Corporate misconduct: Statute of limitations for influence-purchasing under conflicting constitutional prescription rulings and EU law supremacy

Asupra recursului în casaţie de faţă:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prezentarea hotărârii pronunţate în prim grad jurisdicţional.

Prin Sentinţa penală nr. 26 din 11 mai 2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Tribunalul Harghita a dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) din C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul A., de sub acuza comiterii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) din C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul A. de sub acuza comiterii infracţiunii de cumpărare de influenţă prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 25 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., a respins acţiunea civilă exercitată de A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Covasna, ca neîntemeiată.

În baza art. 397 alin. (2) din C. proc. pen., raportat la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, a dispus ridicarea măsurii asiguratorii sechestrului până la concurenţa sumei de 431.830,48 RON pentru bunurile deţinute de inculpatul A., asupra cărora a fost instituită această măsură prin procesul-verbal din data de 14.02.2017.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de prim grad, în urma probatoriului administrat, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii în primul ciclu procesual, a reţinut următoarele:

1. În legătură cu acuzaţia de săvârşire de către inculpatul A. a infracţiunii de "abuz în serviciu" instanţa de prim grad a reţinut că inculpatul A. îndeplinea la data faptelor funcţia de director executiv al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Harghita, în prezent Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita.

În concret, acuzaţia adusă inculpatului A. constă în aceea că a semnat cu încălcarea prevederilor art. 43 alin. (1) şi art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor Publici; art. 20 şi art. 22 din Legea nr. 554/2004, privind Contenciosul administrativ; art. 117, art. 164 şi art. 209 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, precum şi art. 128, art. 141 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, Decizia nr. 22 din data de 24.03.2009, prin care s-a dispus admiterea contestaţiei în ceea ce priveşte restituirea sumei de 431.830,48 RON, către B. reprezentând taxa pe valoarea adăugată plătită, fără existenţa unui titlu de creanţă, urmând ca Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii să emită decizia de restituire.

Cu referire la contextul în care a fost semnată Decizia nr. 22 din data de 24.03.2009, instanţa de prim grad a constatat că în data de 28.06.2007, la sediul D.G.F.P. Harghita, a avut loc o licitaţie publică privind vânzarea, în cadrul procedurii de executare silită a debitorului SC C. SA Miercurea Ciuc, a imobilului cu destinaţia "Autogara transport călători". Prin procesul-verbal de licitaţie cu nr. x/2005 din 28.06.2007, s-a constatat că oferta persoanei fizice B. de 2.272.792 RON, a fost cea mai mare, astfel că s-a stabilit adjudecarea imobilului respectiv de către această persoană fizică. În consecinţă, adjudecatarul trebuia să plătească în termen de 5 zile preţul de adjudecare, respectiv 2.272.792 RON + TVA în sumă de 431.830,48 RON. A fost emisă o factură fiscală către cumpărător, cu valoare totală de 2.704.662,48 RON, din care TVA în sumă de 431.830,48 RON. B. a achitat preţul stabilit la licitaţie, prin două ordine de plată, respectiv O.P. nr. x/26.06.2007, prin care a achitat taxa de participare la licitaţie, de 227.279,20 RON, şi O.P. nr. x/29.06.2007, prin care achitat preţul de adjudecare (inclusiv TVA calculat), diminuat cu valoarea taxei de participare la licitaţie, achitând astfel diferenţa de 2.477.343,28 RON.

Ca urmare a acestui fapt, a fost încheiat procesul-verbal de adjudecare, înregistrat la D.G.F.P. Harghita cu nr. 15064 din 02.07.2007. Totodată, D.G.F.P. Harghita a emis pe numele cumpărătorului B., factura fiscală de executare silită, din data de 18.07.2007, în valoare de 2.704.662,48 RON, din care TVA în sumă de 431.830,48 RON, având ca obiect vânzare Autogara Transport Călători Miercurea Ciuc. Din suma totală încasată de la B. s-a hotărât compensarea unor datorii ale debitoarei SC C. SA, conform notei cu nr. x din 04.07.2007.

După ce a făcut o serie de verificări, cumpărătorul B. a concluzionat că nu ar fi trebuit să achite şi TVA pentru imobilul adjudecat, tranzacţia fiind scutită de plata taxei pe valoare adăugată, astfel încât în data de 17.09.2007, a formulat o cerere către D.G.F.P. Harghita, prin care a solicitat stornarea facturii cu TVA. emise şi achitate şi emiterea unei noi facturi fără TVA.

Cererea a fost respinsă de către D.G.F.P. Harghita, prin adresa din 21.09.2007, cu motivarea că actele de executare silită au fost întocmite în mod legal şi că TVA a fost aplicată conform prevederilor legale.

Urmare a acestui refuz, B. a formulat o acţiune pe care a înregistrat-o pe rolul Tribunalului Harghita, prin care a solicitat anularea adresei cu nr. x din 21.09.2007 a DGFP Harghita, modificarea procesului-verbal de licitaţie publică cu nr. x/28.06.2007 şi a procesului-verbal de adjudecare cu nr. x/02.07.2007, obligarea instituţiei fiscale la stornarea facturii nr. x/18.07.2007 şi emiterea unei alte facturi fără TVA, precum şi la restituirea sumei de 431.830,48 RON, reprezentând contravaloare TVA achitată şi nedatorată, inclusiv a dobânzilor aferente.

Prin Sentinţa civilă nr. 3054 din 11.12.2007, Tribunalul Harghita a admis în parte acţiunea şi a dispus modificarea procesului-verbal de licitaţie şi de adjudecare, în sensul excluderii TVA de plată, calculat la valoarea bunului adjudecat, obligarea D.G.F.P. Harghita la stornarea facturii fiscale din 18.07.2007 şi emiterea unei noi facturi fără aplicarea TVA, totodată fiind dispusă restituirea către B. a sumei de 431.830,48 RON, plătită de acesta ca TVA şi nedatorată.

În urma pronunţării acestei sentinţe, executorii, dar nedefinitivă, B. a formulat o nouă cerere către D.G.F.P. Harghita, înregistrată sub nr. x din data de 19.12.2007, prin care a solicitat restituirea sumei de bani plătită cu titlu de TVA şi modificarea facturii fiscale emise şi a procesului-verbal de adjudecare.

D.G.F.P. Harghita s-a conformat dispoziţiilor Tribunalului Harghita şi a emis o factură de stornare a facturii iniţiale, iar apoi o nouă factură, pentru suma de 2.272.792 RON, pe care s-a menţionat scutirea de la plata TVA - "scutit de TVA, conform art. 141, alin. (2), lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal".

Totodată, D.G.F.P. Harghita a întocmit actul adiţional nr. x/15.01.2008 la procesul-verbal de licitaţie cu nr. x/28.06.2007, în sensul că adjudecarea s-a făcut la preţul de 2.272.792 RON, scutită de TVA. Aceeaşi precizare a fost menţionată şi în procesul-verbal de adjudecare nr. x/02.07.2007, prin actul adiţional cu nr. x/15.01.2008. Urmare a celor două acte adiţionale, au fost întocmite referatul din 15.01.2008 şi nota de restituire din 15.01.2008, în baza cărora a fost plătită suma de 431.830,48 RON, în contul lui B.

Deşi s-a conformat dispoziţiilor primei instanţe, în data de 23.01.2008, prin adresa nr. x, D.G.F.P. Harghita a formulat recurs împotriva Sentinţei civile nr. 3054 din 11.12.2007 a Tribunalului Harghita.

Prin Decizia nr. 243/R din 13.03.2008, Curtea de Apel Târgu Mureş a desfiinţat Sentinţa civilă nr. 3054 din 11.12.2007 a Tribunalului, respingând acţiunea promovată de B.

Acesta din urmă a formulat contestaţie în anulare, respinsă, ca nefondată prin Decizia nr. 465/R din 22.05.2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

În urma acestei decizii definitive, au fost anulate şi actele administrative emise de D.G.F.P. Harghita în baza sentinţei Tribunalului Harghita, astfel încât restituirea TVA către B. a devenit fără suport legal, trebuind recuperată de finanţe.

În acest sens, D.G.F.P. Harghita a promovat o acţiune la Tribunalul Harghita, prin care a solicitat obligarea numitului B. la plata sumei de 431.830,48 RON, cu titlul de TVA, precum şi la plata dobânzilor aferente.

B. a formulat întâmpinare, solicitând respingea acţiunii, însă în acelaşi timp a achitat suma de 431.830,48 RON către D.G.F.P. Harghita, prin O.P. nr. x din 05.11.2008, cu menţiunea "cv. sumei solicitate prin cerere de chemare în judecată nr. x/17.10.2008 - plata cu titlu de TVA".

Tribunalul Harghita a respins acţiunea, ca fiind inadmisibilă, prin Sentinţa civilă nr. 94 din data de 20.01.2009, cu motivarea că, fiind în prezenţa unui raport juridic fiscal, nu a fost urmată procedura fiscală specială de recuperare a creanţelor bugetare, pe care D.G.F.P. Harghita o avea la îndemână pentru recuperarea sumei respective. Hotărârea a rămas irevocabilă prin respingerea recursului D.G.F.P Harghita de către Curtea de Apel Târgu Mureş la data de 04.06.2009.

Ca urmare a ultimelor hotărâri, B., considerând în continuare că suma reprezentând TVA nu o datorează, a formulat o nouă cerere către D.G.F.P. Harghita, înregistrată sub nr. x din 11.02.2009, prin care a solicitat restituirea sumei de 431.830,48 RON, arătând că această sumă a fost plătită în plus faţă de obligaţiile fiscale şi fără a exista un titlu de creanţă. Cererea a fost respinsă prin adresa din 11.02.2009, cu motivarea că cererea sa nu are temei legal, iar suma respectivă se cuvine bugetului de stat. La baza emiterii acestei adrese a stat şi opinia exprimată de Direcţia Generală Juridică din cadrul ANAF, prin adresa din 13.02.2008, înregistrată la DGFP Harghita cu nr. 447 din 19.02.2008, potrivit căreia, în speţa respectivă, organul de executare silită avea obligaţia de a percepe TVA.

Împotriva acestei adrese de respingere, B. a formulat o contestaţie, pe care a adresat-o tot D.G.F.P. Harghita, înregistrată sub nr. x din 17.03. 2009, solicitând restituirea sumei achitate şi a dobânzilor aferente.

În soluţionarea contestaţiei formulate, a fost emisă Decizia nr. 22 din data de 24.03.2009 semnată de inculpatul A., prin care s-a dispus admiterea contestaţiei în ceea ce priveşte restituirea sumei de 431.830,48 RON, reprezentând taxa pe valoarea adăugată plătită fără existenţa unui titlu de creanţă, urmând ca Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii să emită decizia de restituire.

În motivarea Deciziei s-a menţionat că suma de 431.830,48 RON, achitată de B. în data de 06.11.2008 era o plată făcută din proprie iniţiativă, fără existenţa unui titlu de creanţă, ultima factură emisă către acesta fiind cea cu nr. x din 15.01.2008, în valoare de 2.272.792 RON, scutită de TVA.

Decizia a fost înaintată cu adresa DGFP Harghita nr. x/25.03.2009, semnată de A. - director executiv şi D. - şef compartiment soluţionare contestaţii, la Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii.

În baza acestei decizii, la Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii s-a întocmit Referatul nr. x/26.03.2009, Decizia de restituire nr. x/26.03.2009 şi Nota de restituire nr. x/26.03.2009, suma de 431.830 RON fiind virată în contul numitului B.

Inculpatul A. în declaraţiile date în faţa instanţei de prim grad nu a recunoscut comiterea infracţiunilor pentru care a fost inculpat şi trimis în judecată.

Relativ la competenţa funcţională a inculpatului în emiterea Deciziei nr. 22 din 24.03.2009, instanţa de prim grad a reţinut că la data faptei, A. îndeplinea funcţia de director executiv al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Harghita, iar potrivit punctului 7 din fişa postului inculpatul a răspuns de soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale emise potrivit competenţelor conferite de lege.

