Revocation of foreign recognition of Romanian conviction for statute of limitations bars domestic execution of imprisonment mandate
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the prisoner's appeal, upholding the Court of Appeal's refusal to annul the domestic imprisonment execution mandate and European Arrest Warrant (EAW), thereby keeping the judgment in force against the applicant. The dispute centered on whether a "hindrance to execution" existed under Article 598(1)(c)(2) of the Code of Criminal Procedure, after an Italian court initially recognized a Romanian conviction and started executing the sentence, but subsequently revoked that recognition and terminated execution due to the expiry of the criminal liability statute of limitations under Romanian law (as interpreted by the Romanian Constitutional Court). The Supreme Court held that the Italian court lacked jurisdiction to assess the statute of limitations for criminal liability, a matter reserved exclusively to the issuing state's extraordinary appellate courts under Article 19(2) of Framework Decision 2008/909/JAI and Article 156(4) of Law No. 302/2004; consequently, because the recognition was revoked and no valid execution remained in the executing state, the issuing state retained the exclusive right to enforce the penalty under Article 159(b) of Law No. 302/2004 and Article 22 of Framework Decision 2008/909/JAI, meaning no legal impediment to execution existed.
Legislator headnote
AI generatedart. 248 C. pen, art. 2481 C. pen, art. 599 alin. (5) C. proc. pen, art. 156 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, art. 183 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, art. 656 alin. (5) C. proc. pen; Revocation of foreign recognition of Romanian conviction for statute of limitations bars domestic execution of imprisonment mandate: The dispute centered on whether a "hindrance to execution" existed under Article 598(1)(c)(2) of the Code of Criminal Procedure, after an Italian court initially recognized a Romanian conviction and started executing the sentence, but subsequently revoked that recognition and terminated execution due to the expiry of the criminal liability statute of limitations under Romanian law (as interpreted by the Romanian Constitutional Court). The Supreme Court held that the Italian court lacked jurisdiction to assess the statute of limitations for criminal liability, a matter reserved exclusively to the issuing state's extraordinary appellate courts under Article 19(2) of Framework Decision 2008/909/JAI and Article 156(4) of Law No. 302/2004; consequently, because the recognition was revoked and no valid execution remained in the executing state, the issuing state retained the exclusive right to enforce the penalty under Article 159(b) of Law No. 302/2004 and Article 22 of Framework Decision 2008/909/JAI, meaning no legal impediment to execution existed.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for obligating the appellant to pay 200 RON in judicial costs to the state.
Full text
Deliberând asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 22/F din data de 02 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2021, au fost respinse ca nefondate contestaţiile la executare reunite formulate de contestatorul-condamnat A. (şi de Biroul de Executări Penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a - împiedicare la executare, în legătură cu Sentinţa penală nr. 148/F din data de 10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2008.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11.10.2021 sub nr. x/2021, contestatorul-condamnat A. a formulat contestaţie la executare împotriva Sentinţei penale nr. 148 din data de 10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din data de 07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţate în Dosarul nr. x/2008, solicitând să se constate incidenţa unui caz de imposibilitatea obiectivă de punere în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, cu consecinţa anulării acestuia.
În motivarea cererii contestatorul-condamnat prin Sentinţa penală nr. 148 din data de 10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţate în Dosarul nr. x/2008, s-a dispus condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu, în formă continuată, prev. de art. 248 C. pen. 1969 cu referire la art. 2481 C. pen. 1969 la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare şi pentru infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prev. de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. 1969 la pedeapsa de 3 ani închisoare.
A fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din data de 07.02.2019 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Prin sentinţa din data de 15.09.2020 pronunţată de Curtea de Apel din Napoli, definitivă Ia 26.09.2020, a fost refuzată predarea sa autorităţilor din România în baza mandatului european de arestare emis de către Curtea de Apel pentru executarea pedepsei rezultate din Sentinţa penală nr. 148 din data de 10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2008, a fost recunoscută Sentinţa penală nr. 148/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2008 şi s-a dispus ca pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare să se execute în Republica Italiană în conformitate cu legislaţia sa internă.
În baza legii interne a Republicii Italiene, în calitate de stat de executare, a beneficiat de reducerea cu 3 ani a pedepsei ca urmare a cererii privind aplicarea efectelor procedurii graţierii, precum şi de deducerea din pedeapsă a 2 (două) zile de arest preventiv, pedeapsa rămasă de executat fiind de 2 ani 5 luni 28 zile de închisoare.
De asemenea, s-a dispus suspendarea executării ordinului de executare a pedepsei rezultante de 2 ani 5 luni 28 zile de închisoare, acordându-i-se dreptul la măsurile alternative la detenţie, în conformitate cu legislaţia statului de executare.
S-a arătat că în acest moment sentinţa Curţii de Apel din Napoli se află în faza de executare în conformitate cu legea internă a statului de executare, astfel cum rezultă şi din corespondenţa purtată cu EUROJUST (ataşată la prezenta cerere), fiind în stare de libertate ca urmare a suspendării executării, în aşteptarea deciziei Tribunalului de Supraveghere din Napoli pentru acordarea măsurii alternative la detenţie, astfel cum rezultă şi din adresa Ministerului Justiţiei a Republicii Italiene din 11.08.2021 (ataşată la prezenta cerere).
Cu privire la admisibilitatea contestaţiei la executare, s-a solicitat să se aibă în vedere că la data de 19.10.2020 a depus, la aceeaşi instanţă, o contestaţie la executare, aceasta formând obiectul dosarului nr. x/2020 Această contestaţie a fost respinsă ca nefondată, sentinţă rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 216/11.03.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a subliniat că motivele şi apărările sunt distincte de cele pe care s-a întemeiat prima contestaţie la executare, având la bază înscrisuri noi care nu au fost supuse analizei instanţei în cadrul dosarului nr. x/2020, respectiv Hotărârea nr. 3/08.09.2021 a Curţii de Apel a Mării Egee din Republica Elenă, adresa Ministerului Justiţiei a Republicii Italiene din 11.08.2021, ambele emise ulterior soluţionării dosarului nr. x/2020, precum şi corespondenţa purtată cu EUROJUST.
Pentru aceste motive, s-a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 599 alin. (5) C. proc. pen.
Pe fondul contestaţiei s-a arătat că, potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se iveşte vreo împiedicare la executare.
Astfel, a solicitat a se observa că, prin recunoaşterea de către statul italian a Sentinţei penale nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi punerea acesteia în executare conform legii interne a Republicii Italiene, în calitate de stat de executare, statul român şi-a pierdut dreptul de a mai urmări executarea pedepsei, ceea ce reprezintă o împiedicare la executare în sensul art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală C. proc. pen., mandatul de executare a pedepsei neputând fi pus în executare şi rămânând fără obiect.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 156 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 cu denumirea marginală "Legea care guvernează executarea" din cuprinsul Titlului VI - Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, atunci când România este stat emitent, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare, iar amnistia sau graţierea poate fi aplicată atât de statul român, cât şi de statul de executare.
Aşadar, dispoziţiile art. 156 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, în opinia apărării, sunt cât se poate de clare, în sensul în care atunci când România este stat emitent, executarea unei pedepse aplicate printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare este guvernată de legea statului de executare. Această normă imperativă cuprinde o singură derogare, respectiv cazul amnistiei şi graţierii care pot fi aplicate şi de către statul român. În rest, executarea pedepsei este guvernată exclusiv de legea statului de executare, statul emitent neavând niciun drept sau competenţă de a aprecia sau de a decide asupra modului în care statul de executare şi-a edictat propriile legi şi, după caz, le pune în aplicare.
Mai mult, hotărârea judecătorească de condamnare recunoscută de către statul de executare nu trebuie să fie recunoscută de către statul emitent, întrucât asta ar echivala cu recunoaşterea unei hotărâri de recunoaştere, aspect nepermis de lege. Statul emitent trebuie să ia act de hotărârea statului de executare şi să o respecte.
Acest aspect rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 156 alin. (3) cu cele ale art. 183 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 - "atribuţiile instanţei de executare" din cuprinsul Secţiunii a 2-a - "Punerea în executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate, atunci când persoana condamnată nu se află pe teritoriul României" din Capitolul III - "Recunoaşterea şi executarea în alte state membre ale Uniunii Europene a hotărârilor judecătoreşti române prin care au fost aplicate pedepse privative de libertate" al Titlului VI - "Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană din Legea nr. 302/2004.
