Statute of limitations expires in bailiff foreclosure favoritism case; acquittal reversed, proceedings terminated.

Asupra apelului penal de faţă:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa penală nr. 95/PI/2020 din 09 octombrie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017 s-au dispus următoarele:

1. În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., executor judecătoresc în cadrul B., fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 301 din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

2. În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitată inculpata C. cetăţean român, căsătorită, studii medii, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 301 din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

3. În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1), lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., executor judecătoresc în cadrul B., cu domiciliul în Sînmartin, judeţul Bihor, cu domiciliul procedural ales în Oradea, judeţul Bihor, pentru săvârşirea infracţiunii de omisiunea sesizării, prevăzută şi pedepsită de art. 267 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul emis la data de 23 mai 2017 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. x/2015, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:

- A. pentru săvârşirea infracţiunilor de conflict de interese, faptă prevăzută de art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 şi art. 5 din C. pen., fals intelectual, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) din C. pen. din

1968, cu aplicarea art. 5 din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. din 1968 şi art. 5 din C. pen.,

- C., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de conflict de interese, prevăzută şi pedepsită de art. 26 din C. pen. din 1968 raportat la art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 şi art. 5 din C. pen. şi

- A., pentru săvârşirea infracţiunii de omisiunea sesizării, prevăzută şi pedepsită de art. 267 alin. (1) din C. pen.

Prin rechizitoriu s-a reţinut în esenţă, următoarea stare de fapt:

În sarcina inculpatului A., executor judecătoresc în cadrul B., s-a reţinut că a declarat-o adjudecatară în dosarul execuţional nr. x/2013, la licitaţia din data de 14.08.2013 pe inculpata C., afin de gradul I cu acesta şi a emis în baza procesului-verbal de licitaţie actul de adjudecare nr. x/13.09.2013, cu privire la imobilul situat în localitatea Oradea, str. x, înscris în CF x Oradea nr. top x, cu o suprafaţă construită de 127 mp. la preţul de 85.000 RON, sub valoarea de evaluare, imobil care, după anularea actelor de executare, a fost vândut la licitaţie pentru suma de 168.529,48 RON, obţinându-se astfel în mod direct un folos patrimonial pentru inculpata C., iar apoi a procedat, la data de 04.11.2013, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la solicitarea inculpatei C., în dosarul execuţional nr. x/2013 al B., la executarea silită prin evacuarea debitorului D. din imobilul sus-menţionat şi predarea folosului patrimonial al posesie imobilului în favoarea inculpatei C.

Totodată, inculpatul A. a întocmit procesul-verbal datat 09.09.2013 în dosarul execuţional x/2010 al B., atestând în mod necorespunzător adevărului că martora E. la data de 09.09.2013 a ridicat suma de 14.630,00 RON reprezentând cauţiunea de participare la licitaţie, în scopul de a ascunde săvârşirea infracţiunii de conflict de interese.

În sarcina inculpatei C., afin de gradul I cu inculpatul A., s-a reţinut că, în condiţiile descrise de organizare a săvârşirii faptei, a participat la licitaţia din data de 14.08.2013 şi a pus la dispoziţia inculpatului sumele de bani, reprezentând cauţiunea de participare şi plata preţului de adjudecare, pentru a fi întocmit procesul-verbal de licitaţie şi emis actul de adjudecare nr. x/13.09.2013, privind cumpărarea la licitaţie a imobilului situat în localitatea Oradea, str. x, înscris în CF x Oradea nr. top x, cu o suprafaţă construită de 127 mp. la preţul de 85.000 RON, sub valoarea de evaluare, imobil care după anularea actelor de executare a fost vândut la licitaţie pentru suma de 168.529,48 RON, iar apoi a solicitat în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale executarea silită şi a pune la dispoziţia inculpatului A. în dosarul execuţional nr. x/2013 al B. actul de adjudecare nr. x/13.09.2013 din dosarul execuţional nr. x/2010 al B., care a fost folosit de către inculpat ca titlu executoriu pentru evacuarea debitorului D. din imobilul sus-menţionat şi pentru predarea folosului patrimonial al posesiei imobilului în favoarea inculpatei C.