Cererea formulată de B., prin care a solicitat emiterea unui act administrativ prin care să i se restituie sau să i se respingă cererea de restituire a valorii TVA achitată, a fost calificată în mod corect drept o contestaţie.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a acestei contestaţii, tribunalul a reţinut că dispoziţiile legale de la data faptelor erau clare şi nu lăsau loc de interpretare, potrivit art. 141 alin. (2), lit. f) din Codul fiscal, în forma în vigoare la data faptelor, sunt scutite de la plata TVA operaţiunile de livrare de către orice persoană a unei construcţii vechi sau unui teren construibil, aspect confirmat şi de martora E., atât în depoziţia ei, cât şi într-un răspuns oficial prin Direcţia legislaţie din cadrul ministerului emis la solicitarea lui B.

Tribunalul a notat că punctele de vedere nu pot suplinii dispoziţii legale, astfel apare ca nerelevant în contextul descris mai sus, cel emis de Serviciul Metodologie din cadrul ANAF.

Potrivit art. 297 din C. pen., infracţiunea de abuz în serviciu constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Art. 132 din Legea nr. 78/2000 prevede că în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

Raportând starea de fapt mai sus descrisă la dispoziţiile legale care reglementează infracţiunea de abuz în serviciu instanţa de prim grad a concluzionat că fapta inculpatului A., care în calitate de şef al D.G.F.P. Harghita (actuală A.J.F.P Harghita), a emis o decizie prin care a admis contestaţia formulată de numitul B. împotriva unei adrese emise de instituţie şi astfel a fost restituită către B. suma de 431.830,48 RON, reprezentând TVA achitată de acesta din urmă pentru achiziţionarea, prin licitaţie publică, a unui imobil executat silit, contrar actului de acuzare are caracter legal.

Având în vedere această constatare, a reţinut că presupusa încălcare a dispoziţiilor legale art. 43 alin. (1) şi art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor Publici; art. 20 şi art. 22 din Legea nr. 554/2004, privind Contenciosul administrativ; art. 117, art. 164 şi art. 209 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, precum şi art. 128 şi art. 141 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, Decizia nr. 22 din data de 24.03.2009, la soluţionarea contestaţiei de către inculpat nu este întemeiată acuzarea se rezumă la o simplă enumerare a textelor precizate fără a arăta în mod concret prin ce a fost încălcat de către inculpat fiecare din textele legale precizate.

Pentru aceste considerente a dispus achitarea inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de "abuz în serviciu", faptă prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1), lit. b) din C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală.

2. În legătură cu acuzaţia de săvârşire de către inculpatul A. a infracţiunii de "cumpărare de influenţă" instanţa de prim grad a reţinut că în actul de sesizare, în fapt, că inculpatul A., care îndeplinea funcţia de şef al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Harghita, a solicitat ajutorul inculpatului F., persoană care a deţinut funcţii de conducere în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, pentru a evita suportarea efectelor în plan profesional a unui raport al Agenţiei Naţionale de Integritate, prin care s-a constatat starea de incompatibilitate în care se afla. Inculpatul F. i-a promis inculpatului A. că va interveni pe lângă funcţionari din cadrul Comisiei de Disciplină din cadrul ANAF, în vederea obţinerii unei soluţii favorabile cu privire la cercetarea disciplinară a acestuia, iar în schimbul acestei promisiuni i-a solicitat suma de 1.000 de RON, sumă pe care inculpatul A. a plătit-o prin virament bancar în contul numitului F. De asemenea, inculpatul F. a promis inculpatului A., în schimbul aceleiaşi sume de bani, că-l va ajuta să obţină, fără îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege, de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie un document intitulat "Adresă către finanţe", document pe care urma să-l depună la Comisia de Disciplină.

Prin sentinţa penală 148 din 28.12.2018 a Tribunalului Harghita definitivă faţă de F. s-a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, reţinându-se că din întregul material probator rezultă că inculpatul A. i-a plătit inculpatului F. suma de 1.000 RON, pentru ca acesta din urmă să îşi traficheze influenţa faţă de membrii Comisiei de disciplină, pentru a-l soluţiona într-un mod favorabil cercetarea disciplinară determinată de raportul ANI. Aşa cum rezultă din transcrierea convorbirilor telefonice înregistrate, se urmărea de către cei doi inculpaţi, fie aplicarea unei sancţiuni disciplinare minore, cum ar fi reducerea salariului, fie tergiversarea cercetării disciplinare pentru a se împlini termenul de prescripţie prevăzut de lege.

Probele în baza cărora s-a dispus condamnarea inculpatului F. au constat în declaraţiile acestuia din cursul urmăririi penale şi într-o proporţie covârşitoare pe redarea unor convorbiri telefonice purtate de inculpaţi.

Cu prilejul rejudecării cauzei, în raport, cu inculpatul A., dl. F., audiat în calitate de martor şi-a nuanţat declaraţiile date în ultima şedinţa publică din 23.02.2022 în care a arătat că suma de 1000 de RON l-a primit de la inculpatul A. în schimbul redactării a două contestaţii, iar povestea cu clubul şi d-nul G. declarate anterior au fost inventate pentru a obţine bani de la A.

Astfel, tribunalul a concluzionat că, în lipsa unor probe concrete, nu are elemente suficiente pentru reţinerea unuia sau a altuia dintre susţinerile martorului şi cum interceptările telefonice au fost înlăturate dintre mijloacele de probă pe considerente de legalitate, acuzaţia de cumpărare de influenţă practic a rămas fără un fundament probatoriu.

Pentru aceste considerente în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) din C. proc. pen., tribunalul l-a achitat pe inculpatul A. de sub acuza comiterii infracţiunii de cumpărare de influenţă prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen.

Având în vedere soluţia pronunţată pe latura penală, instanţa, în baza art. 25 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., a respins acţiunea civilă exercitată de A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Covasna, ca neîntemeiată.

II. Prezentarea căilor de atac exercitate în cauză.

Împotriva Sentinţei penale nr. 26/11 mai 2022, pronunţate în Dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Harghita, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Tg. Mureş şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna, aducând critici de netemeinicie hotărârii atacate, sub aspectul modului de soluţionare, atât a laturii penale, cât şi a laturii civile a cauzei.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Tg. Mureş a adus critici de netemeinicie soluţiei de achitare pronunţate de instanţa de prim grad, în raport, cu infracţiunile de abuz în serviciu şi cumpărare de influenţă, susţinând că motivarea instanţei de fond sub acest aspect este lipsită de fundament juridic.

Cu referire la infracţiunea de cumpărare de influenţă, a arătat că declaraţiile inculpatului A., în sensul că la momentul la care 1-a contactat pe inculpatul F. era deja emis ordinul prin care s-a dispus eliberarea sa din funcţie de către preşedintele ANAF, nu sunt susţinute de datele din dosar, contactarea acestuia având loc anterior, imediat după ce, prin Decizia nr. 2344 din 20.05.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a respins acţiunea prin care a fost atacat Raportul de evaluare nr. x din 17.05.2012, emis de Agenţia Naţională de Integritate - Inspecţia de Integritate la data de 14.05.2012, tocmai în scopul de a împiedica emiterea ordinului de destituire din funcţie.

De asemenea, este lipsită de fundament apărarea inculpatului A., în sensul că, fiind în funcţie, avea numeroase cunoştinţe, atât printre conducătorii ANAF, cât şi printre politicieni, astfel încât, dacă ar fi dorit să intervină la vreunul din membrii Comisiei de disciplină, ar fi apelat la acestea. Dacă într-adevăr era aşa, atunci nu se justifică de ce inculpatul 1-a contactat pe F. pentru ca acesta să-1 sfătuiască cum să procedeze, s-a deplasat la Bucureşti pentru a-i prezenta actele primite, iar apoi să-i solicite întocmirea unor drafturi. Inculpatul A. avea un avocat angajat care, după cum susţin ambii inculpaţi, a şi redactat acţiunile din faţa instanţei, nefolosind drafturile trimise de inculpatul F. Mai mult, aşa cum reiese din declaraţiile inculpaţilor, relaţiile dintre acestea nu erau apropiate, trimiţându-şi doar felicitări cu ocazia sărbătorilor, nu se văzuseră de aproape 8 ani, astfel că apelarea la inculpatul F. doar pentru nişte sfaturi juridice, în condiţiile în care acesta era deja pensionar de mai mulţi ani, nu este veridică.

În opinia acuzării, în realitate, prin contactarea inculpatului F., inculpatul A. a urmărit să ajungă la membrii Comisiei de disciplină, aspect care rezultă fără echivoc din întreg materialul probator administrat în cauză, inclusiv din declaraţia dată de inculpatul F. în cursul urmăririi penale, la data de 27 septembrie 2016, în care afirmă:

"Eu nu am reuşit să iau legătura cu niciun membru al comisiei de disciplină (întrucât sunt pensionat din 2009), astfel din această comisie nu mai făcea parte nici un cunoscut de-al meu şi am încercat să restitui suma de bani lui A.".

Astfel, parchetul a susţinut că rezultă, în mod neechivoc, faptul că inculpatul A. a luat legătura cu inculpatul F. pentru ca acesta din urmă să identifice membrii comisiei de disciplină a ANAF de la acea vreme, să discute cu aceştia pentru a-1 ajuta să îşi păstreze funcţia. De altfel, acest lucru s-a şi întâmplat, întrucât Ordinul nr. 3349 din 03.11.2014 emis de Preşedintele ANAF nu a fost emis ca urmare a unei proceduri disciplinare demarate împotriva a inculpatului, astfel că pe cale judecătorească a fost foarte uşor de anulat, iar inculpatul a fost reîncadrat în funcţie.

În altă ordine de idei, a susţinut că nu există nici o justificare oferită de inculpatul F. pentru schimbarea depoziţiei în faţa instanţei, când a negat aceste aspecte, învederând că banii i-a solicitat pentru a-1 duce în club pe un prieten, împreună cu soţia şi fiica acestuia, care între timp a decedat. Faptul că nu a declarat despre acest prieten, întrucât nu a fost întrebat, nu poate fi primit. Este mult mai plauzibilă prima explicaţie oferită de inculpat, la urmărire penală, în sensul că suma era pentru o masă în oraş cu unii dintre membrii comisiei. Apărarea inculpatului A., legat de cuantumul acestei sume, respectiv că nu poate reprezenta "preţul" unei cumpărări de influenţă nu se susţine, întrucât nu există nici o limită minimă sau maximă pentru aceasta.

Mai mult, în acest context, trebuie avute în vedere şi încercările inculpatului A. de a evita destituirea sa din funcţie, vis-a-vis de acţiunile întreprinse de acesta, în sensul pregătirii unei funcţii în care să poată fi ulterior angajat, ca personal contractual.

În concluzie, a arătat că în cauză sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de cumpărare de influenţă, respectiv trafic de influenţă, dovedindu-se în mod neechivoc că inculpatul A. a dat inculpatului F. suma de 1.000 de RON, pentru ca acesta din urmă să intervină pe lângă membrii Comisiei de disciplină din cadrul ANAF pentru a-1 ajuta să îşi păstreze funcţia.

De asemenea, rezultă în mod indubitabil că inculpatul F. a încercat să ia legătura cu membrii comisiei de disciplină, ceea ce presupune în mod necesar că i-a lăsat impresia inculpatului A. că are influenţă asupra membrilor Comisiei de disciplină din cadrul ANAF.

Cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., a susţinut că soluţia adusă acestui capăt de acuzare s-a întemeiat pe interpretarea eronată a probatoriului în cauză.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, acuza susţine că sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu.

Astfel, sub aspectul subiectului activ al infracţiunii, inculpatul A. fiind, la data comiterii faptei, director al D.G.F.P. Harghita.

Sub aspectul elementului material al laturii obiective, infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului constă în îndeplinirea prin încălcarea legii a unui act în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Şi această condiţie este îndeplinită, întrucât inculpatul A., prin încălcarea atribuţiilor de serviciu şi ale prev. art. 209 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală; ale art. 22 din Legea nr. 554/2004, precum şi ale art. 128 şi 141 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, a emis Decizia nr. 22 din data de 24.03.2009 prin care a admis contestaţia numitului B. şi a dispus restituirea către acesta a sumei de 431.830,48 RON, cu titlu de TVA.