Potrivit dispoziţiilor art. 183 alin. (5) în forma intrării în vigoare a Legii nr. 51/2021 la data naşterii raportului juridic, în cazul în care este informată de către statul de executare cu privire la posibilitatea recunoaşterii parţiale a hotărârii judecătoreşti de condamnare, instanţa de executare comunică direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei dacă este de acord cu executarea parţială sau dacă certificatul trebuie retras.
Această dispoziţie legală reglementează ipoteza recunoaşterii parţiale a hotărârii judecătoreşti de condamnare, ceea ce nu este cazul său, în condiţiile în care Republica Italiana a recunoscut în integralitate hotărârea judecătorească română şi a pus-o în executare în conformitate cu legea sa internă. Mai mult, Republica Italiană a aplicat dispoziţiile legale privind graţierea, aspect permis şi reglementat în mod expres de teza finală a art. 156 alin. (3) din Legea nr. 302/2004.
Situaţia sa se încadrează perfect în această ipoteză legală, România fiind stat emitent, executarea pedepsei aplicate fiind recunoscută de Curtea de Apel din Napoli, urmând a fi guvernată de legea Republicii Italiene în virtutea căreia o parte din pedeapsă a fost graţiată.
Mai mult, deşi a fost condamnat în România la o pedeapsă de 5 ani şi 6 luni cu executare în regim de detenţie, prin decretul de suspendare al ordinului de executare s-a dispus suspendarea executării pedepsei, acordându-se opţiunea măsurilor alternative la detenţie, astfel încât mandatul de executare a pedepsei închisorii nu mai poate fi pus în executare, acesta rămânând fără obiect. Este mai mult decât evident că mandatul de executare a pedepsei se emite în vederea executării pedepsei privative de libertate, acesta neputând produce efecte juridice în cazul suspendării executării pedepsei, aşa cum a decis statul de executare în cazul său.
Acest aspect este întărit şi de Decizia nr. 3/08.09.2021 a Curţii de Apel a Mării Egee din Republica Elenă prin care aceasta a constatat că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel din Napoli prin care s-a decis executarea pedepsei în Italia, conform legii italiene, se află în faza de executare, existând astfel un caz de refuz a executării mandatului european de arestare emis pe numele său şi, pe cale de consecinţă, a hotărât neexecutarea mandatului european de arestare. La aceasta se adaugă şi punctele de vedere exprimate în corespondenţa cu EUROJUST, potrivit cărora sentinţa emisă de Curtea de Apel din Napoli se consideră, conform legii italiene, în faza de executare în acest moment, în temeiul art. 4 alin. (5) din Decizia Cadru a Consiliului 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare.
Or, în condiţiile în care şi alt stat, în afară de statul de executare, recunoaşte dreptul statului de executare de a decide asupra executării pedepsei în conformitate cu legea sa internă şi nu în conformitate cu legea statului emitent, este evident că există o imposibilitate obiectivă de punere în executare a mandatului de executare a pedepsei şi a mandatului european de arestare.
În continuare, contestatorul-condamnat a făcut trimitere la practica instanţelor naţionale care anulează mandatul de executare a pedepsei închisorii, constatând că există un caz de împiedicare la executare, în situaţia în care autorităţile judiciare din statul solicitat refuză executarea mandatului european de arestare, refuz urmat de decizia acestora ca pedeapsa să fie executată pe teritoriul lor.
De altfel, din cuprinsul Deciziei nr. 15/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, rezultă că opinia majoritară a instanţelor de judecată este în sensul că o situaţie precum cea din cauza de faţă reprezintă un caz de împiedicare la executare.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Constituţia României şi art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen.
În susţinerea contestaţiei la executare au fost ataşate înscrisuri în copie: Hotărârea nr. 3/08.09.2021 a Curţii de Apel a Mării Egee din Republica Elenă, adresa Ministerului Justiţiei a Republicii Italiene din 11.08.2021, corespondenţa purtată cu EUROJUST, ordinul de executare pentru încarcerare şi decret de suspendare a ordinului din 01.10.2020 şi ordonanţa din 13.10.2020 a Curţii de Apel din Napoli, secţia a VIII-a penală, executări penale.
Contestatorul-condamnat a mai formulat şi precizări, arătând următoarele:
În baza hotărârii pronunţate de Curtea de Apel din Napoli, procurorul general adjunct a emis ordinul de executare pentru încarcerare şi decret de suspendare al ordinului în temeiul art. 656 alin. (5) C. proc. pen. italian (condamnat în stare de libertate) nr. x/01.10.2020 prin care, ca urmare a deducerii perioadelor deja executate şi ca urmare a cererii privind aplicarea efectelor Legi de graţierii nr. 241/31.07.2006 emisă la data de 01.10.2020 pentru o perioada de 3 ani închisoare, s-a hotărât ca pedeapsa care urmează a fi ispăşită să fie de 2 ani, 5 luni şi 28 de zile.
I s-a comunicat totodată condamnatului că poate fi depusă în termen de 30 de zile de la comunicare o cerere care vizează obţinerea uneia dintre măsurile alternative la detenţie menţionate de legea statului italian.
Prin ordonanţa din 13.10.2020 Curtea de Apel din Napoli, secţia a VIII-a penală, Executări penale, s-a acordat beneficiul graţierii.
S-a învederat că toate aceste proceduri au fost demarate după recunoaşterea hotărârii de condamnare şi dispunerea executării acestora în Republica Italiană, adică în etapa de executare a hotărârii. Atât graţierea, cât şi suspendarea executării pedepsei până la acordarea măsurilor alternative la detenţie, au fost acordate ulterior deciziei de recunoaştere a hotărârii de condamnare, în etapa de executare a hotărârii de recunoaştere.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 15.10.2021 sub nr. x/2021, judecătorul delegat în cadrul Biroului de executări penale din cadrul Curţi de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a formulat contestaţie la executare în raport cu Sentinţa penală nr. 148 din data de 10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din data de 07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care intimatul A. a fost condamnat definitiv pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzute de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 248 C. pen. 1969 cu referire la art. 2481 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi art. 5 C. pen. şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. 1969 şi art. 5 C. pen., aplicându-i-se o pedeapsă principală rezultantă de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b C. pen. 1969, respectiv cu aplicarea art. 71 C. pen. 1969, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b C. pen. 1969.
În fapt, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ca instanţă de executare, a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din data de 07.02.2019. Curtea de Apel Bucureşti - ca instanţă de executare - a emis la data de 08.02.2019 mandatul european de arestare nr. x/08.02.2019, precum şi cerere de dare în urmărire internaţională adresată Biroului SIRENE şi Biroului Naţional Interpol.
În urma localizării şi reţinerii persoanei solicitate pe teritoriul Italiei, la data de 15.01.2020 Curtea de Apel din Napoli, cu adresa nr. x/2020, a solicitat Curţii de Apel Bucureşti transmiterea în regim de urgenţă, înaintea termenului fixat din data de 11.02.2020, a următoarelor documente: mandatul european de arestare nr. x/08.02.2019, Sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală cu menţiunea - "irevocabilă", copia mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019, precum şi descrierea situaţiei de fapt reţinute în sarcina persoanei condamnate A.
Curtea de Apel Napoli a dispus prin sentinţa pronunţata la data de 15.09.2020, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, refuzul predării persoanei solicitate A. în baza mandatului european de arestare nr. 2/08.02.2019 şi, în acelaşi timp, recunoaşterea Sentinţei penale nr. 148/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi executarea acesteia pe teritoriul Italiei, sentinţă comunicată Curţii de Apel Bucureşti la data de 30.09.2020, fără menţiuni referitoarea la punerea în executare a hotărârii recunoscute.
În cuprinsul hotărârii se reţine că nu există motive obligatorii de refuz, dar persoana solicitată are reşedinţa legală şi efectivă în Italia; nu există motive pentru a impune persoanei căutate executarea pedepsei în România, din moment ce executarea aceleiaşi pedepse în Italia, după recunoaşterea hotărârii străine, este în mai mare măsură conformă cu cerinţa reintegrării sale sociale.
La data de 16.11.2020 Ministerul de Justiţie Italian a comunicat ordonanţa din 13.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel din Napoli prin care s-a dispus graţierea a 3 ani închisoare din pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
La data de 14.06.2021, prin adresa nr. x/09.06.2021 emisă de Ministerul de Justiţie din România, s-a comunicat Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală adresa emisă de Ministerul de Justiţie al Republicii Italiene prin care se transmite copia certificatului emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Napoli, conform căruia procedura de executare este suspendată până la pronunţarea deciziei Tribunalului de Supraveghere.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a emis, la data de 11.08.2021, adresă către Ministerul de Justiţie al Republicii Italiene prin care a recomunicat, atât în limba română, cât şi în limba italiană, poziţia autorităţilor judiciare române conţinută în adresa emisă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală la data de 25.06.2021 către Curtea de Apel din Napoli din care rezulta fără echivoc următoarele:
- faptul că autorităţile judiciare române nu şi-au dat acordul cu privire la recunoaşterea de către Republica Italiană a Sentinţei penale nr. 148/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi preluarea executării pedepsei aplicate inculpatului A.