În sarcina inculpatului A., executor judecătoresc în cadrul B., s-a reţinut că a omis sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală cu privire la infracţiunea de conflict de interese prevăzută şi pedepsită în art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1968 săvârşită de către inculpatul A. în dosarul execuţional nr. x/2010 al B., deşi a avut cunoştinţă de săvârşirea acestei fapte din data de 17.10.2013.

Potrivit rechizitoriului, probatoriul administrat în cursul urmăririi penale care susţine acuzaţia formulată constă în:

- sesizarea

- ordonanţă de începere a urmăririi penale

- ordonanţă de continuare a urmăririi penale

- ordonanţe de extindere a urmăririi penale

- ordonanţă de punere în mişcare a acţiunii penale

- ordonanţă de extindere a acţiunii penale

- ordonanţă de schimbare a încadrării juridice

- sentinţa civilă 4023/2014 a Judecătoriei Oradea

- copii ale actelor din Dosarul nr. x/2013

- declaraţii martori

- delegaţie avocaţială, cereri ale avocaţilor şi ale inculpaţilor cu privire la consultarea dosarului şi eliberarea fotocopiilor

- dovezi de încunoştinţare a efectuării actelor de urmărire penală şi citaţii (fila x)

- fişe DEPABD martori şi inculpaţi

- audiere suspecţi

- solicitări de eliberare copii dosar

- memorii inculpaţi

- copii ale actelor de executare din Dosarul nr. x/2010 al SEJ depuse de către inculpatul A.

- verificări la IPJ Bihor - Serviciul Rutier

- copii ale actelor depuse de martorul F.

- procese-verbale de confruntare

- solicitare audiere în calitate de martor a numitei E.

- verificări la ORC Bihor

- verificări la AJFP Bihor

- verificări la ITM Bihor

- verificări la OCPI Bihor

- caziere judiciare

- solicitări de audiere a suspectului G.

- adrese către B. pentru trimiterea unor copii ale actelor deţinute

- ordonanţe de dispunere a predării înscrisurilor

- dovadă de primire a înscrisurilor

- copii ale actelor din dosarul execuţional nr. x/2010 al B.

- procese-verbale de predare a unor înscrisuri şi fotocopiere a celor depuse la dosarul cauzei

- audiere inculpaţi

- fotocopiile din Dosarul nr. x/2013 a Judecătoriei Oradea

- fotocopiile din Dosarul nr. x/2013 al B.

- conţine copia dosarului x/2010 al B. înaintat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea de către B., la data de 27.03.2015

- conţine copiile a 15 rapoarte de evaluare întocmite de G., depuse la dosarul prezentei cauze de către inculpatul A., la data de 18.06.2015

- conţine copia certificată a tuturor înscrisurilor din Dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Oradea

- Dosarul nr. x/2010 al B., în original

- ordonanţa de dispunere a predării înscrisurilor din 13 octombrie 2015, dovada de ridicare

- adresa B. din data de 16.11.2015 de înaintare a procesului-verbal de restituire a cauţiunii către martora E. datat 09.09.2013

- procesul-verbal, în original, datat 09.09.2013 în dosarul execuţional nr. x/E/2010 al B. de restituire a cauţiunii de participare la licitaţie către numita E.

- ordonanţa de dispunere a predării înscrisurilor din 18 august 2016

- dovada de ridicare

- încunoştinţare efectuare acte urmărire penală

- dovada de predare a înscrisurilor

- fotocopiile înscrisurilor depuse la dosarul cauzei

Procedura de cameră preliminară:

Prin încheierea nr. 31/CP/2017 din data de 25.08.2017, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Oradea a respins, ca neîntemeiate, cererile şi excepţiile privind legalitatea sesizării instanţei, regularitatea rechizitoriului emis la data de 23 mai 2017 în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, legalitatea şi loialitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea invocate de inculpaţii A., A. şi C.

În baza art. 346 alin. (2) din C. proc. pen. s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul emis la data de 23.05.2017 în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, precum şi legalitatea şi loialitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea privindu-i pe inculpaţi, dispunându-se începerea judecăţii cauzei.