De asemenea, prin fapta comisă, inculpatul A. a cauzat o pagubă însemnată D.G.F.P. Harghita, de 431.830,48 RON, sumă ce a fost virată în contul numitului B., cu toate că acesta nu era îndreptăţit la restituirea acestei sume, aşa cum am arătat în considerentele expuse mai sus.

Sub aspectul laturii subiective, s-a constatat că inculpatul a comis infracţiunea cel puţin cu intenţie indirectă. Astfel, prin emiterea Deciziei nr. 22 din data de 24.03.2009, cu încălcarea legii, prin care s-a dispus restituirea sumei de 431.830,48 RON, reprezentând TVA, inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi, chiar dacă nu 1-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, respectiv prejudicierea bugetului de stat cu suma menţionată.

În concluzie, a solicitat desfiinţarea sentinţei penale atacată şi, în rejudecare să se dispună condamnarea inculpatului A. sub aspectul comiterii infracţiunilor de abuz în serviciu şi cumpărare de influenţă, respectiv admiterea acţiunii civile exercitate de A.N.A.F.- D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Covasna, cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare.

Partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi în rejudecare, admiterea acţiunii civile alăturate celei penale de Statul Român - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu consecinţa obligării inculpatului A. la plata sumei de 431.830.48 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat, la care urmează să fie adăugate obligaţiile fiscale accesorii calculate de la data scadenţei până la plata integrală, respectiv menţinerea măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor inculpatului în vederea garantării recuperării pagubei.

În esenţă, a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a soluţionat prezenta cauză, atât sub aspect penal, cât şi sub aspectul laturii civile, întrucât din probele existente la dosarul cauzei rezultă că faptele inculpatului se subscriu infracţiunii de abuz în serviciu; emiterea de către acesta a Deciziei nr. 22/24.03.2009, prin care a admis contestaţia numitului B. şi pe cale de consecinţă restituirea către acesta a sumei de 431.830,48 RON a eludat normele legale în materie şi a produs un prejudiciu bugetului de stat, precum şi un folos necuvenit în favoarea numitului B.

Într-adevăr, Dl. A., în calitatea sa director executiv la fostei Direcţii Generale a Finanţelor Publice Harghita avea la data de 24.03.2009 competenţa funcţională de a emite soluţii în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale, însă aspectul neconform în procesul emiterii Deciziei DGFP Harghita nr. 22/24.03.2009 ridicat de către controlul intern de integritate al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi preluat de organele de urmărire penală a constat în aceea că solicitarea petentului B. adresată organului fiscal şi care consta în emiterea unui act administrativ prin care să i se restituie sau să i se respingă cererea de restituire a contravalorii TVA plătită la adjudecarea unui imobil în procedura executării silite nu putea fi soluţionată prin emiterea unei decizii în temeiul dispoziţiilor 209 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în prezent abrogată. Raportat la obiectul contestaţiei, stabilirea competenţei (potrivit art. 209 alin. (1), lit. a) şi soluţionarea contestaţiei lui B. nr. x/17.03.2009 prin care a solicitat organului fiscal restituirea sumei de 431.830,48 RON, reprezentând contravaloarea TVA plătită la adjudecarea unui imobil în procedura executării silite prin intermediul structurii de soluţionare a contestaţiilor determină incidenţa dispoziţiilor cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu.

Prin notele de şedinţă depuse la dosar, inculpatul A., prin intermediul apărătorului ales, a solicitat, respingerea apelului declarat de Ministerul Public, ca nefondat, arătând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, lipsind, atât conduita ilicită a funcţionarului public, cât şi existenţa vreunui prejudiciu, iar în privinţa infracţiunii de cumpărare de influenţă nu există probe care să susţină acest capăt de acuzare.

Ulterior, cu ocazia dezbaterilor, inculpatul, prin vocea apărătorului său ales, a solicitat, în principal, respingerea apelurilor promovate în cauză de Ministerul Public şi partea civilă şi menţinerea soluţiei de achitare pronunţate de instanţa de prim grad, iar în subsidiar, încetarea procesului penal pentru infracţiunile de abuz în serviciu şi cumpărare de influenţă, având în vedere că a intervenit prescripţia răspunderii penale, respectiv, respingerea acţiunii civile exercitate de partea civilă.

Prin Decizia penală nr. 130/A din data de 24 februarie 2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2019 s-a decis următoarele:

"I. În conformitate cu art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Tg. Mureş, împotriva Sentinţei penale nr. 26 din 11 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Harghita, în Dosarul nr. x/2019 şi, în consecinţă:

În baza art. 423 alin. (1) din C. proc. pen., desfiinţează parţial hotărârea atacată şi rejudecând cauza în limitele de mai jos:

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1), lit. f) din C. proc. pen. (intervenţia prescripţiei răspunderii penale), încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1), lit. b) teza I din C. proc. pen., achită pe inculpatul

A. de sub acuza comiterii infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

II. În temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., respinge, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna (cu sediul în Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna), împotriva Sentinţei penale nr. 26 din 11 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Harghita, în Dosarul nr. x/2019.

IV. Menţine restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate vizând:

- modul de soluţionare a acţiunii civile alăturate celei penale de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna;

- dispoziţia de ridicare a măsurii sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor deţinute de inculpatul A., prin procesul-verbal din data de 14.02.2017, până la concurenţa sumei de 431.830,48 RON şi

- lăsarea cheltuielilor judiciare din prim grad, în sarcina statului.

V. În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă partea civilă A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Covasna să plătească în favoarea statului suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale, avansate de stat în procedura soluţionării prezentelor căi de atac, urmând ca restul cheltuielilor judiciare în sumă de 100 RON, să rămână în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) din C. proc. pen."

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

III. Analiza căilor de atac declarate şi considerentele instanţei de apel.

Analizând căile de atac pendinte, prin prisma materialului dosarului nr. x/2019 al Curţii de Apel Tg. Mureş, a motivelor invocate, a susţinerilor şi concluziilor reprezentantului Ministerului Public, avocatului inculpatului, precum şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv, s-au reţinut următoarele:

În primul rând, în ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de cumpărare de influenţă prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că prin actul de sesizare s-a reţinut că inculpatul A., în calitate de şef al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Harghita, a solicitat ajutorul inculpatului F., pentru a evita consecinţele disciplinare ale Raportului Agenţiei Naţionale de Integritate, prin care s-a constatat starea sa de incompatibilitate, raport ce fusese transmis către Comisia de disciplină din cadrul ANAF, în vederea declanşării cercetării disciplinare, iar în data de 26.06.2014, i-a plătit inculpatului F., prin virament bancar, suma de 1.000 de RON, pentru ca acesta să-şi exercite influenţa pe care o avea sau lăsase să creadă că o avea asupra unor funcţionari din cadrul ANAF şi a unor magistraţi de la Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, cu scopul de a evita emiterea unei decizii de sancţionare disciplinară ca urmare a raportului ANI sau de a tergiversa emiterea acestei decizii până la împlinirea termenului de prescripţie, precum şi de a obţine, altfel decât prin respectarea formalităţilor prevăzute de legi şi regulamente în acest sens, un document dintr-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce îi era necesar în cadrul procedurii disciplinare.

În urma reevaluării în al doilea grad a materialului dosarului, s-a constatat că starea de fapt reţinută în actul de sesizare este corectă, rezultând neechivoc din coroborarea pieselor probatorii ale cauzei şi confirmă dincolo de orice îndoială rezonabilă această ipoteză acuzatorială adusă inculpatului.

Astfel, din materialul probator administrat în cauză a rezultat că prin Raportul de evaluare nr. x din 17.05.2012, emis de Agenţia Naţională de Integritate - Inspecţia de Integritate la data de 14.05.2012, s-a stabilit că inculpatul A. a încălcat regimul incompatibilităţilor, întrucât începând cu data de 25.05.2010, a exercitat concomitent funcţiile de director executiv al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Harghita şi cea de cenzor în cadrul SC H. SRL.

Inculpatul a atacat acest Raport la instanţele de contencios administrativ, însă acţiunea sa a fost respinsă, în mod definitiv, prin Decizia nr. 2344 din 20.05.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu adresa din 26.09.2014, Agenţia Naţională de Integritate a informat Agenţia Naţională de Administrare Fiscală cu privire la faptul că raportul de evaluare privind pe A. a rămas definitiv şi a transmis acest raport în atenţia Comisiei de Disciplină din cadrul ANAF, în vederea declanşării procedurii disciplinare faţă inculpatul A., potrivit dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor publice.

Conştient că în urma acestui Raport de incompatibilitate va fi nevoit să-şi înceteze activităţile de serviciu, întrucât în urma derulării cercetării disciplinare se putea ajunge la stabilirea abaterii disciplinare şi sancţionarea sa cu destituirea din funcţia publică exercitată în stare de incompatibilitate, inculpatul A. a încercat să găsească diverse variante, astfel încât să nu suporte consecinţele, apreciind că, după o viaţă petrecută şi dedicată finanţelor publice, nu merită să termine în acest mod.

Una dintre variantele alese de inculpat a fost aceea de a-l contacta pe inculpatul F., la acel moment pensionar, dar care lucrase în cadrul Direcţiei Generale Juridice din Ministerul Finanţelor Publice şi pe care îl cunoştea de mai mulţi ani. Astfel, i-a relatat acestuia situaţia, iar inculpatul F. s-a oferit să îl ajute, făcându-l să înţeleagă că are influenţă asupra unor funcţionari publici din cadrul ANAF şi asupra unor magistraţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi asigurându-l că se va ocupa de întreaga situaţie, astfel încât în final inculpatul A. să obţină o soluţie favorabilă în cadrul procedurii disciplinare sau să fie amânată adoptarea unei soluţii până la împlinirea termenului de prescripţie.

În acelaşi sens, inculpatul F. i-a promis lui A. că va interveni la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a obţine un înscris din dosarul instanţei, care să fie folosit în cadrul procedurii disciplinare, în alt mod decât cel legal.

Pentru activităţile întreprinse, în data de 26.06.2014, inculpatul F. i-a solicitat inculpatului A. suma de 1.000 de RON, acesta fiind de acord să o plătească. Astfel, inculpatul F. i-a transmis printr-un SMS codul de identificare a contului său, cont în care A. a virat suma în aceeaşi zi, 26.06.2014.

Ca urmare a raportului ANI, transmis către ANAF prin adresa din 26.09.2014, a fost emis Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3349 din 03.11.2014, prin care s-a dispus eliberarea inculpatului A. din funcţia publică de şef al AJFP Harghita, ordinul urmând a intre în vigoare începând cu data de 01.12.2014.

Acest Ordin a fost emis însă fără desfăşurarea procedurii disciplinare, aşa cum se solicita prin adresa ANI prin care a fost înaintat către ANAF raportul privindu-l pe inculpatul A., ci având la bază nota nr. x din 20.10.2014 a Comisiei de Disciplină din cadrul ANAF, prin care s-a stabilit că nu se poate demara procedura de cercetare administrativă împotriva inculpatului, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1344/2007, fără alte precizări. Prin aceeaşi notă, Comisia de disciplină a constatat că era necesară emiterea unui act administrativ de eliberare din funcţia publică de conducere deţinută de numitul A., astfel fiind emis Ordinul nr. 3349 din 03.11.2014.

Lipsa desfăşurării unei proceduri disciplinare a determinat admiterea de către Tribunalul Harghita, prin Sentinţa nr. 1091/24.06.2015, a contestaţiei formulate de inculpatul A. şi, în consecinţă, la reîncadrarea sa pe funcţia de şef administraţie la A.J.F.P. Harghita.

În paralel cu activitatea derulată prin intermediul inculpatului F., inculpatul A. a apelat la mai multe persoane cu funcţii de conducere din cadrul ANAF, la alţi funcţionari publici aflaţi în funcţii de conducere şi chiar la persoane influente din sfera politicului, pentru a obţine transformarea unui post de conducere din cadrul D.G.F.P. Harghita, din funcţionar public în post de personal contractual, pentru a-l putea ocupa el, în situaţia în care consecinţele raportului ANI nu ar fi putut fi evitate, însă faţă de soluţia din instanţe nu a mai fost dus la capăt acest plan.

