, LL., SC MM. SRL, SC NN. SRL, OO., SC PP. SRL, QQ., SC RR. SRL, SS., SC TT. SRL, UU., SC VV. SRL, SC WW. SRL, XX., YY., AAA., SC BBB. SRL, SC CCC. SRL, DDD., EEE., SC FFF. SRL, SC GGG. SRL, SC HHH. SRL, III., SC JJJ. SRL, KKK., LLL., SC MMM. SRL, NNN., OOO., SC PPP. SRL, QQQ., SC RRR. SRL, SSS., SC TTT. SRL, UUU., VVV., SC WWW. SRL, XXX., SC YYY. SRL, SC ZZZ. SRL, SC AAAA. SRL de încetare de drept măsurile asiguratorii, instanţa a reţinut următoarele:

A constatat Curtea că prin art. 19 din Legea nr. 6 din 18 februarie 2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României nr. 167/18.02.2021, a fost introdus, după art. 2501 din Codul de procedură penală, articolul 2502 C. proc. pen. Conform dispoziţiilor legale menţionate, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a fost sesizată cu rechizitoriul nr. x/2017 din data de 15.10.2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor amintiţi mai sus la data de 13.07.2018.

Dispoziţia judecătorului de cameră preliminară privind începerea judecăţii a rămas definitivă la data de 19.06.2021, urmare a încheierii nr. 580 din data de 19.06.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

Verificarea subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii s-a făcut de către instanţa de judecată în data de 15.04.2022.

Având în vedere aceste date, Curtea a constatat că a fost depăşit termenul de 1 an în care fie judecătorul de cameră preliminară, fie instanţa de judecată ar fi trebuit să procedeze, conform art. 2502 C. proc. pen., la "verificarea măsurilor asiguratorii, mai precis dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 C. proc. pen. aplicându-se în mod corespunzător.

Curtea a reţinut, în primul rând, faptul că termenul de un an se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021 prin care s-au introdus dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen., respectiv de la data de 28 februarie 2021. A apreciat că acest lucru rezultă din interpretarea dispoziţiilor legale, legiuitorul arătând mai întâi organele judiciare abilitate să verifice subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, şi anume, procuror, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată, pentru ca ulterior să stabilească termenul maxim în care să se procedeze la verificare, ocazie cu care nu mai menţionează şi faza camerei preliminare. Astfel, după ce prevede că în cazul urmăririi penale, termenul maxim de verificare este de 6 luni, iar în cazul judecăţii, termenul maxim de verificare este de un an. Aşa cum a reţinut şi Înalta Curte în Decizia nr. 547/20.09.2023 pronunţată în Dosarul nr. x/2018, în aceste condiţii se apreciază că, prin sintagma "în cursul judecăţii", legiuitorul a vizat, în realitate acea parte a procesului penal ulterioară sesizării instanţei de judecată prin rechizitoriu.

Verificarea subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii s-a făcut de către instanţa de judecată, în prezenta cauză, în data de 15.04.2022.

Având în datele de mai sus, Curtea a constatat că a fost depăşit termenul de 1 an în care fie judecătorul de cameră preliminară fie instanţa de judecată ar fi trebuit să procedeze, conform art. 2502 C. proc. pen., la "verificarea măsurilor asiguratorii."

Curtea a apreciat că se impune a se analiza natura termenelor prevăzute de art. 2502 C. proc. pen., în raport de motivele invocate în susţinerea contestaţiilor.

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea bunurilor avute în vedere, prin instituirea unui sechestru asupra lor. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Măsurile asigurătorii sunt, astfel, măsuri procesuale cu caracter real, temporar şi provizoriu, care au ca scop garantarea reparării pagubei cauzate prin infracţiune, a executării pedepsei amenzii, a executării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, precum şi garantarea plăţii cheltuielilor judiciare generate de derularea unei proceduri judiciare penale.

În continuare, Curtea a reţinut că termenele substanţiale sunt cele care ocrotesc drepturi, prerogative şi interese extra-procesuale, preexistente procesului penal şi independente de acesta, limitând durata unor măsuri sau condiţionând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acţiuni care ar anihila un drept sau un interes extra-procesual.

Spre deosebire de termenele substanţiale, termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile şi interesele procesuale ale participanţilor la procesul penal şi contribuie la disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale în vederea asigurării realizării la timp şi în mod just a scopului procesului penal.