Prin încheierea nr. 758 din data de 18.09.2020 pronunţată de către judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au respins, ca nefondate, contestaţiile declarate de către inculpaţi împotriva încheierii nr. 31/CP/2017 din data de 25.08.2017.

Judecata în faţa primei instanţe:

La al treilea termen de judecată cu procedura legal îndeplinită - 03.12.2018 (la primul termen s-a dispus amânarea cauzei în vederea pregătirii apărării, iar la al doilea termen s-a amânat cauza având în vedere imposibilitatea apărătorului inculpaţilor de a se prezenta la cauză), ulterior citirii în extras de către grefierul de şedinţă în baza art. 374 din C. proc. pen. a actului de sesizare, instanţa i-a întrebat pe inculpaţi dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza procedurii recunoaşterii învinuirii, numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, aducându-li-se la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., iar în urma răspunsului negativ al acestora, a dispus ca judecata să aibă loc în procedura obişnuită.

Procurorul a solicitat audierea martorilor E., F., H., I., J., G., G., K., L., cererea în probaţiune fiind încuviinţată prin încheierea din 03.12.2018 şi apoi administrate.

Inculpaţii A., A. şi C. nu au dorit să fie audiaţi la începutul cercetării judecătoreşti, precizând că doresc să dea declaraţii după administrarea probatoriului. Audiaţi fiind în şedinţa publică din 11.09.2020, inculpaţii A., A., au negat comiterea faptelor de care sunt acuzaţi. Inculpata C. nu a dorit să fie audiată în cauză nici la finalizarea cercetării judecătoreşti.

Prin încheierea din data de 18.05.2020, Curtea, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului A., din infracţiunea de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 şi art. 5 din C. pen. în infracţiunea de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi a inculpatei C., din infracţiunea de complicitate la infracţiunea de conflict de interese, prevăzută de art. 26 din C. pen. din 1968 raportat la art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 şi art. 5 din C. pen. în infracţiunea de complicitate la infracţiunea de conflict de interese, prevăzută de art. 26 din C. pen. din 1968 raportat la art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Trecând la soluţionarea cauzei pe baza probatoriului administrat în cauză, curtea de apel a reţinut următoarele:

A) Starea de fapt:

Prin contractul de credit nr. x/02.11.2007 autentificat de Biroul Notarului Public M., debitorul D. a împrumutat de la creditorul L. suma de 150.000 euro, scadenţa fiind stabilită pentru data de 02.02.2008, termen facultativ pentru debitor. Pentru garantarea împrumutului a fost instituită o ipotecă asupra a două imobile situate în Oradea:

- apartamentul nr. x cu o suprafaţă construită de 124 mp, înscris în CF individual x cu numărul top. x

- apartamentul nr. x cu o suprafaţă construită de 127 mp, înscris în CF individual x cu nr. top. x.

Întrucât creditul nu a fost restituit, la data de 25.03.2010, creditorul L. a solicitat executarea silită a debitorului D. invocând titlul executoriu anterior menţionat, cererea fiind înregistrată la B. în Dosarul nr. x/2010. În cadrul acestei societăţi îşi desfăşoară activitatea trei executori judecătoreşti şi anume inculpatul A. şi fiii acestuia, inculpatul A. şi N. Doar primii doi au efectuat acte de executare în Dosarul nr. x/2010.

În baza acestei cereri, inculpaţii au solicitat Judecătoriei Oradea încuviinţarea executării silite cu privire la cele două imobile asupra cărora se instituise ipotecă. De menţionat că cererea este semnată doar de executorul A. Prin încheierea nr. 1273/29.03.2010 a Judecătoriei Oradea s-a dispus încuviinţarea executării silite.