Audiaţi în cauză, cei doi inculpaţi au negat acuzaţiile, încercând să acrediteze ideea că ajutorul inculpatului F. a constat practic doar într-o consultaţie juridică, respectiv sfaturi juridice şi întocmirea unor drafturi a plângerii şi întâmpinării ce urmau să fie folosite de inculpatul A.

Astfel, în declaraţia data în faţa organelor de urmărire penală, cu privire la acest aspect, inculpatul A. a relatat că a atacat în instanţă decizia prin care Agenţia Naţională de Integritate (ANI) a stabilit că s-ar fi aflat în incompatibilitate, întrucât ar fi făcut parte din comisia de cenzori a SC H. SRL, cât timp îndeplinea şi funcţia de director executiv al D.G.F.P. Harghita, însă hotărârea a rămas definitivă la Î.C.C.J., astfel încât a înţeles că în mod normal se va proceda la desfacerea contractului său de muncă, însă nu cunoştea procedura care va urma, astfel încât a discutat cu mai multe persoane, posibil şi cu inculpatul F., pe care îl cunoştea de pe vremea când acesta lucra la ANAF, de peste 6 - 7 ani, şi ştia că avea o funcţie de conducere, fiind de profesie jurist, însă la acel moment era deja pensionar.

Inculpatul a precizat că a primit un ordin de desfacere a contractului de muncă şi din discuţiile cu F., acesta l-a sfătuit să îl atace, astfel că i-a trimis ordinul prin email, iar el i-a trimis un model de plângere prealabilă, pe care să o formuleze la ANAF, însă nu a ţinut cont de modelul lui, şi-a angajat un avocat şi a formulat plângerea prealabilă. După ce aceasta a fost respinsă, F. i-a trimis un model de acţiune în contencios, în vederea atacării Ordinului preşedintelui ANAF, însă nici acest model nu l-a folosit. Pentru bunăvoinţa arătată, i-a solicitat însă lui F. să-i comunice un număr de cont, şi i-a virat suma de 1.000 RON, drept mulţumire.

Ulterior, inculpatul a revenit şi a arătat că a avut discuţii cu F. referitoare la speţa sa, acesta s-a arătat dispus să îl ajute să obţină o copie după Decizia ÎCCJ, dar nu a reuşit (decizia obţinând-o el de la Târgu Mureş, fiind comunicată oficial la cabinetul avocatului), astfel că a simţit nevoia să-i mulţumească pentru bunăvoinţa arătată. A mai precizat inculpatul că niciodată, banii trimişi către F. nu au avut caracterul unei cumpărări de influenţă.

În faţa instanţei, în primul ciclu procesual, inculpatul a susţinut aceleaşi aspecte, declarând că inculpatul F. nu era persoana de la care să cumpere influenţă cu suma modica de 1.000 de RON, era pensionar, şi niciodată nu s-a pus problema de a cumpăra influenţă. El s-a oferit să îi ofere sfaturi juridice şi să îi întocmească drafturi, iniţial către Comisia de disciplină care nu a mai avut loc, iar apoi transformând plângerea respectivă împotriva Ordinului de eliberare din funcţie. Din interceptări se vede că a discutat la telefon cu miniştrii, parlamentari, senatori, judecători ai Curţii Constituţionale, cerând sfaturi juridice, întrucât era activ la vremea respectivă, era în funcţie, putea să aibă influenţă mai mare decât domnul F. asupra oricui, niciodată nu i-a cerut să facă vreo intervenţie nicăieri. Draftul întocmit de F. l-a dat avocatului său. Inculpatul a mai arătat că nu se consideră vinovat de comiterea acestei infracţiuni, solicitând să fie ascultate interceptările, dar nu gramatical, pentru că de multe ori pentru a încheia discuţia a spus "da, da". A precizat că nu ştie cine era prietenul pe care F. trebuia sa îl scoată în club cu banii remişi de el, nu l-a întrebat, fiind doar bucuros că dacă îl ajută cu draftul şi consultanţa juridică, să îl şi plătească.

La rândul său, inculpatul F. a declarat în faţa organelor de urmărire penală că a îndeplinit funcţia de şef Serviciu Îndrumare şi Monitorizare Activitate Juridică din cadrul Direcţiei Generale Juridice a Ministerului Finanţelor Publice, funcţie din care s-a pensionat în anul 2009, din această funcţie cunoscându-l şi pe inculpatul A., cu care era într-o relaţie cordială, dar nu foarte apropiată, respectiv îşi transmiteau felicitări, de Paşti, Crăciun şi Anul nou. La un moment dat, a fost sunat de către A., care i-a prezentat situaţia sa raportat la constatările Agenţiei Naţionale de Integritate, iar el i-a spus că ar fi bine să-i arate despre ce este vorba pentru a putea fi în măsură să exprime o opinie, astfel că acesta a venit la Bucureşti, i-a arătat documentele, iar din studiul lor i s-a părut că are dreptate. La acel moment, Ordinul preşedintelui ANAF era emis, dar încă nu producea efecte, întrucât se stipula o dată ulterioară de la care încetează raportul de muncă, peste 2-3 săptămâni. S-a hotărât să îl ajute în vederea exercitării căilor de atac prevăzute de lege, astfel că a redactat un "draft" de contestaţie şi de acţiune în instanţă, prin care era contestat ordinul preşedintelui ANAF, pe care le-a trimis pe email lui A., recomandându-i, totodată, să ia legătura cu un avocat, întrucât ceea ce scrisese el erau doar idei care trebuiau să ia forma unei contestaţii şi a unei acţiuni. Ulterior redactării acestor drafturi, A. i-a cerut numărul de cont, la început fără să-i spună de ce, după care a depus suma de 1.000 de RON în acest cont, iar când l-a întrebat pentru ce sunt acei bani, acesta i-a spus că acei bani sunt pentru a-i scoate la restaurant pe membrii din comisia de disciplină pentru a-i convinge că are dreptate, dar în mod explicit i-a transmis să nu facă niciun fel de presiuni asupra lor pentru adoptarea vreunei soluţii favorabile.

Inculpatul a precizat că, la momentul la care i-a comunicat numărul de cont şi a primit suma de bani, el a avut convingerea că aceasta îi este transferată de A. ca remuneraţie pentru faptul că l-a ajutat pentru redactarea drafturilor pentru contestaţie şi pentru acţiune în instanţă, abia ulterior, la întrebarea sa, a aflat că intenţia lui A. era să folosească aceşti bani în modalitatea arătată. Nu a reuşit să ia legătura cu niciun membru al comisiei de disciplină, din această nemaifăcând parte niciun cunoscut de-al său şi a încercat să restituie suma de bani lui A., spunându-i telefonic aceasta, însă el a refuzat, ştiind că are un copil mic, i-a spus să îi păstreze cadou pentru copilul său. Ulterior, de la ANAF, a aflat că inculpatul A. a câştigat procesul în instanţă cu ANI şi cu ANAF şi a fost reîncadrat în funcţie.

În faţa instanţei, cu ocazia primei judecăţi, inculpatul F. şi-a modificat în mod substanţial declaraţia, adoptând o poziţie procesuală de susţinere a versiunii prezentate de inculpatul A. Astfel, a arătat că la începutul anului 2014, a fost sunat de A., care i-a spus că a pierdut un proces cu ANI şi a fost declarat incompatibil, şi l-a rugat să îl ajute să facă o întâmpinare, mai exact un draft, pentru Comisia de Disciplină, el având reputaţia unei persoane care îi ajuta pe toţi şi avea cunoştinţe în domeniu. I-a cerut să vină la Bucureşti să-i aducă documentele, ceea ce s-a şi întâmplat, constatând că în sentinţa pronunţată, ANI nu ceruse suspendarea din funcţie, ci a trimis la Comisia de Disciplină dosarul. La acea dată, Ordinul de eliberare din funcţie a domnului A. nu era emis, fiind emis în noiembrie 2014, cu aplicare din decembrie 2014, însă înainte de a se declanşa procedura în Comisia de Disciplină.

Ulterior, draftul contestaţiei către Comisia de Disciplină l-a transformat într-un draft de contestaţie împotriva ordinului propriu-zis, iar apoi într-o acţiune în instant, cu recomandarea către domnul A. să le dea unui avocat să le vadă, să le îmbrace în forma cerută pentru acestea şi să le depună. La întâlnirea avută cu domnul A., acesta i-a spus că îl va răsplăti pentru munca depusă, dar nu au stabilit o sumă, ci rămăsese ca după ce termină să-i trimită un număr de cont, iar el să-i vireze nişte bani. I-a fost însă jenă pentru că erau colegi, şi nu i-a trimis niciun număr de cont.

A mai declarat inculpatul că un bun prieten de-al său, G. - director la Finanţe Bacău, cu care făcea toate concediile de ani de zile, i-a spus că vrea să le facă o surpriză fetelor lui, respectiv soţia şi fiica şi să le ducă într-un club din Bucureşti. Întrucât avea o situaţie groaznică, precară, nu avea bani şi nu avea cum să facă faţă la o astfel de situaţie, i-a telefonat domnului A. şi l-a rugat să îi trimită 1.000 de RON ca să ducă un prieten la club. Dânsul i-a cerut contul bancar şi i-a trimis 1.000 de RON, însă acţiunea de club nu a mai avut loc, întrucât G. s-a îmbolnăvit şi a şi decedat la 46 de ani.

Inculpatul a mai precizat că nu a luat legătura cu nicio persoană din Comisia de Disciplină, nu a vorbit cu nimeni, mai ales că domnul A. i-a atras atenţia de nenumărate ori că nu vrea niciun fel de intervenţie, pentru a nu fi interpretat.

Referitor la I. - magistrat la Înalta Curte, inculpatul a declarat că era de fapt magistrat-asistent, şi fusese în serviciul său ani de zile, fusese subordonata sa. A sunat-o să îi spună dacă dosarul domnului A. mai este sau a plecat de la Înalta Curte, că vrea să trimită un avocat să ceară o hârtie din acel dosar. Ea i-a spus că dosarul încă este, să vină avocatul. Domnul A. îl rugase pe el să meargă la Înalta Curte, să vadă dacă dosarul mai este acolo şi să ia un act. El s-a dus, însă la arhivă a fost refuzat, întrucât nu era parte în dosar, însă a sunat-o pe I. înainte de a se duce la arhivă, pentru a ştii dacă să meargă sau nu. Când a vorbit cu I., aceasta i-a spus că dacă avocatul care se va duce va întâmpina probleme, să o caute pe ea. Inculpatul i-a transmis acest lucru domnului A. în mesajul în care i-a dat şi numărul de cont.

De asemenea, a precizat că inculpatul A. nu l-a întrebat cum poate afla dacă dosarul se află la Înalta Curte, dar din amabilitate, pentru că el era în Bucureşti, a acceptat să se intereseze. Nu i-a promis niciodată lui A. că va lua legătura cu membrii Comisiei de Disciplină.

Audiat în calitate de martor, cu prilejul rejudecării cauzei, atât în prim grad, cât şi în faţa instanţei de apel, dl. F. în linii mari şi-a menţinut această ultimă poziţie adoptată.

Apărările inculpatului A., în sensul că la momentul la care l-a contactat pe inculpatul F. era deja emis ordinul, nu au suport probator, din datele dosarului rezultând faptul că imediat după ce, prin Decizia nr. 2344 din 20.05.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a respins acţiunea prin care a fost atacat Raportul de evaluare nr. x din 17.05.2012, emis de Agenţia Naţională de Integritate - Inspecţia de Integritate la data de 14.05.2012, inculpatul l-a contactat pe F., tocmai în scopul de a împiedica emiterea ordinului de destituire din funcţie.

În egală măsură, nu s-au putut primi nici susţinerile inculpatului, în sensul că, prin prisma funcţiei deţinute, avea numeroase cunoştinţe, atât printre conducătorii ANAF, cât şi printre politicieni, astfel încât, dacă ar fi dorit să intervină la vreunul din membrii Comisiei de disciplină, ar fi apelat la acestea.