Stabilirea termenelor substanţiale este de natură a asigura certitudinea întinderi răspunderii penale, a sancţiunilor şi a altor măsuri care restrâng drepturile şi libertăţile extra-procesuale ale persoanei vătămate. Astfel, în material măsurilor asiguratori, fiind vorba despre ocrotirea unor drepturi extra-procesuale preexistente, Curtea apreciază că termenele maxime de 6 luni şi 1 an în care trebuie verificată măsura asiguratorie sunt termene substanţiale.

Clasificarea termenelor ca fiind substanţiale ori procedurale are în vedere natura drepturilor şi intereselor pe care acestea le ocrotesc şi nu sancţiunea care intervine în cazul nerespectări acestora (fie că este prevăzută expres şi în mod particular, fie că este reglementată cu titlu general).

Raţiunea existenţei unei anumite diferenţieri, de esenţa obiectului clasificat determina tocmai împărţirea pe categorii, iar efectul survine acestei clasificări şi nu o precede. Împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut în textul de lege nou introdus şi o sancţiune pentru nerespectarea acestor termene, nu le conferă natura unor termene procedurale, atâta vreme cât natura termenului de verificare a măsurii asiguratorii nu depinde de reglementarea expresă a unei sancţiuni ci, aşa cum s-a arătat, de natura intereselor ocrotite.

Din analiza textului de lege rezultă că legiuitorul a urmărit să impună o obligaţie în sarcina organelor judiciare, acea de a proceda la verificarea subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asiguratori "nu mai târziu de" termenul de 6 luni, respectiv 1 an. O atare obligaţie impusă în sarcina organelor judiciare nu poate fi apreciată în acelaşi timp şi o recomandare, doar pentru că nu a fost prevăzută în mod expres una dintre sancţiunile ce se impun cu necesitate ca urmare a constatări nerespectări unui termen imperativ, respectiv decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual, precum şi nulitatea actului procesual făcut peste termen, ori, din punct de vedere substanţial, încetarea de drept (ope legis) a măsurilor neverificate în termenul imperativ impus de lege.

De asemenea, aşa cum s-a reţinut şi în doctrină în materia clasificării termenelor, spre exemplu în materia măsurilor preventive, împrejurarea că pronunţarea unei hotărâri după expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior conduce la constatarea încetări de drept a acestei măsuri preventive, nu înseamnă că este efectul nulităţii hotărâri respective pe motiv că instanţa a fost decăzută din "dreptul" de a o mai pronunţa după expirarea termenului, ci este efectul ajungerii la termen a unei măsuri procesuale în condiţiile în care nu există nicio altă hotărâre validă care să o prelungească.

Ca atare, Curtea a reţinut că termenul în discuţie este unul peremptoriu (imperativ), întrucât în interiorul acestuia trebuie îndeplinită o activitate procesuală (verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii).

Raţiunea termenului de şase luni/un an instituit pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii este aceea de a se asigura respectarea caracterul proporţional al măsurii în raport de durata şi evoluţia procedurii, respectiv de a elimina arbitrariul cât priveşte menţinerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi.

Totodată, menţinerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că "ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata şi evoluţia procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri" (cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76 - 78).

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că sancţiunea care intervine în situaţia nerespectării termenele maxime de 6 luni şi 1 an în care trebuie verificată măsura asiguratorie se impune a fi privită din punct de vedere substanţial şi este încetarea de drept (ope legis) a măsurilor neverificate în termenul imperativ impus de lege.

Curtea a apreciat că dispoziţia de respingere este definitivă, deoarece, conform dispoziţiilor art. 2501 alin. (1) C. proc. pen., numai împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asiguratorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesantă poate face contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Nu se prevede şi calea de atac a contestaţiei în ipoteza în care, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată respinge cererea parchetului sau a părţii civile de luare a măsurii asiguratorii.

Potrivit art. 4251 alin. (1) C. proc. pen., "calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel".

A concluzionat că din pct. de vedere al naturii juridice, calea de atac a contestaţiei este cale de atac ordinară, de reformare, ce poate fi exercitată în ipotezele prevăzute explicit de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti - încheieri sau sentinţe - care nu sunt susceptibile de apel. Art. 4251 C. proc. pen. constituie dreptul comun în materia contestaţiei, fiind o normă cu caracter general. Totodată, C. proc. pen. prevede şi multiple norme speciale aplicabile în materia contestaţiei, derogatorii de la dreptul comun, care se vor aplica cu prioritate, în temeiul regulii "specialia generalibus derogant".