Ulterior, la data de 01.04.2010, printr-un proces-verbal încheiat în numele ambilor inculpaţi, dar semnat doar de executorul A., a fost stabilită valoarea creanţei urmărite la suma de 307.185 RON la care se adaugă cheltuielile de executare în sumă de 10.384,35 RON. În aceeaşi dată, executorul A. a emis somaţia de plată nr. x pe care a comunicat-o cu debitorul D. şi O.C.P.I. Bihor. Totodată a dispus trimiterea acesteia la adresele imobilelor ipotecate. Comunicarea cu debitorul a realizat-o prin poştă la domiciliul acestuia din Olanda,. Întrucât formularul utilizat de poştă privind confirmarea de primire pentru corespondenţa trimisă în străinătate a fost restituită cu menţiunea neridicării ei, executorul A. a transmis, la data de 12.07.2010, Tribunalului Districtual Arnhem din Olanda, actele de executare în vederea comunicării lor. Autoritatea judiciară olandeză a răspuns prin Certificatul prevăzut de art. 10 din Regulamentul (CE) nr. 1397/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13.11.2007.

Anterior iniţierii acestei proceduri de comunicare a actelor de executare, la data de 23.06.2010, executorul A. a dispus efectuarea expertizei de evaluare a imobilelor ipotecate, desemnând ca expert pe doamna O. La data de 25.06.2010, SC P. SRL a întocmit două rapoarte de evaluare, câte unul pentru fiecare din cele două imobile ipotecate. Ambele sunt întocmite de experta O. şi ambele cuprind menţiunea că inspecţia proprietăţilor a fost efectuată de martorul G. (cumnatul inculpatului A.). Conform acestor rapoarte de evaluare, valoarea de piaţă a fost stabilită la 55.976 euro echivalent a 239.622,06 RON pentru apartamentul nr. x şi 41.337 euro echivalent a 176.955 RON pentru apartamentul nr. x. Costul rapoartelor de evaluare a fost stabilit la suma de 1.400 RON conform facturii nr. x/30.06.2010 şi achitat de creditorul L. conform chitanţei nr. x/30.06.2010.

La data de 05.09.2010, executorul A. a încheiat un al doilea proces-verbal de stabilire a valorii creanţei urmărite la suma de 319.620 RON la care se adaugă cheltuieli de executare în cuantum de 12.568,79 RON.

La data de 27.09.2010, în numele executorilor A. şi A. a fost emisă publicaţia de vânzare nr. x pentru ambele imobile (dar semnată doar de primul) stabilindu-se ca dată a licitaţiei 02.11.2010, afişată în aceeaşi zi, întocmindu-se procesul-verbal de inculpatul A.

La termenul fixat pentru licitaţie, la sediul BEJ B. s-a prezentat creditorul L., dar şi avocatul Q. în reprezentarea debitorului D. care depune o cerere prin care solicită revocarea publicaţiei de vânzare nr. x/27.09.2010 invocând caracterul de bun comun al imobilelor şi depunând înscrisuri din care rezultă că soţia debitorului, doamna R. şi-a intabulat dreptul de proprietate. Aceste aspecte au fost consemnate în procesul-verbal încheiat de inculpatul A., care, în aceeaşi zi a semnat o nouă publicaţie de vânzare, întocmită în numele ambilor executori, prin care s-a stabilit termenul de licitaţie pentru data de 11.11.2010, act afişat.

La data de 11.11.2010, inculpatul A. încheie un nou proces-verbal prin care constată suspendarea provizorie a executării silite ca urmare a pronunţării de către Judecătoria Oradea a încheierii nr. 315/11.11.2010.

Ulterior suspendării provizorii a executării silite, la sfârşitul anului 2011, imobilul situat în Oradea, judeţul Bihor a fost vândut soţilor S. şi T. cu acordul BEJ B., cu preţul de 60.000 euro. Potrivit contractului, vânzătorii sunt debitorul D. şi soţia sa pentru construcţie şi SC U. SRL pentru terenul aferent. Potrivit adresei comunicată notarului public V. (cel care a autentificat contactul de vânzare-cumpărare), 40.000 euro din preţ să fie viraţi în contul deschis la W. de BEJ B. Din această sumă, 38.000 euro au fost viraţi în contul creditorului L., iar executorul A. a solicitat O.C.P.I. Bihor radierea somaţiei de plată.

După acest moment, executarea silită a continuat doar cu privire la al doilea imobilul, cel situat în Oradea, judeţul Bihor.