- împrejurarea că atâta timp cât nu s-a comunicat începerea executării pedepsei privative de libertate prin încarcerarea persoanei condamnate se apreciază că statul de condamnare (România) îşi păstrează pe deplin dreptul de a pune în executare hotărârile pronunţate pe teritoriul său, în raport de dispoziţiile art. 22 parag. 1 din decizia cadru 2008/909/JAI.
La data de 09.08.2021 Biroul Naţional Sirene cu adresa nr. x a informat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală că la data de 09.08.2021 persoana condamnată A. a fost arestată în Mykonos - Grecia, solicitându-se transmiterea de urgenţă a mandatului european de arestare către autorităţile elene, atât în limba română, cât şi tradus în limba greacă. Autorităţile elene au solicitat informaţii referitoare la valabilitatea mandatului european de arestare.
Prin hotărârea din 08.09.2021 a Curţii de Apel a Marii Egee s-a dispus respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. x/08.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti, reţinându-se că, în conformitate cu art. 4 parag. 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, persoana solicitată a fost judecată irevocabil pentru aceleaşi fapte de un stat membru al Uniunii Europene, iar pedeapsa este în curs de executare.
În cadrul acestei proceduri, Italia a comunicat Greciei că persoana solicitată a depus cerere pentru măsuri alternative, care a fost transmisă Tribunalului de Supraveghere Napoli şi care urmează a fi examinată (nefiind începută efectiv supravegherea persoanei solicitate la data pronunţării asupra mandatului european de arestare). S-a mai reţinut că în cazul recunoaşterii unei hotărâri nu este necesar consimţământul statului de condamnare.
În acest context, s-a solicitat instanţei să aprecieze asupra validităţii mandatului naţional de punere în executare a pedepsei închisorii şi a mandatului european de arestare, având în vedere hotărârea din 08.09.2021 a Curţii de Apel a Marii Egee şi cea a Curţii de Apel Napoli din data de 15.09.2020.
Totodată, faţă de existenţa unui aparent conflict între maniera de interpretare de către instanţele implicate în această procedură (România, Italia şi Grecia) a normelor de corelare a Deciziei - cadru 2002/584/JAI şi a Deciziei - cadru 2008/909/JAI şi a efectelor juridice pe care încălcarea acestor dispoziţii le pot produce, s-a solicitat instanţei să formuleze o cerere de hotărâre preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a răspunde la următoarele întrebări preliminare ce privesc interpretarea art. 4 parag. 6, art. 8 parag. 1 lit. c), art. 4 parag. 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI şi art. 22 parag. 1, art. 25, art. 4 parag. 2 din Decizia-cadru 2008/909/JAI:
1. Dispoziţiile art. 25 din Decizia cadru 2008/909/JAI trebuie interpretate în sensul că în situaţia în care instanţa de executare a unui mandat european de executare intenţionează să aplice art. 4 parag. 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI, pentru recunoaşterea hotărârii de condamnare are obligaţia de a solicita hotărârea şi certificatul emis în temeiul Deciziei cadru 2008/909/JAI, precum şi de a obţine consimţământul statului de condamnare în temeiul art. 4 parag. 2 din Decizia cadru 2008/909/JAI?
2. Dispoziţiile art. 4 parag. 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI, coroborat cu art. 25 şi art. 4 parag. 2 din Decizia cadru 2008/909/JAI trebuie interpretate în sensul că refuzul de executare a unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate şi recunoaşterea hotărârii de condamnare fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a graţierii şi suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare şi fără obţinerea consimţământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaştere atrage pierderea dreptului statului de condamnare de a proceda la punerea în executare a pedepsei conf. art. 22 parag. 1 din Decizia cadru 2008/909/JAI? (varianta 1)
sau
2. Dispoziţiile art. 22 parag. 1 din Decizia cadru 2008/909/JAI trebuie interpretate în sensul că refuzul de executare a unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate şi recunoaşterea hotărârii de condamnare în temeiul art. 4 parag. 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a graţierii şi suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare şi fără obţinerea consimţământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaştere atrage pierderea dreptului statului de condamnare de a proceda la punerea în executare a pedepsei? (varianta 2).
3. Art. 8 parag. 1 lit. c) din Decizia cadru 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate în temeiul căreia a fost emis un mandat european de arestare refuzat în temeiul art. 4 parag. 6, cu recunoaşterea hotărârii, dar fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a graţierii şi suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare şi fără obţinerea consimţământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaştere îşi pierde caracterul executoriu?
4. Dispoziţiile art. 4 parag. 5 din Decizia cadru 2002/584/JAI trebuie interpretate în sensul că o hotărâre de refuz al executării unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate şi de recunoaştere a hotărârii de condamnare în temeiul art. 4 parag. 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI, dar fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a graţierii şi suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare (stat membru UE) şi fără obţinerea consimţământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaştere, reprezintă o hotărâre de "condamnare pentru aceleaşi fapte de o ţară terţă"?
În cazul în care se răspunde afirmativ la cea de a patra întrebare,
5. Dispoziţiile art. 4 parag. 5 din Decizia cadru 2002/584/JAI trebuie interpretate în sensul că o hotărâre de refuz al executării unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate şi de recunoaştere a hotărârii de condamnare în temeiul art. 4 parag. 6 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, cu suspendarea executării pedepsei potrivit legii statului de executare, reprezintă o "sentinţă în curs de executare" în cazul în care supravegherea condamnatului încă nu a început?
Biroul Executări Penale al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a apreciat să sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru adresarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a unei cereri de decizie preliminară.
S-a arătat că instanţa din statul de condamnare (România) a apreciat că pentru recunoaşterea unei hotărâri pe cale incidentală în cadrul unei proceduri de punere în executare a unui mandat european de arestare, refuzat în temeiul art. 4 parag. 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI, este necesar consimţământul statului de condamnare în temeiul art. 25 şi art. 4 parag. 2 din Decizia cadru 2008/909/JAI.
S-a mai apreciat că o astfel de procedură, desfăşurată cu încălcarea art. 25 şi art. 4 parag. 2 din Decizia cadru 2008/909/JAI nu poate avea niciun efect juridic cu privire la hotărârea de condamnare pe teritoriul altor state membre. Totodată, s-a mai reţinut că atâta vreme cât nu s-a comunicat începerea executării pedepsei privative de libertate prin încarcerarea persoanei condamnate (şi nici măcar prin începerea supravegherii persoanei condamnare), statul de condamnare (România) îşi păstrează pe deplin dreptul de a pune în executare hotărârile pronunţate pe teritoriul său, în raport de dispoziţiile art. 22 parag. 1 din Decizia cadru 2008/909/JAI.
O astfel de procedură nu ar putea fi opusă statului de condamnare, nici de statul care a recunoscut-o şi nici de un alt stat membru U.E. căruia i se solicită executarea mandatului european de arestare, iar hotărârea de recunoaştere nu reprezintă o "hotărâre de condamnare pentru aceleaşi fapte" nici în sensul art. 4 parag. 5 şi nici în sensul art. 3 parag. 2 din Decizia cadru 2002/584/JAI.
Instanţa din Grecia a invocat art. 4 parag. 5 din Decizia cadru 2002/584/JAI ca temei pentru refuzarea punerii în executare a mandatului european de arestare, deşi hotărârea de condamnare pronunţată de România a fost recunoscută pe teritoriul Italiei (stat al U.E.) şi nu pe teritoriul unui stat terţ, astfel că din acest motiv întrebările adresate C.J.U.E. fac referire la aceste dispoziţii şi nu la cele prev. de art. 3 parag. 2 din Decizia cadru 2002/584/JAI.
S-a mai reţinut că inclusiv în situaţia în care hotărârea de recunoaştere ar putea fi interpretată ca fiind o "hotărâre de condamnare pentru aceleaşi fapte", o pedeapsă privativă de libertate nu poate fi considerată ca fiind în faza de executare decât prin încarcerarea persoanei condamnate, nefiind suficient a se dispune suspendarea executării pedepsei (măsură care nici nu era luată, de altfel, la momentul analizei mandatului european de arestare de către Grecia, condamnatul fiind în aşteptarea soluţiei Tribunalului de Supraveghere).