Codul de procedură penală reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Aşadar, căile de atac fac parte din mijloacele procesuale care apară părţile în proces. Obiectul căilor de atac este format din hotărârea judecătorească dată de către instanţă şi trebuie să se respecte principiul legalităţii căii de atac. Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege, astfel că nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea competenţei atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Împotriva acestei încheieri, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat contestaţie, solicitând în esenţă, următoarele:

Sub un prim aspect, a susţinut că în mod eronat, instanţa, în baza art. 2501 C. proc. pen., a respins ca nefondată cererea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, privind luarea măsurilor asigurătorii pentru inculpaţii SC A. SRL, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., P., Q., R., S., T., U., V., SC W. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC Z. SRL, SC AA. SRL, SC BB. SRL, CC., DD., EE.

Potrivit art. 249 alin. (1) C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire penală a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015), Curtea Constituţională a stabilit că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv.

Prin Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanţa supremă a reţinut că instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii).

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, atât la luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, cât şi pe perioada în care aceasta este menţinută, trebuie respectat testul de proporţionalitate pentru ca măsura prin durata şi scopul urmărit să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe, hotărâre din 2008).

Iar conform art. 20 din Legea nr. 78/2000, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

În raport de aceste dispoziţii legale, Parchetul a apreciat că sunt întrunite exigenţele legale pentru luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpaţilor în maniera în care a fost solicitată de Ministerul Public.

Chiar dacă în cursul urmăririi penale au fost luate măsuri asigurătorii asupra bunurilor inculpaţilor, dar nu până la concurenta prejudiciului reţinut prin rechizitoriu, nicio dispoziţie legală nu împiedică instanţa de judecată să ia măsuri asigurătorii exclusiv doar atunci când nu au fost luate în cursul urmăririi penale sau să limiteze posibilitatea luării acestor măsuri o singură dată în procesul penal. Singura condiţie impusă de lege este aceea ca măsura asigurătorie să fie necesară şi proporţională cu scopul urmărit.

A precizat că dispoziţiile legale nu prevăd că în cursul procesului penal luarea ulterioară a măsurilor asigurătorii este posibilă numai dacă au intervenit temeiuri noi care să impună restricţionarea drepturilor, aspecte care sunt reglementate în mod expres în cazul măsurilor preventive, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond. Or, dincolo de împrejurarea că analogia în dreptul procesual penal nu este permisă, a îmbrăţişa astfel de argumente presupune a adăuga la lege, ceea ce din nou implică atingerea tuturor principiilor care guvernează materia dreptului procesual penal.

În consecinţă, în dezacord cu instanţa de fond, Parchetul a apreciat că nu se poate vorbi despre o autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte acest tip de măsuri prin raportare la Decizia penală nr. 547/20.09.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală pronunţată în Dosarul nr. x/2018. De asemenea, a considerat că trebuie avut în vedere că prin această decizie nu a fost efectuată o verificare pe fond asupra necesităţii menţinerii sau luării măsurilor asigurătorii în raport de acuzaţiile aduse.

De asemenea, a susţinut că măsurile asigurătorii corespund interesului general al statului, respectiv pentru acoperirea pagubei în raport cu valoarea prejudiciului reţinut în actul de sesizare, într-un cuantum considerabil, care primează faţă de exercitarea neîngrădită a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce urmează a fi indisponibilizate. Totodată, în opinia Parchetului, măsurile asigurătorii se impun în vederea luării măsurilor de siguranţă ale confiscării speciale şi confiscării extinse, dar şi prin prisma acoperirii cheltuielilor de judecată în contextul complexităţii cauzei şi particularităţii acesteia. Motiv pentru care a apreciat că luarea măsurilor asigurătorii este şi proporţională cu scopul urmărit.

În contextul celor prezentate, a precizat că luarea măsurilor asigurătorii corespunde exigenţelor CEDO în ceea ce priveşte limitările aduse dreptului de proprietate, acestea fiind prevăzute de lege - art. 249 alin. (1) C. proc. pen.-, necesare într-o societate democratică, urmărind un scop legitim şi proporţionale cu acest scop, cadrul procesual fiind determinat, bunurile aparţinând inculpaţilor.