Pe această interpretare, nu se justifică atunci de ce inculpatul l-a contactat pe F. pentru ca acesta să-l sfătuiască cum să procedeze, s-a deplasat la Bucureşti pentru a-i prezenta actele primite, iar apoi să-i solicite întocmirea unor drafturi. Inculpatul A. avea un avocat angajat care, după cum susţine, atât inculpatul, cât şi martorul, a şi redactat acţiunile din faţa instanţei, nefolosind drafturile trimise de martorul F. Mai mult, aşa cum reiese din declaraţiile celor doi, nu erau în relaţii apropiate, trimiţându-şi doar felicitări cu ocazia sărbătorilor, nu se văzuseră de aproape 8 ani, astfel că apelarea la martorul F. doar pentru nişte sfaturi juridice, în condiţiile în care acesta era deja pensionar de mai mulţi ani, nu este veridică.

În fapt, prin contactarea martorului F., inculpatul A. a urmărit să ajungă la membrii Comisiei de disciplină. Aspect care, de altfel, a şi fost confirmat în faza de urmărire penală de inculpatul F., care a relatat că suma de 1.000 RON i-a fost virată pentru a-l scoate la masă pe unul din membrii comisiei.

Chiar dacă pe parcursul judecăţii inculpatul F. şi-a modificat substanţial declaraţiile în privinţa acestui aspect, nu a putut oferi o explicaţie plauzibilă şi sustenabilă în ochii acestei instanţe cu privire la motivul revenirii asupra celor relatate în faza de urmărire penală.

Este greu de crezut, pe de-o parte că inculpatul nu avea suma de 1.000 RON, astfel cum a declarat, pentru a merge în club cu prietenul său şi familia acestuia, iar pe de altă parte, că aceasta ar fi fost suficientă. Este mult mai plauzibilă prima explicaţie oferită de inculpat, la urmărire penală, în sensul, că suma era pentru o masă în oraş cu unul dintre membrii comisiei.

Astfel, s-a apreciat că din punct de vedere al stabilirii stării de fapt relevant este prima declaraţie a inculpatului F., dată în faţa organelor de urmărire penală, mai apropiate de momentul comiterii faptei, când încă nu a fost în măsură să conceapă strategii de apărare şi când aceasta a descris în mod amănunţit faptele la care a participat, fără să fi fost influenţat în vreun fel în ceea ce priveşte cele relatate.

În altă ordine de idei, apărarea inculpatului A., legat de cuantumul acestei sume, respectiv că nu poate reprezenta "preţul" unei cumpărări de influenţă sunt nesustenabile, neexistând vreo limită minimă sau maximă pentru aceasta.

De altfel, există posibilitatea ca suma de 1.000 RON să fi fost doar o parte din suma ce ar fi urmat a fi plătită dacă întâlnirea cu membrii comisiei de disciplină ar fi dat rezultate scontate.

Mai mult, încercarea inculpatului A. de a evita destituirea sa din funcţie este demonstrată şi de celelalte acţiuni întreprinse de acesta, în sensul pregătirii unei funcţii în care să poată fi ulterior angajat, ca personal contractual, aspecte discutate inclusiv cu superiorii săi.

Concluzionând, din ansamblul probator administrat, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv cu ocazia rejudecării cauzei, rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că inculpatul A., în calitate de şef al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Harghita, a solicitat ajutorul inculpatului F., pentru a evita consecinţele disciplinare ale Raportului Agenţiei Naţionale de Integritate, prin care s-a constatat starea sa de incompatibilitate şi care fusese transmis către Comisia de disciplină din cadrul ANAF, în vederea declanşării cercetării disciplinare faţă de A., iar în data de 26.06.2014, după ce acesta a pretins, i-a plătit inculpatului F., prin virament bancar, suma de 1.000 de RON, pentru ca acesta să-şi exercite influenţa pe care o avea/lăsase să creadă că o avea asupra unor funcţionari din cadrul ANAF - membrii ai Comisiei de Disciplină, cu scopul împiedicării emiterii deciziei de sancţionare disciplinară ca urmare a raportului ANI sau de a tergiversa emiterea acesteia până la împlinirea termenului de prescripţie, precum şi de a obţine de la Î.C.C.J. înscrisul intitulat "Adresă către Finanţe", fără îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legi şi regulamente în acest sens.

În aceste circumstanţe, s-a considerat că starea de fapt reţinută în actul de sesizare, este corectă, rezultând neechivoc din coroborarea pieselor probatorii ale cauzei şi confirmă dincolo de orice îndoială rezonabilă această ipoteză acuzatorială, activitatea desfăşurată de inculpatul A. fiind tipică obiectiv şi subiectiv, îndeplinind elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen., însă, în raport, cu data comiterii acesteia, s-a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru următoarele considerente:

Din conţinutul Deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 se desprind următoarele:

Art. 155 alin. (1) din C. pen., supus controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 297, a avut următorul conţinut:

"Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză"

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (parag. 31).

Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, parag. 61). Referirea la soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (parag. 68, 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (parag. 72).

De la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând neafectate termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, parag. 73, 74).

Ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următorul conţinut: "Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea" (Decizia nr. 358/2022, parag. 76).

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reţinându-se că norma supusă controlului de constituţionalitatea nu este susceptibilă de o aplicare clară şi previzibilă în absenţa intervenţiei legiuitorului (parag. 60, 75).

Prin O.U.G. nr. 71/2002, publicată în M. Of. nr. 531 din 30 mai 2022 au fost modificate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., prevăzându-se "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului".

În raport cu aspectele expuse şi având în vedere efectele deciziilor Curţii Constituţionale, astfel cum sunt prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţia României, în ceea ce priveşte întreruperea termenului prescripţiei răspunderii penale prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. a existat următoarea succesiune de legi:

De la data intrării în vigoare a C. pen. (1 februarie 2014) şi până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut conţinutul "Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză" şi s-a bucurat de prezumţia de constituţionalitate.

Între data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022) şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut conţinutul "Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea" şi nu a cuprins vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie.

De la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. are următorul conţinut "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului".

Întrucât în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), acestea sunt supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen. [a se vedea: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 185/A/30 septembrie 2022 (http:/www.x.ro/)]. De altfel, în acest sens s-a pronunţat recent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 67/25 octombrie 2022.

În consecinţă, date fiind aspectele reţinute cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) şi până la publicarea în Monitorul Oficial al României a O.U.G. nr. 71/2022, adică în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 din C. pen.

Potrivit art. 292 alin. (1) din C. pen., promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

În raport cu data săvârşirii infracţiunii de cumpărare de influenţă (26 iunie 2014), termenul de 8 ani al prescripţiei generale a răspunderii penale prevăzut de art. 155 alin. (1), lit. c) din C. pen. şi calculat conform art. 154 alin. (2) şi art. 186 alin. (1) din C. pen., s-a împlinit la data de 25 iunie 2022.

În consecinţa ideilor enunţate mai sus, în rejudecare, în baza art. 396 alin. (1) şi (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1), lit. f) din C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., în urma propriului demers analitic asupra situaţiei de fapt, prin raportare la ansamblul probator administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv cu ocazia rejudecării cauzei, s-a constatat - sub aspectul acestei acuzaţii formulate faţă de inculpat - că prima instanţă, deşi a analizat în mod pertinent fiecare probă şi a reţinut în mod corect împrejurările ce au condus la emiterea Deciziei nr. 22 din data de 24.03.2009 prin care a fost admisă contestaţia numitului B. şi s-a dispus restituirea sumei de 431.830,48 RON, cu titlu de TVA, a abordat în mod neadecvat cauza sub aspectul dispoziţiilor legale incidente prin raportare la obiectul acesteia, iar la finalul considerentelor a apreciat în mod nejustificat, că inculpatul avea competenţa funcţională în emiterea acestei decizii.

Astfel, în dezacord cu poziţia instanţei de prim grad, s-a constatat că inculpatul A. nu avea, potrivit competenţelor sale legale, dreptul de a emite o decizie de soluţionare a contestaţiei formulate de B., împotriva adresei nr. x din 11.02.2009 emise de D.G.F.P. Harghita.

Deşi este adevărat că inculpatul îndeplinea la data faptelor funcţia de director executiv al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Harghita, iar potrivit punctului 7 din fişa postului avea atribuţii privind "coordonarea şi răspunderea de soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale emise potrivit competenţelor conferite de lege", acesta a nesocotit dispoziţiile art. 209 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

În conformitate cu aceste prevederi legale, în forma aplicabilă la data comiterii faptei:

"(1) Contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, precum şi a deciziilor pentru regularizarea situaţiei, emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, se soluţionează după cum urmează:

a) contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, precum şi accesorii ale acestora, al căror cuantum este sub 1.000.000 RON, se soluţionează de către organele competente constituite la nivelul direcţiilor generale unde contestatarii au domiciliul fiscal;

b)contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, accesoriile acestora, al căror cuantum este de 1.000.000 RON sau mai mare, cele formulate împotriva actelor emise de organe centrale, cele formulate de marii contribuabili care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, inclusiv accesoriile aferente acestora, indiferent de cuantum, şi cele formulate împotriva actelor de control financiar se soluţionează de către Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

(2) Contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale se soluţionează de către organele fiscale emitente.

(3) Contestaţiile formulate de cei care se consideră lezaţi de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluţionează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act.

(4) Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de alte autorităţi publice care, potrivit legii, administrează creanţe fiscale se soluţionează de către aceste autorităţi.

(5) Cuantumul sumelor prevăzute la alin. (1) se actualizează prin hotărâre a Guvernului."

Rezultă aşadar că, în calitatea sa de director executiv al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Harghita, inculpatul avea, printre altele, competenţa de a soluţiona contestaţiile îndreptate deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, respectiv a altor acte administrative fiscale emise de organul fiscal în cadrul căruia îşi îndeplinea atribuţiile. Or, adresa din 11.02.2009 nu făcea parte din niciuna dintre aceste categorii de acte fiscale.

În esenţă, prin această adresă, DGFP Harghita a răspuns la argumentele aduse de petentul B. pe calea contestaţiei fiscale şi confirmă refuzul nejustificat de soluţionare a cererii acestuia vizând emiterea unui act administrativ fiscal de restituire a sumei de 431.830,48 RON, cu titlu de TVA. Un asemenea răspuns nu are caracterul unui act administrativ fiscal, întrucât nu dă naştere, modifică sau stinge drepturi, respectiv obligaţii ale părţilor, ci reprezintă doar materializarea unui refuz, posibil nejustificat, de a da curs cererii petentului B., de emitere a unui act administrativ fiscal prin care să-i fie recunoscut dreptul la restituirea taxei pe valoare adăugată. Prin urmare, el nu era susceptibil de a fi atacat în procedura prevăzută de alin. (2) al art. 209 din O.G. nr. 92/2003, ci doar de cel prevăzut de alin. (3) al acestui text de lege, iar competenţa de soluţionare a unei asemenea contestaţii revenea organului fiscal ierarhic superior (în speţă, ANAF), inculpatul A. neavând competenţa materială de a se pronunţa asupra acesteia.

Aşa fiind, în exercitarea funcţiei, inculpatul A. şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, respectiv a emis Decizia nr. 22 din data de 24.03.2009 prin care a admis contestaţia numitului B. şi a dispus restituirea către acesta a sumei de 431.830,48 RON, cu titlu de TVA, cu încălcarea prevederilor art. 209 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Deşi o asemenea conduită reprezintă un element care contribuie la configurarea infracţiunii de abuz în serviciu, privită singular nu este suficientă pentru întregirea elementului material al laturii obiective ale acestei infracţiuni.

Sub acest aspect, s-a subliniat că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Altfel spus, nu orice încălcare sau depăşire formală a atribuţiilor de serviciu presupune, de plano, comiterea unei infracţiuni de abuz în serviciu, fiind necesar în acest sens dovedirea existenţei celei de a doua componentă a laturii obiective, respectiv producerea unei pagube ori a unei vătămări.

Prin pagubă, se înţelege orice pierdere materială suferită de cineva sau adusă cuiva.