S-a solicitat a se constata că există un aparent conflict între maniera de interpretare de către instanţele implicate în această procedură (România, Italia şi Grecia) a normelor de corelare a celor două decizii cadru şi a efectelor juridice pe care încălcarea acestor dispoziţii le pot produce, astfel încât apare necesară clarificarea modului de interpretare a normelor europene pentru ca dispoziţiile să fie interpretate şi aplicate unitar în statele membre.
Totodată, s-a considerat că de interpretarea oferită de C.J.U.E. depinde soluţionarea speţei deduse judecăţii, deoarece în funcţie de aceasta va fi soluţionată contestaţia la executare ce are ca obiect validitatea mandatului naţional şi a mandatului european de arestare, soluţiile previzibile fiind diametral opuse.
Au fost identificate următoarele hotărâri relevante din jurisprudenţa CJUE: C-665/20 PPU, hotărârea din 29 aprilie 2021
"În plus, modul de redactare a articolului 4 pct. 5 din decizia-cadru este, la rândul său, aproape identic cu cel al articolului 3 pct. 2 din aceasta, numai că primul priveşte cazul unei persoane judecate definitiv pentru aceleaşi fapte "de o ţară terţă", în timp ce al doilea vizează cazul unei persoane care a făcut obiectul unei hotărâri definitive pentru aceleaşi fapte "într-un stat membru". (parag. 49)
În această privinţă, trebuie arătat că respectiva condiţie potrivit căreia sentinţa trebuie să fi fost executată sau să se afle în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul ţării de condamnare, în măsura în care are ca efect, în cazul în care nu este îndeplinită, să impună predarea persoanei căutate pentru ca aceasta să fie urmărită penal sau să execute pedeapsa privativă de libertate pronunţată împotriva sa, contribuie la realizarea obiectivului mecanismului mandatului european de arestare care constă în a preveni, în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, impunitatea infracţiunilor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandat european de arestare - Garanţie de returnare în statul de executare), C-314/18, EU:C:2020:191, pct. 47, şi, prin analogie, Hotărârea din 27 mai 2014, Spasic, C-129/14 PPU, EU:C:2014:586, pct. 77].
Condiţia privind executarea prezintă o importanţă deosebită, dat fiind că, în ipoteza în care nu este îndeplinită, aceasta are ca efect să împiedice aplicarea principiului ne bis în idem şi, prin urmare, să impună predarea persoanei căutate pentru ca aceasta să fie urmărită penal sau să execute pedeapsa privativă de libertate pronunţată împotriva sa."
C-573/17, hotărârea din 24 iunie 2019
"Este necesar să se reamintească faptul că impunitatea persoanei căutate ar fi incompatibilă cu obiectivul urmărit atât de Decizia-cadru 2002/584 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2017, Poplawski, C-579/15, EU:C:2017:503, pct. 23, şi Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut, C-514/17, EU:C:2018:1016, pct. 47) cât şi de articolul 3 alin. (2) TUE, potrivit căruia Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate în materie, printre altele, de control la frontierele externe, de prevenire a criminalităţii sau de combatere a acestui fenomen [Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condiţii de detenţie în Ungaria), C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, pct. 86].
Obligaţia impusă de articolul 4 pct. 6 din Decizia-cadru 2002/584 şi amintită la pct. 86 din prezenta hotărâre este de a asigura, în caz de refuz al executării MEA, preluarea efectivă de către statul membru de executare a pedepsei privative de libertate, trebuie să se arate că această obligaţie presupune un veritabil angajament al acestui stat de a executa pedeapsa privativă de libertate pronunţată împotriva persoanei căutate, chiar dacă, în orice caz, simpla împrejurare că acest stat se declară "dispus" să asigure executarea pedepsei respective nu poate fi considerată de natură să justifice un asemenea refuz. Rezultă că orice refuz de a executa un MEA trebuie să fie precedat de verificarea, de către autoritatea judiciară de executare, a posibilităţii de a executa în mod real pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern (Hotărârea din 29 iunie 2017, Poplawski, C-579/15, EU:C:2017:503, pct. 22).
Rezultă că posibilitatea conferită autorităţii judiciare de executare de a refuza, în temeiul articolului 4 pct. 6 menţionat, predarea persoanei căutate nu poate fi pusă în aplicare decât dacă această autoritate, după ce a verificat, pe de o parte, că această persoană rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, şi, pe de altă parte, că pedeapsa privativă de libertate pronunţată de statul membru emitent împotriva acestei persoane poate fi efectiv executată în statul membru de executare, apreciază că există un interes legitim care să justifice executarea pedepsei aplicate în statul membru emitent pe teritoriul statului membru de executare (Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut, C-514/17, EU:C:2018:1016, pct. 37)."
În concluzie, s-a solicitat instanţei să aprecieze, în contextul menţionat, dacă este afectată validitatea mandatului naţional de punere în executare a pedepsei închisorii şi a mandatului european de arestare vizând pe persoana condamnată A., având în vedere hotărârea din 08.09.2021 a Curţii de Apel a Marii Egee şi cea a Curţii de Apel Napoli din data de 15.09.2020, respectiv dacă este necesară clarificarea modului de interpretare a normelor europene pentru ca dispoziţiile să fie interpretate şi aplicate unitar în statele membre.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen.
A fost ataşat Dosarul nr. x/2008; corespondenţa României cu Italia şi Grecia în legătură cu acest caz, inclusiv sentinţa pronunţată la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, hotărârea din 08.09.2021 a Curţii de Apel a Marii Egee şi actele emise de autorităţile italiene cu privire la stadiul executării; referatele întocmite la data de 18.08.2021, respectiv 11.10.2021 de Biroul Executări Penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală; un model orientativ de încheiere prin care se sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Prin încheierea din 26.10.2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2021 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia completului S1 C15F, învestit cu Dosarul nr. x/2021, în vederea discutării reunirii.
Prin încheierea din 19.11.2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2021 s-a dispus reunirea celor două cauze pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei, având în vedere motivele invocate de contestatorul-condamnat şi de Biroul de executări penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi temeiul identic invocat - art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen.
Prin încheierea din 06.12.2021 s-a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare invocate de procuror, arătându-se că deşi există identitate de persoană şi de temei, apărările sunt diferite de cele invocate cu ocazia soluţionării contestaţiei la executare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2020
Biroul de executări penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a comunicat la datele de 06.12.2021 şi 07.12.2021 înscrisuri noi.
La solicitarea instanţei, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Napoli a comunicat informaţii suplimentare.
Prin încheierea din 11.02.2022, în baza art. 19 alin. (3) lit. b) TUE rap. la art. 267 TFUE s-a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare, fiind redate întrebările propuse de judecătorul delegat din cadrul Biroului de executări penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (în cazul întrebării nr. 2 fiind aleasă prima variantă).
În consecinţă, s-a dispus suspendarea cauzei.
Pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a fost înregistrată cauza C-179/22.
La data de 22.07.2022 a fost înregistrată adresa nr. x/22.07.20222 a Ministerului Justiţiei, însoţită de o serie de înscrisuri (ordonanţa Tribunalului de supraveghere din Napoli din 28.06.2022) fiind scanată în dosarul electronic, fără a se regăsi fizic la dosar. Cu toate acestea, avocatul ales al contestatorului-condamnat a depus o copie în şedinţa publică.
La data de 18.01.2023 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a adresat Curţii de Apel Bucureşti o cerere de informaţii, menţionând următoarele:
În urma unor decizii ale Curţii Constituţionale a României şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României, referitoare la prescripţia răspunderii penale, Corte d`appelo di Napoli (Curtea de Apel din Napoli) a dat, la data de 11.10.2022, o ordonanţă devenită irevocabilă la 06.11.2022, prin care această curte de apel:
- a revocat decizia de recunoaştere a sentinţei de condamnare penală din 10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală pe care o adoptase prin hotărârea din 15.09.2020;
- a menţinut refuzul de a preda persoana condamnată autorităţilor române, astfel cum s-a decis prin hotărârea din 15.09.2020 şi
- a dispus cu caracter definitiv să se pună capăt executării sentinţei de condamnare care fusese recunoscută.
În acest context, C.J.U.E. a solicitat Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, să indice, până la 17.02.2023, dacă, în lumina acestor ultime informaţii, doreşte să îşi menţină cererea de decizie preliminară sau, în caz contrar, dacă doreşte să îşi modifice întrebările preliminare pe care le-a adresat Curţii în această cauză.