De asemenea, trebuie avut în vedere că faţă de inculpatul V. nu au fost luate măsuri asigurătorii nici în cursul urmăririi penale, nici în cursul procesului penal până în acest moment procesual. Totodată, solicitarea Ministerului Public vizează luarea măsurilor asigurătorii până la concurenta prejudiciului reţinut prin rechizitoriu pentru fiecare dintre inculpaţii anterior învederaţi.

În dezacord cu instanţa de fond, care a reţinut că nu s-a făcut dovada existenţei unui potenţial pericol de insolvabilitate a inculpaţilor vizaţi de aceste măsuri şi nici că pericolul privind ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor, este unul obiectiv, şi rezultă din probe, a învederat că considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, potrivit cărora, atunci când se instituie măsurile asigurătorii în procesul penal, nu este necesar să se indice, să se dovedească sau să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie. Cu atât mai mult cu cât în situaţia inculpaţilor C., H. E., B. R. şi Q. sunt incidente inclusiv dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care prevăd că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul infracţiunilor pentru care sunt cercetaţi aceşti inculpaţi.

Totodată, a apreciat că nu pot fi reţinute argumentele instanţei de fond în sensul că dispoziţia de respingere este definitivă deoarece, conform dispoziţiilor art. 2501 C. proc. pen., numai împotriva încheierii prin s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Nu se prevede şi calea de atac a contestaţiei în ipoteza în care, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată respinge cererea parchetului sau a părţii civile de luare a măsurii asigurătorii.

În opinia reprezentantului Ministerului Public, contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii este prevăzută de prevederile art. 2501 Cod procedură penală. Prevederile art. 2502 C. proc. pen., care se referă la verificarea măsurii asigurătorii, fac trimitere în ceea ce priveşte calea de atac la prevederile art. 2501 C. proc. pen. Conform jurisprudenţei, indiferent de soluţia care este dispusă de instanţă, potrivit prevederilor art. 2502 C. proc. pen., fie că este de admitere, respingere, ridicare, menţinere etc, această soluţie este supusă căii de atac a contestaţiei, indiferent că este vorba despre un subiect procesual sau Ministerul Public. A îmbrăţişa concluzia instanţei de fond ar presupune că o cale de atac a contestaţiei, indiferent de partea care o exercită, ar fi posibilă doar în temeiul art. 2502 Cod procedură penală raportat la art. 2501 C. proc. pen., iar nu şi în cazul art. 2501 C. proc. pen., ceea ce ar fi inadmisibil. Cu atât mai mult cu cât dacă s-ar da eficienţă celor reţinute de instanţa de fond s-ar îngrădi dreptul de acces la o instanţă, drept prevăzut atât în Constituţia României, cât şi în Convenţia Europeană a drepturilor omului.

Sub un al doilea aspect, în mod eronat, instanţa, în baza art. 2502 Cod procedură penală, a constatat încetate de drept măsurile asigurătorii luate faţă de inculpaţii FF., GG., HH., II., JJ., SC KK. SRL, LL., SC MM. SRL, SC NN. SRL, OO., SC PP. SRL, QQ., SC RR. SRL, SS., SC TT. SRL, UU., SC VV. SRL, SC WW. SRL, XX., YY., AAA., SC BBB. SRL, SC CCC. SRL, DDD., EEE., SC FFF. SRL, SC GGG. SRL, SC HHH. SRL, III., SC JJJ. SRL, KKK., LLL., SC MMM. SRL, NNN., OOO., SC PPP. SRL, QQQ., SC RRR. SRL, SSS., SC TTT. SRL, UUU., VVV., SC WWW. SRL, XXX., SC YYY. SRL, SC ZZZ. SRL, SC AAAA. SRL.

În acest sens, a arătat că potrivit art. 2502 Cod procedură penală, în tot cursul procesului penal, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse.

Astfel cum este redactat textul art. 2502 C. proc. pen., acesta nu prevede nicio sancţiune pentru nerespectarea termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, iar în lipsa unei astfel de sancţiuni nu se pot aplica prin analogie sancţiunile prevăzute în cazul măsurilor preventive, respectiv încetarea de drept a măsurii asigurătorii.

Măsurile asigurătorii nu sunt luate sau menţinute doar pentru o anumită durată de timp, cum este cazul măsurilor preventive, astfel încât nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 268 alin. (2) Cod procedură penală, potrivit cărora atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.

Spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 C. proc. pen. stabileşte, în mod expres, situaţiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală şi în privinţa măsurilor asigurătorii, iar soluţia juridică a aplicării prin analogie a textului de lege menţionat şi în ipoteza celor din urmă măsuri, nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor, iar, pe de altă parte, textul art. 241 C. proc. pen. nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare. Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o atare sancţiune în cazul măsurilor asigurătorii, ar fi reglementat-o expres.

A mai precizat că în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul a prevăzut expres un caz de încetare, respectiv cel instituit de prevederile art. 397 alin. (5) C. proc. pen., potrivit căruia măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., iar persoana vătămată nu a introdus acţiune civilă la instanţe. Prin urmare, în situaţiile în care legiuitorul a dorit să instituie o astfel de sancţiune, precum cea a încetării de drept, a reglementat-o în mod expres, aceasta nefiind însă prevăzută pentru ipoteza în care ar fi fost depăşite termenele de 6 luni/un an pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii.

Aşadar, legiuitorul consacră periodicitatea operaţiunii de verificare, menţionând că măsurile asigurătorii se verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii.

De asemenea, a apreciat că nu se poate considera că, procedând la verificarea măsurilor asigurătorii, organele judiciare ar exercita un drept procesual pentru exerciţiul căruia legea prevede un anumit termen pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 268 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. O astfel de interpretare ar fi de natură să ducă şi la concluzia că, în ipoteza depăşirii termenului, organele judiciare s-ar afla în imposibilitatea de a mai dispune ridicarea măsurilor asigurătorii, ceea ce evident contravine chiar scopului art. 2502 C. proc. pen.

Instituirea termenelor de 6 luni, respectiv, un an asigură existenţa unui control asupra măsurilor asigurătorii, evitarea unor situaţii de menţinere sine die a acestora.

Aşadar, termenul prev. de art. 2502 C. proc. pen. este un termen de recomandare.

Măsurile asigurătorii se iau în scopul prevăzut de art. 249 alin. (1) C. proc. pen., cu respectarea proporţionalităţii dintre scopul urmărit şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate şi durează pe tot parcursul procesului penal, dacă nu se dispune ridicarea (revocarea) acestora, atunci când temeiurile care au stat la baza luării acestora nu mai subzistă, inclusiv din perspectiva testului de proporţionalitate, în raport de durata efectivă a măsurii.

Faţă de considerentele învederate, în dezacord cu instanţa de fond, a apreciat că, în raport de scopul urmărit de legiuitor prin introducerea dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen. astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 şi văzând că drepturile constituţionale şi legale de apărare şi de proprietate ale inculpaţilor nu sunt afectate în niciun fel în situaţia nerespectării termenelor de verificare din oficiu a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii, de vreme ce se poate contesta luarea măsurilor asigurătorii şi se poate solicita oricând ridicarea (revocarea) acestora, termenele prevăzute de art. 2502 C. proc. pen. sunt de recomandare şi nu atrag sancţiuni procesuale pentru actul neefectuat în interiorul acestora, în mod eronat instanţa de fond constatând încetarea de drept a măsurilor asigurătorii dispuse în cauză fată de inculpaţii indicaţi.

Prin soluţia astfel adoptată de către instanţă s-a ajuns la negarea dezlegării jurisdicţionale care a fundamentat soluţia dată prin încheierea de şedinţă din data de 14 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 532 din 14 septembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care au fost respinse contestaţiile formulate de aceeaşi inculpaţi, constatându-se că măsurile asigurătorii nu pot înceta de drept dacă sunt verificate cu depăşirea termenelor de recomandare prevăzute de art. 2502 C. proc. pen. Numai în cazul unei intervenţii legislative, nerespectarea termenelor prevăzute de art. 2502 C. proc. pen. poate fi sancţionată cu încetarea de drept.

Examinând contestaţia formulată în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport cu dispoziţiile legale în materie, Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză contestaţia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, vizează ambele dispoziţii ale încheierii atacate, atât cea referitoare la respingerea cererii de luare a măsurilor asigurătorii, cât şi cea privind încetarea de drept a acestora, motiv pentru care analiza instanţei de control judiciar se va realiza prin prisma a două paliere.

În ceea ce priveşte contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte, Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva dispoziţiei de respingere a cererii privind luarea măsurilor asigurătorii, referitor la intimaţii SC A. SRL, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., SC W. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC Z. SRL, SC AA. SRL, SC BB. SRL, CC., DD., EE., este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 2501 alin. (1) din Codul de procedură penală "împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de apel care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare."