După reluarea executării silite, la data de 24.01.2013, în numele executorilor A. şi A. a fost întocmit un nou proces-verbal de stabilire a valorii creanţei la suma de 162.147,40 RON la care se adaugă cheltuieli de executare de 4.941,78 RON.

În aceeaşi zi, se întocmeşte publicaţia de vânzare nr. 3, stabilindu-se ca dată a licitaţiei 27.02.2013 şi în care se menţionează că preţul de pornire este de 146.265,75 RON stabilit în baza raportului de evaluare întocmit de expert evaluator G., redus cu 25%, conform art. 509 alin. (5) din C. proc. civ.

De menţionat că raportul de evaluare la care se face referire a fost întocmit abia la data de 30.01.2013, în urma unei inspecţii efectuate la data de 29.01.2013 şi că prin acesta se stabileşte valoarea de piaţă la suma de 44.500 euro echivalent a 195.021 RON. Din dosarul cauzei nu rezultă motivele pentru care a fost necesară reevaluarea, nici cine a dispus-o şi nici cine a suportat costurile acesteia.

La termenul fixat pentru licitaţie, s-a prezentat o singură persoană interesată de imobil, martorul F. (asociat cu debitorul la SC X. SA şi care ştia de la acesta despre executarea silită). Despre prezenţa martorului se face menţiune în procesul-verbal încheiat cu acea ocazie, dar la dosarul de executare silită nu pare nicio dovadă a depunerii cauţiunii sau o ofertei scrise, deşi martorul susţine că a îndeplinit aceste formalităţi. Licitaţia a fost amânată pentru 24.04.2013 ca urmare a constatării unei lipse de procedură cu debitorul, dovada îndeplinirii acesteia ajungând la dosar în ziua ulterioară licitaţiei, 28.02.2013.

Publicaţia de vânzare nr. x emisă pentru de data de 24.03.2013 a fost întocmită tot în numele celor doi executori, dar semnată doar de executorul A. Înainte de acest termen, martorul F. a luat legătura telefonic cu secretara biroului de executori judecătoreşti B. pentru a se interesa de licitaţie, dar secretara i-a spus că dacă este interesat de condiţiile acesteia să vină la birou, moment în care secretara i-a comunicat existenţa lipsei de procedură cu debitorul. Cu toate acestea, la termenul fixat, s-a prezentat la biroul executorului, aflând într-adevăr că licitaţia nu va avea loc. S-a întocmit procesul-verbal în care se consemna că nu s-a prezentat nicio persoană şi că s-a fixat termen pentru o nouă licitaţie la data de 13.06.2013, emiţându-se şi publicaţia de vânzare nr. 5, semnată de executorul A.

Înainte de termenul fixat pentru următoare licitaţie în 11.06.2013, prin e-mail, i s-a trimis debitorului publicaţia nr. 5, precum şi o înştiinţare despre o ofertă de 30.000 euro pentru vânzare directă a imobilului, solicitându-i-se acordul. O astfel de ofertă nu există la dosarul execuţional şi nici creditorul urmăritor, nici martorul F., susţin că nu au făcut-o. Oferta directă era echivalentul a 134.490 RON la cursul BNR din 11.06.2013 şi era apropiată de preţul de strigare de 146.265,74 RON, înscris în publicaţia de vânzare nr. 5 din 24.04.2013. Debitorul nu a răspuns solicitării trimise, iar în procesul-verbal de licitaţie din data de 13.06.2013 semnat de inculpatul A., s-a consemnat că nu s-a prezentat nimeni în vederea participării la licitaţie, fixându-se termen pentru data de 14.08.2013, ora 08:00, emiţându-se şi publicaţia de vânare nr. 6, care a fost comunicată şi debitorului.