Ca urmare a repartizării cauzei prezentului complet de judecată, după soluţionarea unei declaraţii de abţinere, a fost emisă o adresă către Biroul de executări penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală pentru a comunica dacă ulterior datei de 11.10.2022 au fost primite înscrisuri noi de la autorităţile judiciare italiene privind cauza de faţă, respectiv dacă mandatul de executare a pedepsei închisorii a fost anulat ca urmare a admiterii vreunei căi extraordinare de atac.
La data de 23.01.2023 grefierul Curţii de Justiţie a informat instanţa de trimitere că prin decizia din 11.01.2023 preşedintele C.J.U.E., în temeiul art. 55 alin. (1) lit. b) din Regulamentul de procedură, a suspendat procedura.
La data de 26.01.2023 Biroul de executări penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a comunicat informaţiile solicitate.
Termenul de judecată din 02.03.2023 a fost preschimbat prin rezoluţie la solicitarea contestatorului-condamnat la data de astăzi, 02.02.2022.
Curtea a pus în discuţie la termenul de judecată utilitatea trimiterii preliminare având în vedere revocarea hotărârii de recunoaştere a hotărârii române de către autorităţile italiene.
Pentru motivele arătate în practicaua prezentei s-a hotărât retragerea cererii de decizie preliminară. În acest context, după luarea concluziilor procurorului şi contestatorului-condamnat Curtea a repus cauza pe rol şi a acordat cuvântul în dezbateri, reţinând cauza spre soluţionare.
Prima instanţă a reţinut că premisele care au stat la baza formulării celor două contestaţii la executare reunite au fost generate de sentinţa pronunţata la data de 15.09.2020, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, prin care Curtea de Apel din Napoli a refuzat predarea persoanei solicitate A. în baza mandatului european de arestare nr. x/08.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi, în acelaşi timp, a recunoscut Sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi executarea acesteia pe teritoriul Italiei, respectiv de Hotărârea nr. 3/08.09.2021 a Curţii de Apel a Mării Egee prin care s-a dispus respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. x/08.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti reţinându-se că, în conformitate cu art. 4 parag. 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, persoana solicitată a fost judecată irevocabil pentru aceleaşi fapte de un stat membru al Uniunii Europene, iar pedeapsa este în curs de executare.
Se apreciază de către contestatorul-condamnat că, din moment ce a fost recunoscută şi pusă în executare pe teritoriul Italiei Sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi, implicit, mandatul european de arestare emis în temeiul acestuia, nu ar mai putea fi puse în executare.
Acesta a fost contextul în care instanţa de judecată a formulat cererea de pronunţare de către C.J.U.E. a unei hotărâri preliminare, care să lămurească, printre altele, dacă statul român a pierdut dreptul de a solicita punerea în executare/de a pune în executare hotărârea de condamnare, un răspuns pozitiv în acest sens putând echivala cu reţinerea incidenţei unei cauze de împiedicare la executare.
Curtea de apel a apreciat că se impune precizarea că iniţial informaţiile transmise de autorităţile judiciare italiene au fost contradictorii, nerezultând clar dacă A. a început executarea pedepsei, chiar şi prin măsuri de probaţiune, însă având în vedere informaţiile furnizate ulterior a reieşit că doar începând cu data de 15.07.2022 acesta a început "executarea pedepsei" - ordonanţa emisă de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022 şi procesul-verbal din 15.07.2022 de luare la cunoştinţă de către condamnat a măsurilor de probaţiune.
Independent de posibilitatea autorităţilor judiciare italiene de a recunoaşte sau nu hotărârea de condamnare pronunţată de autorităţile judiciare române în lipsa acordului statului emitent în acest sens, dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) din Decizia-Cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană sunt extrem de clare şi evidenţiază fără putinţă de tăgadă că doar începând din data de 15.07.2022 se putea pune în discuţie posibilitatea/imposibilitatea statului român de a proceda la punerea în executare a pedepsei.
Astfel, se reţine de prima instanţă că, potrivit alin. (1), statul emitent nu poate proceda la executarea pedepsei după ce executarea acesteia a început în statul de executare, iar conform alin. (2) dreptul de a executa sentinţa revine statului emitent din momentul în care este informat de către statul de executare cu privire la neexecutarea parţială a pedepsei în conformitate cu articolul 21 lit. h) (evadarea persoanei condamnate din custodie).
Conform art. 25, fără a aduce atingere Deciziei-cadru 2002/584/JAI, dispoziţiile prezentei decizii-cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispoziţiile deciziei-cadru respective, executării pedepselor, în situaţiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în cazuri în conformitate cu articolul 4 alin. (6) din decizia-cadru respectivă, sau în cazul în care, în temeiul articolului 5 alin. (3) din decizia-cadru respectivă, acesta a impus condiţia ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză, cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective.
Aşadar, dacă în caz de evadare dreptul de a executa sentinţa revine statului emitent, cu atât mai mult anterior începerii executării acesteia statul emitent are acest drept.
Clarificarea de către C.J.U.E. a sintagmei "după ce executarea acesteia a început în statul de executare" în sensul Deciziei-Cadru 2008/909/JAI, respectiv dacă are în vedere exclusiv executarea în regim privativ de libertate a pedepsei (astfel cum rezultă în mod clar chiar din denumirea deciziei - cadru, din preambulul acesteia şi din dispoziţiile ei) sau conferă posibilitatea statului solicitat să procedeze la individualizarea modalităţii de executare conform legislaţiei interne în regim neprivativ de libertate (deşi doar instanţa din statul emitent are acest atribut), ar fi prezentat în mod evident relevanţă după data de 15.07.2022, când în mod oficial contestatorul-condamnat a început "executarea" pedepsei.
Însă, premisele iniţiale s-au modificat radical după pronunţarea ordonanţei din 11.10.2022 a Curţii de Apel din Napoli, secţia a VIII-a penală, irevocabilă la 06.11.2022, prin care a fost revocată sentinţa pronunţată la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, şi în curs de executare, cu menţinerea refuzului de predare către România a persoanei solicitate. În consecinţă, s-a dispus încetarea definitivă a executării sentinţei de recunoaştere.
Practic, se apreciază de către prima instanţă că judecătorul italian s-a substituit instanţelor române şi a reţinut că la data pronunţării Deciziei nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (Dosar nr. x/2008), termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele pentru care contestatorul-condamnat A. a fost condamnat ar fi fost împlinit, ca urmare a aplicării art. 155 alin. (1) C. pen. 2009, reconfigurat prin decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi interpretat prin Decizia nr. 358/2022 a instanţei de contencios constituţional.
Aceasta în condiţiile în care doar pe calea unei contestaţii în anulare întemeiate pe art. 426 lit. b) C. proc. pen. (cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de lege) o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare ar putea fi desfiinţată ca urmare a unei erori de procedură în sensul neobservării incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, cum este şi prescripţia răspunderii penale, şi în pofida faptului că, potrivit art. 19 alin. (2) din Deciziei-Cadru 2008/909/JAI, statul emitent (în speţă România) decide în exclusivitate cu privire la cererile de revizuire a hotărârii judecătoreşti prin care se aplică pedeapsa care urmează a fi executată în temeiul prezentei decizii-cadru. Prin "cerere de revizuire" în sensul deciziei - cadru se înţelege orice cale de atac extraordinare aptă să conducă la desfiinţarea/modificarea hotărârii judecătoreşti de condamnare.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 156 alin. (4) raportat la art. 139 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judecătorească internaţională în materie penală conform cărora competenţa judecării unei căi de atac, exercitate de persoana condamnată, după transferarea sa în statul de executare, în vederea desfiinţării sau modificării hotărârii judecătoreşti de condamnare, aparţine instanţei române. Orice decizie în urma căreia pedeapsa sau măsura privativă de libertate încetează să mai aibă caracter executoriu, precum şi hotărârea prin care instanţa română competentă a soluţionat respectiva cale de atac se transmit direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei în vederea informării statului de executare.
După cum rezultă din relaţiile comunicate de Biroul de executări penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019 emis faţă de condamnatul A. nu a fost anulat ca urmare a admiterii vreunei căi extraordinare de atac.
Concluzia evidentă este aceea că "executarea" pedepsei de către condamnatul A. a încetat pe teritoriul Republicii Italiene nu ca urmare a ajungerii "la termen", ci ca urmare a revocării sentinţei pronunţate la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, prin care a fost recunoscută Sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, revocare dispusă prin ordonanţa din 11.10.2022 a Curţii de Apel din Napoli, secţia a VIII-a penală, irevocabilă la 06.11.2022.