Producerea unei pagube reprezintă aşadar un element din conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, sens în care trebuie stabilit dacă şi în ce măsură patrimoniul statului a fost diminuat prin fapta comisă, în concret, de inculpatul A., analiză ce implică în primul rând stabilirea tratamentul fiscal aplicabil licitaţiei publice finalizate cu încheierea procesul-verbal de adjudecare nr. x din 02.07.2007, în urma căruia dl. B. a devenit proprietarul imobilului cu destinaţia "Autogara transport călători" şi implicit clarificarea situaţiei juridice a sumei de 431.830,48 RON, achitate cu titlu de TVA, aspecte care, de altfel, reprezintă nucleul problemei de drept penal deduse judecăţii în prezenta cauză.

În acest context, s-a considerat că din piesele probatorii ale cauzei a rezultat că în data de 28.06.2007, la sediul D.G.F.P. Harghita, a avut loc o licitaţie publică privind vânzarea, în cadrul procedurii de executare silită a debitorului SC C. SA Miercurea Ciuc, a imobilului cu destinaţia "Autogara transport călători". Prin procesul-verbal de licitaţie cu nr. x/2005 din 28.06.2007, s-a constatat că oferta persoanei fizice B. de 2.272.792 RON, a fost cea mai mare, astfel că s-a stabilit adjudecarea imobilului respectiv de către această persoană fizică. În consecinţă, adjudecatarul trebuia să plătească în termen de 5 zile preţul de adjudecare, respectiv 2.272.792 RON + TVA în sumă de 431.830,48 RON. A fost emisă o factură fiscală către cumpărător, cu valoare totală de 2.704.662,48 RON, din care TVA în sumă de 431.830,48 RON. B. a achitat preţul stabilit la licitaţie, prin două ordine de plată, respectiv O.P. nr. x/26.06.2007, prin care a achitat taxa de participare la licitaţie, de 227.279,20 RON, şi O.P. nr. x/29.06.2007, prin care achitat preţul de adjudecare (inclusiv TVA calculat), diminuat cu valoarea taxei de participare la licitaţie, achitând astfel diferenţa de 2.477.343,28 RON.

Potrivit art. 141 alin. (2), lit. f) din Codul fiscal, în forma aplicabilă la momentul de referinţă, erau scutite de la plata taxe livrarea de către orice persoană a unei construcţii, a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construit, precum şi a oricărui teren. Prin excepţie, scutirea nu se aplica pentru livrarea unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil.

Conform art. 128 alin. (3), lit. b) din Legea nr. 571/2003, este considerat livrare de bunuri "transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, în urma executării silite".

Potrivit pct. 40 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, în situaţia în care o persoană impozabilă a facturat în mod eronat cu taxă livrări de bunuri şi/sau prestări de servicii scutite conform art. 141 din Codul fiscal, este obligată să storneze facturile emise. Beneficiarii unor astfel de operaţiuni nu au dreptul de deducere sau de rambursare a taxei aplicate în mod eronat pentru o astfel de operaţiune scutită. Aceştia trebuie să solicite furnizorului/prestatorului stornarea facturii cu taxă şi emiterea unei noi facturi fără taxă.

Tot în Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, la pct. 75, se precizează că, în cazul bunurilor supuse executării silite care sunt livrate prin organele de executare silită, factura se va întocmi de către organele de executare silită pe numele şi în contul debitorului executat silit.

Transpunând reperele şi dispoziţiile enumerate mai sus la realitatea speţei analizate, s-a concluzionat că operaţiunea economică efectuata de dl. B. privind achiziţionarea imobilului cu destinaţia "Autogara transport călători", conform prevederilor legale de la momentul achiziţionării, se circumscria noţiunii de "livrare de bunuri" şi de vreme ce bunul imobil care a constituit obiectul transferului de proprietate, nu se încadra în niciuna dintre situaţiile exceptate de la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 141 alin. (2), lit. f) din Codul de procedură fiscală, nereprezentând o construcţie nouă sau o parte a acesteia şi niciun teren construibil, în mod greşit s-a apreciat de către organul fiscal că ar fi o operaţiune taxabilă, adică să atragă perceperea de TVA.

În viziunea noastră, prin vânzarea la licitaţie publică a imobilului având destinaţia de "Autogara transport călători" în cadrul procedurii de executare silită, nu este o operaţiune de livrare de bunuri care să atragă aplicarea TVA, aflându-se sub sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 141 alin. (2), lit. f) din Codul fiscal, context în care impunerea de către organul fiscal de executare a unui preţ de vânzare purtătoare de TVA, nu are temei legal.

De altfel, acest punct de vedere este susţinut şi de Direcţia de legislaţie în domeniul TVA din cadrul Ministrului Economiei şi Finanţelor prin adresa cu nr. 214801 din 19.11.2007, în care se arată că "livrarea clădirii vechi este scutită de taxa pe valoare adăugată dacă nu s-a optat pentru taxarea livrării conform art. 141 alin. (3) din Codul fiscal (...) iar vânzătorul nu a depus o notificare în sensul taxării operaţiunii, conform art. 141 alin. (3) din Codul fiscal (...) în speţa de faţă, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile de scutire prevăzute de art. 141 alin. (2), lit. f) din Codul fiscal, trebuie procedat la corectarea facturii întocmite de ANAF Harghita în numele debitorului executat, conform pct. 40 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal."

Concluzionând asupra celor mai sus arătate, s-a constatat că deşi modalitatea în care inculpatul a procedat în emiterea Deciziei nr. 22 din data de 24.03.2009 a reprezentat, în mod evident, o depăşire a atribuţiilor ce îi reveneau, prin raportare la dispoziţiile art. 209 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, însă în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, sub aspectul laturii obiective, lipsind cea de a doua componentă a acestei laturi, respectiv producerea unei pagube, împrejurare care atrage incidenţa cazului de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1), lit. b) teza I din C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.

Cu alte cuvinte, fapta în concret comisă de inculpat, constând în emiterea Decizia nr. 22 din data de 24.03.2009 prin care a dispus restituirea către B. a sumei de 431.830,48 RON, cu titlu de TVA, cu nerespectarea normelor de competenţă prescrise de art. 209 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, în lipsa producerii unui prejudiciu bugetului de stat nu este în măsură să atragă răspunderea penală a acestuia.

Este adevărat că în actul de sesizare, la descrierea în drept a faptei de abuz în serviciu, organele judiciare s-au raportat la o sferă normativă mai largă, reţinând în sarcina inculpatului şi încălcarea prevederilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, ale art. 22 din Legea nr. 554/2004, însă aceste dispoziţii legale sunt reglementări cu caracter general, nefăcând referire expresă la niciuna dintre atribuţiile de serviciu particulare, concret determinate ale inculpatului.

Or, în conformitate cu cele menţionate în Decizia CCR nr. 405/2016, atribuţiile ce se cer încălcate se referă la obligaţii stabilite în mod precis în lege, iar nu la obligaţii de o generalitate maximă, astfel cum sunt cele mai sus enumerate. Dacă s-ar interpreta că prin încălcarea oricăror sarcini stabilite altfel decât prin lege sau ordonanţe de urgenţă, s-ar încălca, totodată şi asemenea dispoziţii legale ce impune obligaţia generală a unui funcţionar public de a-şi îndeplini corespunzător atribuţiile sale şi atunci prin încălcarea acestei obligaţii generale coroborate cu încălcarea uneia precise s-ar atrage răspunderea funcţionarului pentru abuz în serviciu, atunci decizia CCR mai sus amintită ar rămâne lipsită de orice substanţă.

Oricum, în lipsa existenţei unui prejudiciu, analizarea acestor dispoziţii prin raportare la atribuţiile de serviciu ale inculpatului ar rămâne lipsită de orice finalitate.

În lumina acestor considerente, în rejudecare, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1), lit. b) teza I din C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul A. de sub acuza comiterii infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate vizând:

- modul de soluţionare a acţiunii civile alăturate celei penale de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna;

- dispoziţia de ridicare a măsurii sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor deţinute de inculpatul A., prin procesul-verbal din data de 14.02.2017, până la concurenţa sumei de 431.830,48 RON şi

- lăsarea cheltuielilor judiciare din prim grad, în sarcina statului.

Având în vedere soluţia pronunţată pe latura penală a cauzei în privinţa infracţiunii de abuz în serviciu şi motivele care au stat la baza pronunţării acestei soluţii, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul exercitat de partea civilă A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Covasna pe latura civilă a cauzei, în privinţa modului de soluţionare a acţiunii civile exercitate în legătură cu prejudiciul cauzat prin comiterea infracţiunii de abuz în serviciu.

IV. Cheltuielile de judecată.

Având în vedere soluţia principală adusă apelurilor, potrivit art. 275 alin.

(2) din C. proc. pen., a fost obligată partea civilă A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Covasna să plătească în favoarea statului suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale, avansate de stat în procedura soluţionării prezentelor căi de atac, urmând ca restul cheltuielilor judiciare în cuantum de 100 RON, să rămână în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) din C. proc. pen.

IV. Recursul în casaţie

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Târgu Mureş, aflat la dosarul curţii de apel), solicitând admiterea în principiu a recursului în casaţie raportat la art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal) şi în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. a se dispune casarea Deciziei penale nr. 130/A/24.02.2023 pronunţată de către Curtea de Apel Târgu Mureş cu privire la soluţia de încetare a procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. faţă de inculpatul A.

În dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie, procurorul a făcut un scurt istoric al cauzei.

În ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu a recursului în casaţie, procurorul a arătat că hotărârea atacată este pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, ca instanţă de apel; cererea de recurs în casaţie este făcută în termenul legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel; decizia penală atacată le-a fost comunicată la data de 27 februarie 2023, conform dovezii de îndeplinire a procedurii de comunicare; cererea de recurs în casaţie este formulată de procuror, care are în speţa prezentă, calitate procesuală activă; în cauză prin decizia penală recurată a fost admis apelul D.N.A. - Serviciul Teritorial Târgu Mureş şi a fost modificată hotărârea primei instanţe, în sensul dispunerii încetării procesului penal în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen., ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, faţă de inculpatul A. cu privire la infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen. prezentul recurs în casaţie tocmai această modificare adusă hotărârii de fond prin decizia din apel; cererea de recurs în casaţie este formulată în scris, este motivată şi cuprinde toate cerinţele de formă prescrise de art. 437 din C. proc. pen. este invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. cu trimitere la actele şi lucrările dosarului existente până la momentul pronunţării hotărârii definitive; procurorul nu a mai formulat în cauză o altă cerere de recurs în casaţie.

În temeiul acestor argumente, procurorul a considerat că prezentul recurs în casaţie este admisibil în principiu, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 440 din C. proc. pen.

Totodată, procurorul a considerat că recursul declarat are un caracter fondat pentru următoarele argumente:

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. poate fi invocat atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărâre definitivă s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., dispunându-se încetarea procesului penal.

Procurorul apreciază că în cauză este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. - întrucât în mod greşit Curtea de Apel Târgu Mureş a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. faţă de inculpatul A. pentru infracţiunea dedusă judecăţii, motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale.

S-a considerat că instanţa de apel a procedat în mod greşit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.

În consecinţă, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei face parte din categoria infracţiunilor de corupţie, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României.

Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracţiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 şi 341/2014) rezultă că, în cazul normelor privitoare la prescripţie, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerinţele echităţii substanţiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privitoare la principiul neretroactivităţii legii penale mai favorabile, între normele privind prescripţia şi cele care definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează. Dacă în discuţie nu este reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripţie nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenţie (decizia din data de 22 septembrie 2015 din cauza Borcea c României, parag. 64 - 67).

Curtea Europeană de Justiţie consideră că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripţie poate cea un risc sistemic de impunitate în cauzele privitoare la corupţie în general. În acest caz, instanţa internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripţiei speciale, cu excepţia cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii. Faptul că legiuitorul naţional prelungeşte un termen de prescripţie cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco 1) şi C-42/17 (Taricco 2).

Deşi prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, instituţia întreruperii termenului de prescripţie este o instituţie preponderent de drept procedural. Ea reprezintă în esenţă unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciar. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 parag. 67) Curtea Constituţională tratează în mod distinct cele două instituţii. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridice prevăzut de dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.