La data de 13.08.2013 inculpata C., soacra inculpatului A. a depus oferta de participare la licitaţie - 80.000 RON şi foaia de vărsământ nr. x din 13.08.2013 pentru suma de 14.630 RON, reprezentând cauţiunea. La aceeaşi dată, martora E. depune o ofertă de participare la licitaţie pentru suma de 70.000 RON şi foaia de vărsământ nr. x din 13.08.2013, pentru cauţiunea în cuantum de 14.630 RON. Ambele depuneri au fost făcute la Y., la interval de câteva minute. A două zi, în data de 14.08.2013, deşi procedura de comunicare cu debitorul nu a fost îndeplinită, licitaţia a fost desfăşurată de inculpatul A. şi imobilul a fost adjudecat de inculpata C. la preţul de 85.000 RON, inferior preţului de strigare iniţial de 146.265,75 RON. Cu aceeaşi ocazie, s-a stabilit că diferenţa dintre cauţiune şi preţul de adjudecare trebuie depusă în termen de maxim 30 de zile şi după achitarea acesteia şi trecerea unui alt termen de 15 zile, se va emite actul de adjudecare. Se consemnează totodată că se restituie martorei E. cauţiunea de participare la licitaţie. Inculpata C. a depus suma de 70.370 RON prin foaia de vărsământ x/09.09.2013. La data de 13.09.2013, inculpatul A. emite actul de adjudecare nr. x în favoarea inculpatei C., consemnându-se că preţul a fost achitat integral.

De menţionat că martora E. a fost în perioada 2009 - 2015 iubita martorului G., cumnatul inculpatului A. În legătură cu participarea ei la această licitaţie, martora a arătat că inculpata C. i-a cerut ajutorul spunându-i că doreşte să achiziţioneze un apartament. Tot inculpata este cea care i-a dat suma de bani necesară pentru plata cauţiunii. S-au dus împreună la bancă, au făcut depunerile, iar a două zi s-a dus la licitaţie, unde împreună cu C. şi-au precizat ofertele. După terminarea licitaţiei martora a semnat actele ce i-au fost înmânate de secretară sau de inculpatul A., nu a primit suma de bani pe care a depus-o cu titlu de cauţiune întrucât nu erau banii ei.

După emiterea actului de adjudecare, întrucât preţul plătit era inferior sumei urmărite, executorul A. a întocmit procesul-verbal din 17.10.2013 prin care s-a stabilit valoarea urmărită rămasă de executat, precum şi procesul-verbal de distribuire a sumelor rezultate din vânzarea la licitaţie. Executorul A. a întocmit şi un alt proces-verbal prin care a constatat înregistrată o adresă din partea creditorului L. prin care s-au formulat obiecţiuni la procesul-verbal de distribuire, prin aceeaşi adresă arătându-se că există şi o contestaţie la executare, dar fără ca aceasta să fie depusă în copie, motiv pentru care s-a solicitat să se facă dovada înregistrării contestaţiei la executare.

Creditorul L. a formulat la data de 09.10.2013 o contestaţie la executare înregistrată la Judecătoria Oradea sub Dosar nr. x/2013. Motivul invocat a fost acela că preţul de vânzare este derizoriu. Pe parcursul judecăţii, avocatul creditorului a învederat existenţa legăturii de familie dintre inculpata C. şi inculpatul A. La întrebarea adresată de instanţă biroului de executori, s-a răspuns în scris, actul fiind semnat de inculpatul A., potrivit căruia se comunica inexistenţa legăturii de rudenie. Existenţa legăturii de afinitate a fost confirmată de inculpata C. la termenul fixat pentru data de 21.03.2014, când i s-a luat interogatoriul. Prin Sentinţa civilă nr. 4023/04.04.2014, definitivă prin neapelare, s-a admis contestaţia la executare formulată de creditor şi s-a dispus anularea actului de adjudecare nr. x/13.09.2013 şi s-a anulat procesul-verbal de distribuire din 17.10.2013 ca act subsecvent.

La data de 09.09.2014, Judecătoria Oradea a trimis copia sentinţei civile anterior menţionată B. După anularea actului de adjudecare, urmărire silită a fost reluată, actele de executare fiind efectuate exclusiv de către executorul A. care a emis publicaţia de vânzare nr. x pentru licitaţia din 11.03.2015. Pentru termenul fixat pentru licitaţie, creditorul L. a depus o cerere de limitare a preţului de vânzare, solicitând ca aceasta să nu se realizeze la un preţ inferior valorii creanţei şi a cheltuielilor de executare. La licitaţie s-a prezentat martora H., mama martorului F., care a depus recipisa de consemnare la CEC a cauţiunii de 19.503 RON şi reprezentantele W., bancă care acordase un credit lui SC U. SRL, garantat de debitor. Martora H. a oferit preţul de 146.300 RON.