Practic, statul de executare - Republica Italiană - refuză în acest moment să recunoască şi să pună în executare pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanţa română, caz în care punerea acesteia în executare este de competenţa instanţei române potrivit art. 159 lit. b) din Legea nr. 302/2004.
În consecinţă, s-a concluzionat de către prima instanţă că la acest moment nu există nicio împiedicare la executarea Sentinţei penale nr. 148 din data de 10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală prin care condamnatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, neimpunându-se anularea mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi nici retragerea mandatului european de arestare nr. x/08.02.2019.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat contestaţie, în termen legal, condamnatul A.
Prin motivele de contestaţie, condamnatul A., în esenţă, a arătat următoarele:
În ceea ce priveşte data de la care a început executarea pedepsei în Republica Italiană, s-a susţinut că raportarea instanţei la data de 15.07.2022, când în mod oficial contestatorul condamnat ar fi început executarea pedepsei, este una eronată. În opinia sa, o atare atitudine echivalează cu substituirea de către judecătorul naţional a instanţelor italiene în procedura de interpretare şi aplicare a normelor de drept italian, aspect criticat tocmai de către judecătorul fondului. Cu toate acestea, inclusiv instanţa de fond admite faptul că, cel puţin de la data de 15.07.2022, se afla în executare în Italia, moment de la care statul emitent a pierdut dreptul la executare, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 22 din Decizia-cadru 2008/909/JAI potrivit cărora statul emitent nu poate proceda la executarea pedepsei după ce executarea acesteia a început în statul de executare.
Totodată, a solicitat să se aibă în vedere că prin Decizia nr. 216 din 11 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. x/2020, s-a constatat că încă de la data de 11.03.2021 se afla în executarea pedepsei în statul de executare şi că executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare.
Referitor la acest aspect, s-a arătat că se afla în faza de executare a pedepsei după recunoaşterea deciziei de condamnare, conform Ordinul de executare pentru încarcerare, ulterior executarea pedepsei fiind efectuată de la data de 15.07.2022 în regim de probaţiune la serviciul social, data de la care inclusiv instanţa care a judecat prezenta contestaţie la executare (Curtea de Apel Bucureşti) a constatat "începerea executării", iar după Ordonanţa Curţii de Apel din Napoli din 11.10.2022, irevocabilă la 06.11.2022, executarea pedepsei a încetat, astfel încât la acest moment executarea pedepsei este încheiată conform legii statului de executare.
Cu privire la faptul că mandatul de executare a pedepsei nu a fost anulat ca urmare a admiterii vreunei căi extraordinare de atac, se arată că prima instanţă pleacă de la o premisă eronată şi anume cea potrivit căreia în speţă ar fi vorba de o cale de atac formulată în faţa instanţelor italiene care ar avea ca scop desfiinţarea hotărârii de condamnare, invocând faptul că aceasta poate fi desfiinţată doar în căile extraordinare de atac, pe calea contestaţiei în anulare. Este adevărat că hotărârea definitivă de condamnare poate fi desfiinţată ca urmare a admiterii căilor extraordinare de atac, respectiv contestaţie în anulare, recurs în casaţie sau revizuire. În speţă, însă, instanţa din Republica Italiană s-a pronunţat asupra unei cereri similare contestaţiei la executare din dreptul românesc şi care este îndreptată împotriva executării hotărârii definitive, nevizând desfiinţarea deciziei de condamnare. Instanţa de judecată din Republica Italiană a acţionat pe tărâmul dispoziţiilor art. 17 alin. (1) - Legea care reglementează executarea din Decizia cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (denumită în continuare Decizia cadru 2008/909/JAI). Se afirmă că aceste dispoziţii îşi găsesc corespondentul chiar în cuprinsul dispoziţiilor art. 156 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Se apreciază de către condamnat că chestionarea validităţii/legalităţii Ordonanţei din 11.10.2022 a Curţii de Apel din Napoli, secţia a VlII-a penală, irevocabilă la 06.11.2022 şi a modului în care judecătorul italian a înţeles să aplice instituţia prescripţiei răspunderii penale într-o procedură specială prevăzută de dreptul italian nu este de competenţa instanţei naţionale, atât timp cât judecătorul italian a acţionat în marja dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Decizia cadru 2008/909/JAI, iar decizia pronunţată de acesta vizează doar partea ce priveşte executarea pedepsei în Republica Italiană, nicidecum validitatea deciziei de condamnare pronunţată de statul român.
Având în vedere aceste aspecte, premisa potrivit căreia ar fi vorba de o cale de atac formulată în faţa instanţelor italiene, care ar fi avut ca scop desfiinţarea hotărârii de condamnare, este, în opinia condamnatului, una eronată, în condiţiile în care contestaţia la executare formulată în Republica Italiană a avut ca obiect strict executarea pedepsei.
Cu privire la efectele Ordonanţei Curţii de Apel din Napoli din 11.10.2022, a solicitat să se aibă în vedere că, de asemenea, interpretarea dată de prima instanţă este eronată, care a reţinut că sentinţa de recunoaştere ar fi fost revocată.
Astfel, s-a învederat de către contestatorul condamnat că această interpretare îşi are cel mai probabil originea, pe lângă lipsa analizării în profunzime a tuturor aspectelor/argumentelor juridice, în semantica expresiilor folosite de judecători în considerentele acestei ordonanţe, în care se referă la revocarea sentinţei de recunoaştere.
În realitate, se susţine că din însăşi motivarea Ordonanţei Curţii de Apel din Napoli, în integralitatea ei, cât şi din toate argumentele şi raţionamentele expuse, inclusiv şi în mod special din dispozitivul sentinţei, reiese fără putinţă de tăgadă faptul că judecătorii au revocat sentinţa de recunoaştere doar în partea privind executarea pedepsei, păstrând dispoziţiile referitoare la refuzul predării, dispoziţii ce fac parte din sentinţa de recunoaştere.
Pe acest palier de discuţie, se menţionează faptul că se impune analiza Ordonanţei Curţii de Apel din Napoli din 11.10.2022, irevocabila din 06.11.2022, în integralitatea sa, adică atât a considerentelor, cât şi a dispozitivului, tocmai pentru a se evita orice interpretare eronată.
Pe cale de consecinţă, aserţiunea instanţei care a respins contestaţia la executare care face obiectul prezentului dosar potrivit căreia "statul de executare - Republica Italiană - refuză în acest moment să recunoască şi să pună în executare pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanţa română, caz în care punerea acesteia în executare este de competenţa instanţei române potrivit art. 150 lit. b) din Legea nr. 302/2004, este în vădită tensiune cu considerentele şi dispozitivul Ordonanţei Curţii de Apel din Napoli din 11.10.2022.
Din analiza şi interpretarea acestora rezultă că nu este incident cazul de la art. 159 lit. b) din Legea nr. 302/2004, întrucât statul de executare nu a refuzat să recunoască hotărârea de condamnare şi nici nu a refuzat să pună în executare pedeapsa. Statul de executare a revocat decizia de recunoaştere, doar în partea ce priveşte executarea pedepsei, constatând, aşa cum rezultă din considerentele acesteia, că pedeapsa trebuie să înceteze pentru nişte infracţiuni pentru care, la data condamnării subsemnatului, intervenise prescripţia.
Se mai susţine că, în ipoteza în care statul de executare ar fi refuzat recunoaşterea şi punerea în executare a pedepsei, acest lucru s-ar fi întâmplat în 2020, atunci când Curtea de Apel din Napoli a analizat cererea de recunoaştere, nicidecum în acest moment, iar instanţa, la acea dată, ar fi putut să aplice dispoziţiile art. 9 din Decizia-cadru 909/2008, refuzând recunoaşterea şi executarea.
De asemenea, se arată că prin Ordonanţa Curţii de Apel din Napoli din 11.10.2022 nu s-a (re)analizat nicio cerere de recunoaştere - sarcină imposibilă din moment ce Sentinţa din 15.09.2020 a Curţii de Apel din Napoli a rămas definitivă la 26.09.2020, iar judecătorul de executare care a pronunţat Ordonanţa din 11.10.2022 nici nu avea competenţa de a se pronunţa asupra unei astfel de cereri - ci o chestiune de executare a pedepsei ca urmare a intervenirii prescripţiei, fiind incidente dispoziţiile art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI.