Prin Decizia nr. 297/2018, instanţa de contencios constituţional a decis că noua reglementare nu este constituţională pentru că este lipsită de previzibilitate şi contrară principiului legalităţii incriminării pentru că suspectul şi inculpatul nu pot cunoaşte că a fost întrerupt cursul termenului prescripţiei răspunderii penale.

În considerente s-a arătat că reglementarea din vechiul C. pen. satisfăcea toate exigenţele de constituţionalitate.

Ulterior Deciziei nr. 297/2018 textul prevedea în continuare posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, iar practica judiciară, în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O. a clarificat gradual regulile răspunderii penale, a înlăturat dubiile cu privire la interpretarea art. 155 din C. pen. şi s-a uniformizat în sensul că întreruperea cursului prescripţiei se produce prin îndeplinirea unui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Prin Decizia nr. 358/2022 Curtea Constituţională a României a declarat textul neconstituţional încă o dată, considerând că este imprevizibil, întrucât cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei au fost stabilite de practica judiciară şi nu de legiuitor. De asemene, în ciuda practicii judiciar constante în sens contrar, Curtea Constituţională a României a arătat, în considerentele hotărârii, că între 2018 şi 2022 în legislaţie nu ar fi fost prevăzut vreun caz de întrerupere a cursului prescripţiei.

Înainte de publicarea Deciziei Curţii Constituţionale a României 358/2022 în Monitorul Oficial nr. 565 din 09 iunie 2022, prin O.U.G. nr. 71/2022 publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022 s-a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen., în sensul că termenul de prescripţia a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, care, potrivit leii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, adică exact în sensul art. 124 din C. pen. din 1969, a celor statuate de Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 297/2018 şi conform interpretării constante şi unanime date de instanţa supremă timp de aproape 4 ani (de la data publicării Deciziei nr. 297/2018, până la pronunţarea Deciziei nr. 358/2022), fiind invocat şi art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României.

Aşa cum se poate observa O.U.G nr. 71/2022 a fost publicată anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 358/2022, deci anterior ca această deciziei să poată produce efecte.

Din considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României rezultă că în perioada 26.06.2018 - 30.05.2022 nu ar mai fi existat prescripţia specială în legislaţia română, deoarece parlamentul nu a pus în acord în termen de 45 de zile C. pen. cu Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018. Instituţia întreruperii termenului de prescripţie este considerată de Curtea Constituţională o instituţie de drept penal material.

Înalta Curte a fost chemată să decidă asupra acestei controverse prin intermediul unei hotărâri prealabile. S-a menţionat, totodată, că în conformitate cu art. 4771 din C. proc. pen., aceste decizii pronunţate de Î.C.C.J. pot face obiectul verificării constituţionalităţii lor.

Procurorul a arătat soluţia dispusă prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra sesizărilor instanţelor de judecată.

Cu privire la consecinţele Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României şi a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

a. Riscul sistemic de impunitate.

Înlăturarea termenului special de prescripţie, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi nu doar pentru infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi de corupţie, ci a tuturor infracţiunilor cu excepţia celor imprescriptibile.

Procedurile penale referitoare la infracţiunile de corupţie, precum cea în cauză, implică anchete complexe.

Durata procedurii în faţa tuturor instanţelor este de aşa natură, în acest tip de cauze, încât impunitatea de fapt nu ar constitui în România un caz excepţional, ci regula.

S-a menţionat că această înlăturare a termenului special de prescripţie, nu reprezintă voinţa legiuitorului constituant sau delegat (de altfel legiuitorul delegat a acţionat imediat după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale a României şi anterior publicării ei), ci ar putea fi o consecinţă a Deciziei Curţii Constituţionale a României, instituţie situată în afara sistemului judiciar, ai cărei membrii sunt numiţi în proporţie de 2/3 de puterea legislativă şi 1/3 de preşedintele ţării.

S-a făcut trimitere la cele statuate deja de C.J.U.E. în cauza Euro Box Promotion şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19) a treia întrebare.

b. Legătura cauzei cu dreptul Uniunii Europene

Legătura cauzei cu dreptul U.E. este dată de obiectul acesteia, respectiv săvârşirea unor infracţiuni de corupţie, pe care România s-a obligat să le combată prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea European. S-a invocat cauza Euro Box Promotion şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19)§ 188 şi §189.

c. Necesitatea prevalenţei principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene.

Având în vedere imposibilitatea de a asigura respectarea obiectivelor de referinţă pe care România s-a obligat să le atingă (la care s-a făcut referire mai sus) în contextul aplicării Deciziei nr. 297/2018 în modalitatea impusă de Decizia nr. 358/2022, fapt care ar conduce la crearea unui risc sistemic de impunitate în toate cauzele penale, inclusiv în cele de corupţie şi aplicarea legislaţiei naţionale privind prescripţia răspunderii penale în acord cu normele acestuia.

Astfel a precizat că în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p.1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremaţiei dreptului comunitar, înţeles în sensul în care consacră prevalenţa acestui drept asupra dreptului statelor membre. În această privinţă, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menţionate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept naţional, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să îşi piardă caracterul comunitare şi ca fundamentul juridic al Comunităţii înseşi să fie pus în discuţie.

Or, în acest context faptic şi normativ, este evident că prin prisma jurisprudenţei C.J.U.E. (cauzele Taricco I şi II şi Euro Box Promotion la care a făcut referire) şi având în vedere Ordonanţa dispusă ca urmare a numeroaselor sesizări cu acelaşi obiect referitor la întrebările dacă neaplicarea Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României ar fi conformă dreptului comunitar şi dacă lăsarea neaplicată a prevederilor naţionale în materie de prescripţie aduce atingere art. 49 § 1 teza ultimă din Carta Drepturilor Fundamentale pentru evitarea riscului sistemic de impunitate este necesară aplicarea legislaţiei naţionale privind prescripţia specială a răspunderii penale, făcându-se abstracţie de interpretarea dată prin Decizia 297/2018.

Acest lucru cu atât mai mult cu cât prin răspunsul formulat la întrebările nr. 2 şi 3 în cauza Euro Box Promotion, C.J.U.E. a arătat că:

2) Articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Luxemburg la 26 iulie 1995, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia hotărârile în materie de corupţie şi de fraudă în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA) care nu au fost pronunţate, în primă instanţă, de completuri de judecată specializare în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnaţi toţi prin tragere la sorţi sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupţie şi de fraudă în domeniul TVA-ului în discuţie trebuie, dacă este cazul, în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în primă instanţă şi/sau în apel, în măsura în care aplicarea acestei reglementări sau a acestei practici naţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general. Obligaţia de a se asigura că astfel de infracţiuni fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv nu scuteşte instanţa de trimitere de verificarea respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Cartea Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, fără a ca această instanţă să poată aplica un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate.

3) Articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea parag. TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia deciziile curţii constituţionale naţionale sunt obligatorii pentru instanţele de drept comun, cu condiţia ca dreptul naţional să garanteze independenţa curţii constituţionale menţionate în special faţă de puterile legislativă şi executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziţii. În schimb, aceste dispoziţii din Tratatul UE şi decizia menţionată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curţii constituţionale naţionale de către judecătorii naţionali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară.

România trebuie să prevadă sancţiuni efective şi disuasive nu doar în cazurile de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, ci şi în cazurile de corupţie (§ 190 - 192 din aceeaşi decizie).

Solicitarea parchetului de a lăsa neaplicate cele două decizii ale instanţei de contencios constituţionale au în vedere inclusiv considerentele deciziei recurate privitoare la o altă decizie a CCR, apreciind argumentele instanţei ca fiind pe deplin valabile şi în acest context, cu atât mai mult cu cât vizează o instituţie de drept penal cu impact direct asupra modalităţii de angajare a răspunderii penale.

Astfel, instanţa de apel a lăsat neaplicată decizia Curţii Constituţionale a României nr. 417/2019, constatând incidenţa în cauză a hotărârii CJUE din data de 21 decembrie 2021 în condiţiile arătate.

Faţă de aspectele menţionate, procurorul a apreciat că în cauză nu se impunea constatarea încetării procesului penal motiva de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspecţilor/inculpaţilor în cauză şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.

În concluzie, în temeiul dispoziţiilor art. 448 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., procurorul a solicitat admiterea recursului în casaţie declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş şi casarea Deciziei penale nr. 130/A/24.02.2023 pronunţate de către Curtea de Apel Târgu Mureş cu privire la soluţia de încetare a procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. faţă de inculpatul A.

La dosarul curţii de apel au fost depuse şi concluzii scrise de către intimatul inculpat A., prin apărător ales, aflate la dosarul curţii de apel, prin care a solicitat respingerea recursului în casaţie declarat de către Ministerul Public împotriva Deciziei penale nr. 130/A/24.02.2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş, în principal, ca inadmisibil, în temeiul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. şi în subsidiar, ca nefondat, în conformitate cu art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea recursului în casaţie, intimatul inculpat prin apărător ales consideră că sub aparenţa unui recurs în casaţie împotriva unei decizii pronunţate în apel, DNA încearcă "atacarea" Hotărârii 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la un complet de recurs în casaţie şi se poate observa că nu se critică decizia recurată ca fiind nelegală, ci doar interpretarea obligatorie a instanţei supreme. Toate argumentele invocate de DNA nu vizează aspecte din prezenta cauză, ci vizează considerente ce au fost analizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia soluţionării hotărârii prealabile.

Din pct. de vedere al apărării, inadmisibilitatea reiese din faptul că reprezentantul Ministerului Public nu contestă raţionamentul instanţei de apel referitor la pronunţarea în mod greşit a unei soluţii de încetare a procesului penal, ci acesta doreşte în realitate să conteste deciziile pronunţate de către Curtea Constituţională a României în materia prescripţiei răspunderii penale.

Mai mult decât atât, astfel cum se poate observa din cererea de recurs, prin prezenta cale de atac împotriva deciziilor Curţii Constituţionale, procurorul solicită în mod indirect judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să săvârşească o abatere disciplinară.

Raportat la netemeinicia recursului în casaţie.

a) referitor la natura instituţiei întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale

Preliminar analizei aspectelor referitoare la riscul sistemic de impunitate la care face referire Ministerul Public a menţionat că instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial, şi nu procedural. Reprezentantul Ministerului Public consideră că instituţia întreruperii termenului de prescripţie este o instituţie de drept procedural, întrucât în Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională ar analiza în mod separat instituţia prescripţiei răspunderii penale de cea a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Contrar celor menţionate de Ministerul Public, instituţia întreruperii prescripţiei răspunderii penale a fost confirmată ca aparţinând dreptului penal substanţial de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 67/2022.

b) în ceea ce priveşte susţinerile DNA referitoare la Curtea Constituţională a României cum că aceasta nu îndeplineşte condiţiile de independenţă şi imparţialitate.

Procurorul a arătat în cuprinsul cererii de recurs în casaţie faptul că legiuitorul ar fi acţionat imediat după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale a României (astfel că înlăturarea termenelor de prescripţie specială nu ar reprezenta voinţa acestuia) şi că aceasta ar fi o consecinţă a unei Decizii a Curţii Constituţionale care ar reprezenta "o instituţie situată în afara sistemului judiciar."

Intimatul inculpat prin apărător ales a considerat că susţinerile procurorului nu sunt fondate.

Astfel, legiuitorul nu a acţionat imediat după publicarea deciziei Curţii Constituţionale. De fapt, chiar lipsa de acţiune a legiuitorului a determinat ulterior Curtea Constituţională să constate inexistenţa unei instituţii funcţionale a prescripţiei speciale a răspunderii penale.