Din economia textului de lege anterior menţionat rezultă că posibilitatea atacării încheierii privind măsurile asigurătorii într-o jurisdicţie superioară a fost expres prevăzută în cuprinsul art. 2501 C. proc. pen., dar numai pentru situaţiile în care judecătorul de cameră preliminară dispune luarea măsurii, nu şi în ipoteza respingerii cererii de luare a măsurii sau de ridicare formulată de procuror sau partea interesată.

În consecinţă, caracterul de strictă interpretare şi aplicare a normei de procedură analizate exclude aplicarea ei la situaţiile neprevăzute de legiuitor, în care judecătorul opinează că nu se impune luarea măsurii asigurătorii şi atrage inadmisibilitatea cenzurării acestei categorii de măsuri pe calea contestaţiei exercitate în baza exclusivă a art. 2501 C. proc. pen.

În cauza de faţă, prin încheierea din data de 28 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, Curtea de Apel Bucureşti nu a dispus luarea unor măsuri asigurătorii faţă de intimaţi, ci a respins cererea Parchetului de luare a măsurilor de această natură, or, o atare dispoziţie a instanţei de fond nu se circumscrie situaţiilor în care legiuitorul a recunoscut dreptul la exercitarea unei căi de atac separate, astfel că prezenta contestaţie este inadmisibilă.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordine de drept.

În ceea ce priveşte contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte, Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva dispoziţiei referitoare la încetarea de drept şi ridicarea măsurilor asigurătorii, Înalta Curte apreciază că este fondată, urmând a o admite pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021, intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, a fost modificat Codul de procedură penală în materia măsurilor asigurătorii, prin art. 2502, introducându-se obligaţia organelor judiciare de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.

Cu toate acestea, se observă că legiuitorul nu a reglementat care este sancţiunea aplicabilă în cazul în care verificarea impusă organelor judiciare nu se realizează în termenele prevăzute de lege. Referitor la consecinţele nerespectării acestor termene, instanţa supremă a arătat că, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din C. proc. pen. stabileşte în mod expres situaţiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală în privinţa măsurilor asigurătorii, iar soluţia juridică a aplicării prin analogie a textului de lege menţionat şi în ipoteza celor din urmă măsuri nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii, legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor, iar, pe de altă parte, textul în discuţie (art. 241 din C. proc. pen.) nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind astfel de strictă interpretare şi aplicare.

Se observă că, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, art. 2502 din C. proc. pen. nu face trimitere şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Prin urmare, nefiind expres prevăzută încetarea de drept şi în cazul de la art. 2502 C. proc. pen., nu se poate proceda la extinderea cazurilor prin analogie, interzisă, de altfel, în procesul penal.

În atare situaţie, dat fiind că textul de lege nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lui, este evident că termenele de 6 luni şi de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depăşire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atât timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi în cele două cazuri mai sus menţionate.

De altfel, aceeaşi opinie a exprimat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa constantă (încheierea din 21 martie 2022 pronunţată în Dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători penal, încheierea din 24 martie 2022 pronunţată în Dosarul nr. x/2021, Decizia penală nr. 382 din 14 iunie 2022 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Decizia penală nr. 236 din 21 martie 2023 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Decizia penală nr. 237 din 21 martie 2023 pronunţată în Dosarul nr. x/2023, Decizia penală nr. 524 din 25 mai 2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2018, secţia penală).

Înalta Curte constată că, în ipoteza examinată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen., întrucât această dispoziţie legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp. Or, aşa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menţinute, astfel că dispoziţiile legale precitate nu-şi găsesc aplicabilitate în materia de referinţă.

Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic speţei de faţă, Înalta Curte constată că dispoziţia Curţii de Apel de încetare de drept şi de ridicare a măsurilor asigurătorii faţă de intimaţii FF., GG., HH., II., JJ., SC KK. SRL, LL., SC MM. SRL, SC NN. SRL, OO., SC PP. SRL, QQ., SC RR. SRL, SS., SC TT. SRL, UU., SC VV. SRL, SC WW. SRL, XX., YY., AAA., SC BBB. SRL, SC CCC. SRL, DDD., EEE., SC FFF. SRL, SC GGG. SRL, SC HHH. SRL, III., SC JJJ. SRL, KKK., LLL., SC MMM. SRL, NNN., OOO., SC PPP. SRL, QQQ., SC RRR. SRL, SSS., SC TTT. SRL, UUU., VVV., SC WWW. SRL, XXX., SC YYY. SRL, SC ZZZ. SRL, SC AAAA. SRL, apare ca nelegală, motiv pentru care se impune desfiinţarea încheierii penale atacate sub acest aspect.