În plus, astfel cum rezultă din considerentele şi dispozitivul Ordonanţei Curţii de Apel din Napoli din 11.10.2022, s-a dispus încetarea definitivă a executării pedepsei, nicidecum refuzul executării acesteia. Judecătorul italian, în calitatea sa de judecător de executare, a aplicat norma internă la care se referă art. 673 din C. proc. pen. al Italiei, care prevede revocarea pedepsei atunci când cauzele de pedepsire se sting datorită intervenirii unor modificări legislative.
Judecătorul de executare italian nu a revocat decizia de recunoaştere a deciziei de condamnare, deoarece această competenţă nu este prevăzută de respectivul articol, revocând doar executarea pedepsei aferentă respectivei sentinţe de recunoaştere, fapt ce reiese explicit din dispozitivul ordonanţei. Aplicarea art. 673 a fost posibilă tocmai pentru că a existat recunoaşterea sentinţei româneşti şi pentru că această recunoaştere îşi păstrează valabilitatea şi efectele. Aşadar hotărârea de recunoaştere a deciziei de condamnare nu a fost retrasă/revocată, ci dimpotrivă, statul de executare - Italia - a revocat doar executarea pedepsei ca urmare a stingerii răspunderii penale prin prescripţie.
De altfel, cererea formulată de contestatorul condamnat în faţa Curţii de Apel din Napoli poate fi comparată cu contestaţia la executare reglementată de dispoziţiile art. 598 din C. proc. pen., aceasta fiind formulată împotriva executării pedepsei, nicidecum împotriva deciziei de condamnare, iar consecinţa admiterii unei astfel de contestaţii la executare vizează doar partea ce priveşte executarea pedepsei, hotărârea de condamnare nefiind desfiinţată.
În aceste condiţii, pe palierul competenţei statului de executare de a executa pedeapsa, se apreciază că statul de condamnare (emitent) a pierdut dreptul de executare odată cu începerea executării pedepsei în statul de executare, aşa cum prevede art. 22 din Decizia Cadru 2008/909/JAI.
Astfel, după ce executarea pedepsei a început şi, în speţă, a încetat în statul de executare, statul emitent nu poate proceda la executarea pedepsei, aşa cum în mod greşit se reţine în sentinţa contestată, prin invocarea dispoziţiilor art. 159 lit. b) din Legea nr. 302/2004. Dreptul de a executa sentinţa revine statului emitent doar în cazul în care este informat de către statul de executare cu privire la neexecutarea parţială a pedepsei în conformitate cu articolul 21 litera (h). Or, contestatorul condamnat susţine că nu se află în niciuna dintre ipotezele prescrise de dispoziţiile art. 22 raportat la art. 21 lit. h) din Decizia cadru 2008/909/JAI. Prin urmare, după recunoaşterea şi punerea în executare a pedepsei în statul de executare, aceasta este guvernată de legea statului de executare, statul emitent neavând niciun drept de a proceda la executarea pedepsei după constatarea încetării acesteia prin Ordonanţa Curţii de Apel din Napoli, acest drept revenindu-i statului emitent doar în situaţiile limitativ şi expres prevăzute de lege.
Mai mult, a solicitat să se observe că prin adresa din 9 martie 2023 emisă de Ministerul Justiţiei din Republica Italiană, tradusă de traducător autorizat se menţionează că rezultă fără niciun dubiu că prin Ordonanţa Curţii de Apel din Napoli din 11.10.2022 s-a dispus încetarea executării pedepsei aplicate contestatorului condamnat, ca urmare a constatării faptului ca infracţiunile pentru care a fost condamnat s-au prescris, nicidecum revocarea deciziei de recunoaştere, aşa cum în mod greşit s-a reţinut în sentinţa contestată. Aşa cum reiese din dispozitivul Ordonanţei Curţii de Apel din Napoli, instanţa a revocat hotărârea de recunoaştere doar în partea ce priveşte executarea pedepsei, fără a aduce atingere refuzului de predare României, iar această revocare doar cu privire la executarea pedepsei a putut fi dispusă doar în virtutea atribuţiilor pe care le are instanţa de executare în conformitate cu dispoziţiile art. 673 din Codul italian de procedură penală şi art. 17 din Decizia cadru.
Examinând contestaţia formulată în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport cu dispoziţiile legale în materie, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, hotărârea fiind legală şi temeinic motivată.
Instanţa supremă reţine că, prin sentinţa din data de 15.09.2020 pronunţată de Curtea de Apel din Napoli, definitivă Ia 26.09.2020, a fost refuzată predarea sa autorităţilor din România în baza mandatului european de arestare emis de către Curtea de Apel pentru executarea pedepsei rezultate din Sentinţa penală nr. 148 din data de 10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2008, a fost recunoscută Sentinţa penală nr. 148/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2008 şi s-a dispus ca pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare să se execute în Republica Italiană în conformitate cu legislaţia sa internă.
În baza legii interne a Republicii Italiene, în calitate de stat de executare, a beneficiat de reducerea cu 3 ani a pedepsei ca urmare a cererii privind aplicarea efectelor procedurii graţierii, precum şi de deducerea din pedeapsă a 2 (două) zile de arest preventiv, pedeapsa rămasă de executat fiind de 2 ani 5 luni 28 zile de închisoare.
De asemenea, s-a dispus suspendarea executării ordinului de executare a pedepsei rezultante de 2 ani 5 luni 28 zile de închisoare, acordându-i-se dreptul la măsurile alternative la detenţie, în conformitate cu legislaţia statului de executare.
Ulterior, prin Hotărârea nr. 3 din data de 08.09.2021 a Curţii de Apel a Mării Egee s-a dispus respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. 2 din data de 08.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti, reţinându-se că, în conformitate cu art. 4 parag. 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, persoana solicitată a fost judecată irevocabil pentru aceleaşi fapte de un stat membru al Uniunii Europene, iar pedeapsa este în curs de executare.
În urma pronunţării deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 de Curtea Constituţională a României, referitoare la prescripţia răspunderii penale, la cererea contestatorului condamnat, Curtea de Apel din Napoli a pronunţat, la data de 11.10.2022, o ordonanţă devenită irevocabilă la 06.11.2022, prin care a revocat decizia de recunoaştere a sentinţei de condamnare penală din 10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală pe care o adoptase prin hotărârea din 15.09.2020, a menţinut refuzul de a preda persoana condamnată autorităţilor române, astfel cum s-a decis prin hotărârea din 15.09.2020 şi a dispus cu caracter definitiv să se pună capăt executării sentinţei de condamnare care fusese recunoscută, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru faptele pentru care contestatorul fusese condamnat în România.
Ceea ce suscită dezbateri contradictorii în prezenta cauză vizează, pe de o parte, data de la care contestatorul condamnat a început executarea pedepsei, aşa cum a fost recunoscută prin sentinţa pronunţata la data de 15.09.2020, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, Curtea de Apel din Napoli, iar, pe de altă parte, efectele Ordonanţei din 11.10.2022 pronunţate de Curtea de Apel din Napoli, secţia a VIII-a penală, irevocabilă la 06.11.2022, prin care a fost revocată sentinţa de recunoaştere, cu menţinerea refuzului de predare, precum şi posibilitatea instanţei italiene (judecătorului italian) de a constata intervenită prescripţia răspunderii penale pentru faptele pentru care s-a dispus condamnarea de către statul român.
Aşadar, sub prim aspect, referitor la data începerii executării pedepsei, se observă că din informaţiile transmise de autorităţile judiciare italiene a rezultat fără dubiu că doar începând cu data de 15.07.2022 contestatorul condamnat a început executarea pedepsei, conform ordonanţei emise de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022 şi procesul-verbal din 15.07.2022 de luare la cunoştinţă de către condamnat a măsurilor de probaţiune. Până la acest moment, a operat suspendarea executării ordinului de executare a pedepsei rezultante de 2 ani 5 luni 28 zile de închisoare, prin care i s-a acordat, totodată, petentului condamnat dreptul la măsurile alternative la detenţie, în conformitate cu legislaţia statului de executare.
Faptul că aceasta este data la care a început executarea pedepsei rezultă, de altfel, expres, şi din adresa emisă în data de 11.03.2023 de Ministerul Justiţiei din Italia - Departamentul pentru Afacerile de Justiţie - Direcţia Generală a Afacerilor Judiciare şi a Cooperării Internaţionale, astfel că apărările legate de acest aspect sunt nefondate.