În realitate, inexistenţa unei instituţii funcţionale a prescripţiei speciale a răspunderii penale a fost determinată de lipsa de intervenţie a legiuitorului ulterior Deciziei nr. 297/2018. Aşadar, nu Decizia nr. 358/2022 a fost cea care a determinat inexistenţa instituţiei întreruperii prescripţiei răspunderii penale, ci lipsa de intervenţie a legiuitorului ulterior publicării Deciziei nr. 297/2018. Prin Decizia nr. 358/2022 Curtea Constituţională a României doar a constatat această lipsă de reacţie a legiuitorului în a pune în acord prevederile C. pen. cu dispoziţiile Constituţiei României.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte competenţa şi componenţa Curţii Constituţionale a României, susţinerile procurorului nu pot fi primite. Astfel, în exact aceeaşi decizie la care şi Ministerul Public face referire (Curtea de Justiţie a Uniunii, cauza Euro Box Promotion şi alţii) a arătat argumentele menţionate expres. Aspectele invocate de către Ministerul Public referitoare la lipsa de independenţă a Curţii Constituţionale a României şi la poziţia acestei instanţe în sistemul de drept din România au fost deja analizate chiar şi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, reţinându-se netemeinicia acestor argumente invocate de DNA.

c) referitor la legătura prezentei cauze cu dreptul Uniunii Europene

În susţinerile reprezentantului Ministerului Public, legătura dintre infracţiunea de cumpărare de influenţă şi dreptul Uniunii Europene ar reieşi din angajamentul specific asumat de România prin adoptarea Deciziei 2006/928. Deosebit de relevant de observat este faptul că decizia Comisiei Comunităţilor Europene 2006/928 a vizat "instituirea unui mecanism de cooperare şi de verificare a progreselor realizate de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei".

Din data de 22 noiembrie 2022, Comisia Europeană a decis ridicarea MCV pentru România, astfel încât susţinerea Ministerului Public referitoare la legătura dintre prezenta cauză şi dreptul Uniunii Europene este nefondată.

d) Referitor la prevalenţa principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene

În esenţă, reprezentantul Ministerului Public a invocat faptul că în procedura apelului, Curtea de Apel Târgu-Mureş ar fi trebuit să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale, întrucât acestea ar genera un risc sistematic de impunitate care ar aduce atingere intereselor Uniunii Europene. În susţinerea acestor precizări, procurorul face referire la două decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene: cauza Euro Box Promotion şi alţii şi cauza Costa v. Enel.

În ceea ce priveşte cauza Euro Box Promotion, această decizie nu poate fi aplicată în prezenta cauză ţinând cont chiar de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Taricco 1, invocată de Ministerul Public, CJUE a statuat că reglementarea naţională în materie de prescripţie ar fi contrară dreptului european în măsura în care ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau ar prevedea termene de prescripţie mai lungi pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale statului membru vizat decât pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect al cărui verificare este de competenţa instanţei naţionale.

Cu privire la principiul legalităţii incriminării infracţiunilor şi pedepselor, CJUE arată că el nu ar fi încălcat, întrucât neaplicarea dispoziţiilor naţionale are ca efect simpla prelungire a termenelor de prescripţie şi asigurarea egalităţii de tratament între persoanele acuzate de infracţiuni care privesc interesele financiare ale Uniunii Europene, respectiv cele acuzate de infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Italiei. În cauză nu s-a pus problema naturii termenului de prescripţie în dreptul penal italian.

După doi ani, în cauza Tarrico II, unde de această dată se pune problema naturii termenului de prescripţie în dreptul intern, CJUE îşi schimbă opinia şi, plecând de la faptul că în dreptul penal italian prescripţia este o instituţie de drept substanţial (aceeaşi natură a instituţiei prescripţiei putând fi identificată şi în România), aplicându-i-se astfel principiul legalităţii incriminării, arată că instanţele naţionale pot să nu aplice normele europene în cazul persoanelor care comit infracţiuni privind interesele financiare ale Uniunii Europene anterior hotărârii din Taricoo I, deoarece ar fi afectată previzibilitatea normelor de drept, în condiţiile în care le-ar fi aplicabile condiţii de incriminare mai severe, invocând § 61.

Aşadar, chiar jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se opune ca o instanţă naţională să aducă atingere principiului legalităţii incriminării pentru a "proteja" interesele Uniunii Europene.

Aceeaşi concluzie de mai sus se aplică şi referitor la cauza Costa v. Enel la care Ministerul Public face referire. Deşi această din urmă hotărâre consacră principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene, considerentele din respectiva hotărâre trebuie coroborate cu aspectele arătate în hotărârea din cauza Taricco II referitoare la necesitatea respectării principiului legalităţii incriminării.

În relaţia dintre necesitatea protejării intereselor Uniunii Europene şi necesitatea respectării principiului legalităţii incriminării, Curtea de Justiţie consacră în jurisprudenţa sa prevalenţa celui din urmă principiu. Astfel, inclusiv în cauza 80/86, Kolpinghuis Nijmegen BV, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat faptul că o autoritate naţională nu se poate baza împotriva unui particular pe dispoziţiile unei directive care nu a fost transpusă. Într-adevăr, instanţele de judecată, spune hotărârea, trebuie să interpreteze legislaţia naţională în lumina literei şi a spiritului directivei, dar aceasta din urmă nu poate ea însăşi şi în mod independent de o lege de adoptare pentru implementarea ei să producă un efect direct în sensul determinării sau agravării răspunderii penale a unei persoane.

Toate aspectele de mai sus au fost receptate inclusiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, de dată recentă, a respins solicitările referitoare la excluderea Deciziilor Curţii Constituţionale prin raportare la un eventual risc sistemic de impunitate, invocând Decizia nr. 90/A/2023 din 01 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Hotărâri din jurisprudenţa recentă confirmă imposibilitatea identificării unui risc sistematic de impunitate a se vedea Hotărârea nr. 196/2023 din 02.03.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Hotărârea nr. 102/2023 din 16.02.2023 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş sau Hotărârea nr. 141/2023 din 06.02.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. Inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins un recurs în casaţie formulat de către Ministerul Public împotriva unei decizii în care s-a constatat prescripţia răspunderii penale, a se vedea Hotărârea nr. 55/2023 din Dosarul nr. x/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Mai mult decât atât, deosebit de relevant este şi faptul că, urmare a celor constatate în cauza Taricco I, la nivelul UE a fost adoptată Directiva 2017/1371. Această directivă nu a fost analizată în cauza Taricco II, având în vedere că a intervenit ulterior momentului în care CJUE a fost sesizată în cauză. Niciunde în cererea parchetului nu se face vorbire despre acest act extrem de important al UE, Directiva 2017/1371 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal. În această directivă sunt prevăzute termenele de prescripţie minimale pe care statele trebuie să le adopte.

Astfel, se prevede în art. 12, pentru infracţiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, un termen de prescripţie de minim 5 ani, dar se acceptă în mod excepţionale şi unul de 3 ani dacă este susceptibil de întreruperi şi suspendări.

În ceea ce priveşte infracţiunea de cumpărare de influenţă, termenul de prescripţie al răspunderii penale este de 8 ani. Practic, termenul este cu 3 ani mai mare decât termenul de prescripţie minim stabilit de Uniune cu referire la infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii europene, astfel că este greu de afirmat că s-ar putea discuta despre o încălcare a dreptului european.

Raportat la toate aceste aspecte, se observă că în realitate referirile Ministerului Public în ceea ce priveşte existenţa unui risc sistemic de impunitate sunt nefondate, orice neaplicare a deciziilor Curţii Constituţionale a României sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentând o încălcare a principiului legalităţii incriminării.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., până la data de 18 mai 2023.

În raportul întocmit aflat la dosarul Înaltei Curţi, filele x, magistratul asistent a concluzionat că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen., iar motivul de casaţie se încadrează în cele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din 18 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, aflată la dosarul Înaltei Curţi, completul, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Târgu Mureş împotriva Deciziei penale nr. 130/A/2023 din data de 8 februarie 2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

S-a trimis cauza Completului C10, în vederea judecării cererii de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Târgu Mureş, s-a fixat termen la data de 15 iunie 2023, pentru când se vor cita părţile şi se va desemna apărător din oficiu pentru intimatul inculpat A.

Pentru a se dispune astfel, completul a reţinut în sinteză ceea ce au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, precum şi aspectele mai sus menţionate din raportul magistratului asistent.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Târgu Mureş, conform dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Pe de altă parte, potrivit art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., în cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 din C. proc. pen. - art. 438 din C. proc. pen., dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării căii extraordinare de atac.

Deopotrivă, art. 438 din C. proc. pen. prevede că "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; 7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 8.în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; 11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; 12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

Din coroborarea acestor dispoziţii rezultă că recursul în casaţie este supus unei verificări prealabile judecării în fond a acestuia, etapă în care instanţa este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.

Verificând cererea de recurs în casaţie sub aspectul întrunirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., Decizia nr. 130/A din data de 24 februarie 2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Totodată, se constată că recursul în casaţie a fost promovat şi motivat în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA- Serviciul Teritorial Târgu Mureş, care se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. Deopotrivă, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că prin decizia instanţei de apel a fost admisă calea ordinară de atac promovată de parchet împotriva sentinţei de achitare şi, în rejudecare, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva acestuia.

Cererea de recurs în casaţie întruneşte şi cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele şi prenumele procurorului care a exercitat recursul în casaţie, organul judiciar di care acesta face parte, hotărârea atacată, precum şi semnătura procurorului care a întocmit-o.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. se constată că a fost invocat cazul de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., cu argumentarea că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen.

Referitor la această condiţie de admisibilitate, Înalta Curte subliniază că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., invocat de parchet, vizează acele situaţii în care, faţă de actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv: e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că, din punct de vedere formal, pot fi supuse examinării instanţei, prin prisma dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., criticile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA - Serviciul Teritorial Târgu Mureş, în sensul că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

La termenul de astăzi, cererea formulată şi concluziile părţilor, iar ulterior dezbaterile au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu-Mureş împotriva deciziei instanţei de apel, în raport, cu motivul invocat ce se va analiza prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul declarat de parchet ca fiind nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.

Prealabil analizei recursului în casaţie al parchetului se impun a fi făcute câteva scurte consideraţii de ordin teoretic cu privire la natura juridică a recursului în casaţie şi referitor la cazul de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Astfel, prin C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, recursul în casaţie a devenit o cale de atac extraordinară, având ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Altfel spus pe calea recursului în casaţie nu se poate remedia o greşită apreciere a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, nu se judecă procesul propriu-zis, ci se verifică numai dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cazul de casare prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. este incident când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

Potrivit art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. încetarea procesului penal se pronunţă în următoarele cazuri: lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Pentru a constata acest motiv de nelegalitate, respectiv existenţa sau nu a cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

În contextul concret al cauzei, instanţa de apel pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen. reţinută în sarcina inculpatului A. s-a raportat la succesiunea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018, nr. 358/2022, la O.U.G. nr. 71/2022, precum şi la Decizia nr. 67/25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând că în dreptul român nomele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), fiind supuse din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.

De asemenea, instanţa de apel a examinat în concret, în raport, cu limitele de pedeapsă ale infracţiunii reţinută în sarcina inculpatului şi data comiterii infracţiunii, curgerea termenului de prescripţie, constatând că s-a împlinit termenul de prescripţie şi a dispus în mod legal încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen.

Înalta Curte nu poate avea în vedere motivul invocat de către procuror în recursul în casaţie declarat, în contextul prezentei cauze, respectiv de a lăsa neaplicate Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în considerarea hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, întrucât constată că faţă de calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca instituţie de drept substanţial, este incident principiul legii penale mai favorabile astfel cum este definit de dreptul intern, înlăturarea jurisprudenţei obligatorii menţionate fiind contrară elementelor de interpretare oferite de instanţa de contencios european.

În acest sens, relevant este parag. 209 din decizia amintită, în cuprinsul căruia Curtea de Justiţie a Uniunii Europene precizează expres că în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Cartea Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea a arătat că în drept ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, EU:C:2917:936, pct. 61).

Or, ne aflăm tocmai în ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, cunoscută sub denumirea de Taricco 2, prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii."

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş împotriva Deciziei penale nr. 130/A din data 24 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Târgu - Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulate de Ministerul Public vor rămâne în sarcina statului.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 170 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş împotriva Deciziei penale nr. 130/A din data 24 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulate de Ministerul Public rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 170 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2023.

GGC - ED