Pentru aceste considerente,

I. Va admite excepţia de inadmisibilitate şi respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de luare a măsurii asigurătorii din încheierea din data de 28 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2018, referitoare la intimaţii SC A. SRL, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., SC W. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC Z. SRL, SC AA. SRL, SC BB. SRL, CC., DD., EE.

II. Va admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din data de 28 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2018.

Va desfiinţa, în parte, încheierea atacată numai cu privire la dispoziţia de încetare de drept şi de ridicare a măsurilor asigurătorii, şi în consecinţă:

Va respinge cererile de încetare şi de ridicare a măsurilor asigurătorii formulate de intimaţii FF., GG., HH., II., JJ., SC KK. SRL, LL., SC MM. SRL, SC NN. SRL, OO., SC PP. SRL, QQ., SC RR. SRL, SS., SC TT. SRL, UU., SC VV. SRL, SC WW. SRL, XX., YY., AAA., SC BBB. SRL, SC CCC. SRL, DDD., EEE., SC FFF. SRL, SC GGG. SRL, SC HHH. SRL, III., SC JJJ. SRL, KKK., LLL., SC MMM. SRL, NNN., OOO., SC PPP. SRL, QQQ., SC RRR. SRL, SSS., SC TTT. SRL, UUU., VVV., SC WWW. SRL, XXX., SC YYY. SRL, SC ZZZ. SRL, SC AAAA. SRL.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulate de către parchet, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, pentru intimaţii OO., SC BBBB. SRL, VVV., LL., UUU., LLL., D., SC MM. SRL, SC W. SRL, SC CCC. SRL, SC JJJ. SRL, SC RRR. SRL, SC A. SRL, SC PP., SC NN. SRL, SC PPP. SRL, II., SC BB. SRL, în sumă de câte 340 RON fiecare, va rămâne în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, pentru intimaţii YY., KKK., F., H., EE., I., HH., JJ., FF., U., OOO., V., SS., SC AAAA. SRL, SC TT. SRL, SC KK. SRL, în sumă de câte 85 RON fiecare, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite excepţia de inadmisibilitate şi respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de luare a măsurii asigurătorii din încheierea din data de 28 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2018, referitoare la intimaţii SC A. SRL, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., SC W. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC Z. SRL, SC AA. SRL, SC BB. SRL, CC., DD., EE.

II. Admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din data de 28 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2018.

Desfiinţează, în parte, încheierea atacată numai cu privire la dispoziţia de încetare de drept şi de ridicare a măsurilor asigurătorii, şi în consecinţă:

Respinge cererile de încetare şi de ridicare a măsurilor asigurătorii formulate de intimaţii FF., GG., HH., II., JJ., SC KK. SRL, LL., SC MM. SRL, SC NN. SRL, OO., SC PP. SRL, QQ., SC RR. SRL, SS., SC TT. SRL, UU., SC VV. SRL, SC WW. SRL, XX., YY., AAA., SC BBB. SRL, SC CCC. SRL, DDD., EEE., SC FFF. SRL, SC GGG. SRL, SC HHH. SRL, III., SC JJJ. SRL, KKK., LLL., SC MMM. SRL, NNN., OOO., SC PPP. SRL, QQQ., SC RRR. SRL, SSS., SC TTT. SRL, UUU., VVV., SC WWW. SRL, XXX., SC YYY. SRL, SC ZZZ. SRL, SC AAAA. SRL.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulate de către parchet, rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, pentru intimaţii OO., SC BBBB. SRL, VVV., LL., UUU., LLL., D., SC MM. SRL, SC W. SRL, SC CCC. SRL, SC JJJ. SRL, SC RRR. SRL, SC A. SRL, SC PP., SC NN. SRL, SC PPP. SRL, II., SC BB. SRL, în sumă de câte 340 RON fiecare, rămâne în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, pentru intimaţii YY., KKK., F., H., EE., I., HH., JJ., FF., U., OOO., V., SS., SC AAAA. SRL, SC TT. SRL, SC KK. SRL, în sumă de câte 85 RON fiecare, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2023.

GGC - ED