Referitor la efectele Ordonanţei din 11.10.2022 pronunţate de Curtea de Apel din Napoli, secţia a VIII-a penală, irevocabilă la 06.11.2022, şi la posibilitatea instanţei de executare (judecătorul italian) de a constata intervenită prescripţia răspunderii penale, ca urmare a aplicării art. 155 alin. (1) C. pen. 2009, reconfigurat prin decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi interpretat prin Decizia nr. 358/2022 a instanţei de contencios constituţional, raportat la particularităţile cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:
Prescripţia răspunderii penale este o cauză care înlătură răspunderea penală şi poate fi invocată, oricând, pe parcursul procesului penal în cadrul căruia se verifică acuzaţia penală.
După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, aceeaşi cauză de înlăturare a răspunderii penale poate fi invocată de persoana condamnată doar prin intermediul unei singure căi extraordinare de atac, respectiv contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., şi în condiţii restrictive prevăzute de aceeaşi normă legală.
Pe calea contestaţiei la executare nu poate fi invocată o eventuală incidenţă a prescripţiei răspunderii penale, cauză de înlăturare a răspunderii penale, şi nici reformată o hotărâre de condamnare (hotărârea de condamnare putând fi reformată doar prin intermediul căilor extraordinare de atac şi în condiţiile strict stabilite pentru exercitarea acestora). Însă, pe calea contestaţiei la executare poate fi invocată prescripţia executării pedepsei, cauză care înlătură executarea pedepsei, conform dispoziţiilor art. 161 alin. (1) din C. pen.
Instanţa supremă, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, reaminteşte că, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Decizia-cadru 2008/909/JAI, statul emitent decide în exclusivitate cu privire la cererile de revizuire (prin "revizuire" înţelegându-se orice cale de atac extraordinară aptă să conducă la desfiinţarea/modificarea hotărârii judecătoreşti de condamnare) a hotărârii judecătoreşti prin care se aplică pedeapsa care urmează a fi executată în temeiul prezentei decizii-cadru.
Această dispoziţie a deciziei-cadru a fost transpusă prin dispoziţiile art. 156 alin. (4) raportat la art. 139 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, conform cărora "Competenţa judecării unei căi de atac, exercitate de persoana condamnată, după transferarea sa în statul de executare, în vederea desfiinţării sau modificării hotărârii judecătoreşti de condamnare, aparţine instanţei române. Orice decizie în urma căreia pedeapsa sau măsura privativă de libertate încetează să mai aibă caracter executoriu, precum şi hotărârea prin care instanţa română competentă a soluţionat respectiva cale de atac se transmit direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei în vederea informării statului de executare."
Din aceste norme legale rezultă că dreptul de a supune hotărârea de condamnare unei căi extraordinare de atac aparţine întotdeauna şi exclusiv statului de condamnare, în speţă România.
Or, aşa cum şi apărarea a precizat în şedinţa de judecată, se constată că persoana condamnată, A., nu a formulat o cale de atac extraordinară în faţa instanţei judecătoreşti române, respectiv contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., singura aptă să reformeze o hotărâre judecătorească definitivă urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, dar a înţeles să învestească Curtea de Apel din Napoli, ulterior pronunţării deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 de către Curtea Constituţională a României, cu o cerere referitoare la prescripţia răspunderii penale.
În acest context argumentativ, susţinerea apărării în sensul că formularea cererii în faţa autorităţilor judiciare italiene poate fi comparată cu contestaţia la executare reglementată de dispoziţiile art. 598 din C. proc. pen. (care niciodată nu poate viza prescripţia răspunderii penale, ci doar pe cea a executării pedepsei, aşa cum s-a reţinut în cele ce preced), este nefondată, fiind vorba, în fapt, de o contestaţie în anulare deghizată în raport cu efectele constatate de judecătorul italian.
Concluzionând, prescripţia răspunderii penale nu poate fi verificată de instanţa de executare (în speţă instanţa italiană) nici prin intermediul unei cereri de revizuire a hotărârii de condamnare (aceasta fiind exclusiv de competenţa instanţei de condamnare, conform art. 19 alin. (2) din Decizia-cadru 2008/909/JAI) şi nici sub aspectul executării pedepsei, conform art. 17 alin. (1) din Decizia-cadru 2008/909/JAI, întrucât constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale se poate dispune numai prin desfiinţarea hotărârii de condamnare ca urmare a admiterii unei cereri de revizuire (contestaţia în anulare, conform dreptului procesual român), care este de competenţa exclusivă a instanţei de condamnare (în speţă instanţa română). A considera că analiza intervenţiei prescripţiei răspunderii penale poate fi efectuată de statul de executare în cadrul procedurilor de executare, conform art. 17 alin. (1) din Decizia-cadru 2008/909/JAI, ar însemna să se eludeze dispoziţiile art. 19 alin. (2) din aceeaşi decizie, lipsindu-le de efect, ceea ce, în opinia instanţei supreme, este inadmisibil.
Cu toate acestea, prin ordonanţa din 11.10.2022 a Curţii de Apel din Napoli, secţia a VIII-a penală, irevocabilă la 06.11.2022, a fost revocată sentinţa pronunţată la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, care se afla în curs de executare, cu menţinerea refuzului de predare către România a persoanei solicitate.
Prin urmare, s-a dispus încetarea definitivă a executării sentinţei de recunoaştere, reţinându-se că la data pronunţării Deciziei nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (Dosar nr. x/2008), termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele pentru care contestatorul-condamnat A. a fost condamnat ar fi fost împlinit, ca urmare a aplicării art. 155 alin. (1) C. pen. 2009, reconfigurat prin decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi interpretat prin Decizia nr. 358/2022 a instanţei de contencios constituţional.
Aşadar, "executarea" pedepsei de către condamnatul A. a încetat pe teritoriul Republicii Italiene nu ca urmare a anulării mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019 emis faţă de condamnatul A. de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (ca efect al "revizuirii" hotărârii urmare a admiterii vreunei căi extraordinare de atac), nici ca urmare a aplicării amnistiei sau graţierii, permisă inclusiv statului de executare, conform art. 19 alin. (1) din Decizia -cadru 2008/909/JAI, şi nici ca urmare a executării sau a considerării executării "la termen" a pedepsei la care a fost condamnat contestatorul.
Executarea pedepsei de către contestatorul condamnat A. a încetat pe teritoriul Republicii Italiene ca urmare a revocării sentinţei pronunţate la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, prin care a fost recunoscută Sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală
Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, practic, statul de executare - Republica Italiană - refuză în acest moment să recunoască şi să pună în executare pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanţa română, caz în care punerea acesteia în executare este de competenţa instanţei române potrivit art. 159 lit. b) din Legea nr. 302/2004, care prevede că "Atunci când România este stat emitent, punerea în executare, după caz, a pedepsei sau măsurii privative de libertate sau a restului rămas neexecutat este de competenţa instanţei române, ori de câte ori statul de executare refuză să recunoască şi să pună în executare pedeapsa sau măsura privativă de libertate aplicată de instanţa română."
Într-adevăr, aşa cum susţine şi contestatorul condamnat prin avocatul său, în speţă nu se regăseşte situaţia reglementată de dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Decizia -cadru 2008/909/JAI, care prevede că "Dreptul de a executa sentinţa revine statului emitent din momentul în care este informat de către statul de executare cu privire la neexecutarea parţială a pedepsei în conformitate cu articolul 21 litera (h)", iar conform art. 21 lit. (h) din aceeaşi decizie "Autoritatea competentă a statului de executare informează fără întârziere autoritatea competentă a statului emitent, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă cu privire la evadarea persoanei condamnate din custodie."
Dar nu se regăseşte nici situaţia reglementată de dispoziţiile art. 22 alin. (1) din decizia-cadru, care prevăd că "Sub rezerva alin. (2), statul emitent nu poate proceda la executarea pedepsei după ce executarea acesteia a început în statul de executare", deoarece executarea pedepsei în statul de executare a fost încetată înainte de a fi executată sau considerată executată în întregime, ca urmare a revocării sentinţei pronunţate la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, de recunoaştere a hotărârii de condamnare pronunţată de instanţele române.
Fiind vorba de o revocare a sentinţei pronunţate la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, prin care a fost recunoscută Sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, aceasta are drept consecinţă punerea în situaţia anterioară recunoaşterii hotărârii de condamnare faţă de contestatorul A., respectiv dreptul de a executa sentinţa de condamnare a contestatorului revine statului român (stat emitent).
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că la acest moment nu există nicio împiedicare la executarea Sentinţei penale nr. 148 din data de 10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care contestatorul A. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, neimpunându-se anularea mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi nici retragerea mandatului european de arestare nr. 2/08.02.2019.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 22/F din data de 02 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 22/F din data de 02 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2021.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2023.
GGC - ED