Licitaţia a fost suspendată la cererea creditorului şi reluată la data de 24.03.2015, tot la cererea acestuia. După emiterea unei noi publicaţii de vânzare şi fixarea termenului pentru 04.05.2015, s-a desfăşurat o nouă licitaţie la care s-a prezentat martorul F. şi reprezentanţii W. Martorul a oferit preţul de 147.000 RON. Acesta a fost declarat adjudecatar după ce a oferit valoarea limită impusă de creditorul urmărit, adică 168.529,48 RON. La data de 08.06.2015 a fost emis actul de adjudecare nr. 107 de executorul judecătoresc A., iar la data de 24.06.2015 acelaşi executor a întocmit procesul-verbal de distribuire a sumelor rezultate din vânarea la licitaţie al imobilului.

Pe perioada judecării contestaţiei la executare formulată de creditor, inculpatul A. a procedat în dosarul execuţional nr. x/2013 al biroului de executori judecătoreşti la evacuarea debitorului D. şi la predarea posesiei imobilului către inculpata C. în baza cererii formulate de aceasta la data de 13.09.2013, invocând actul de adjudecare nr. x/13.09.2013. După primirea acestei cereri, inculpatul A., a solicitat Judecătoriei Oradea încuviinţarea executării silite, cerere admisă prin încheierea nr. 5937/19.09.2013 pronunţată în Dosarul nr. x/2013. Inculpatul a întocmit ulterior încheierea de stabilire a onorariului şi a cheltuielilor de executare şi a emis două somaţii debitorului D. pentru eliberarea imobilului. Actele au fost transmise autorităţii din Olanda pentru ca aceasta să efectueze procedura de comunicare cu debitorul. La dosarul execuţional există dovada că actele au fost primite de autoritatea olandeză la data de 11.10.2013, dar nu şi certificatul european care să dovedească transmiterea lor debitorului. În aceste condiţii, la data de 14.11.2013, ora 10:00, inculpatul A. s-a deplasat la imobil unde constatând absenţa persoanelor a pătruns prin forţarea uşilor, apoi a fost schimbat butucul şi cheile uşilor principale de acces, iar imobilul a fost predat inculpatei C.

Legea aplicabilă speţei:

Examinând incidenţa legii penale mai favorabile, curtea de apel a constatat că în timpul procesului penal a intrat în vigoare noul C. pen.

Modificările ivite în cursul procesului penal, ca urmare a succesiunii în timp a legilor penale, C. pen. din 1969 şi legislaţia penală specială în vigoare înainte de data de 01.02.2014 şi C. pen. în vigoare şi legislaţia penală specială în vigoare după data de 01.02.2014, impun soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.

Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C. pen. a pronunţat Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014, prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

Determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în cauză, utilizând criteriul aprecierii în concreto.

Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii, care a fost constatată, mai este necesar ca faptele ce fac obiectul acuzaţiei să fie infracţiuni, atât potrivit legii sub imperiul căreia au fost comise, cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.

Prin compararea legilor penale succesive, faţă de acuzaţiile formulate de procuror şi de situaţia de fapt reţinută, Curtea a apreciat că legea penală mai favorabilă este Noul C. pen., faţă de conţinutul constitutiv şi de regimul sancţionator al normelor de incriminare succesive, legea nouă se înfăţişează ca având limitele speciale de pedeapsă cele mai reduse în cazul infracţiunii de omisiunea sesizării (de la 3 luni la 3 ani sau amendă, potrivit art. 267 din C. pen., comparativ cu 3 luni la 5 ani, potrivit art. 263 din C. pen. 1968). De asemenea, s-a apreciat că tot legea nouă este mai favorabilă prin modul de reglementare a condiţiilor constitutive ale infracţiunii în ceea ce priveşte infracţiunea de folosire a funcţiei pentru favorizarea unei persoane, în raport cu modul în care era reglementat anterior conflictul de interese. Este adevărat că în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual limitele de pedeapsă sunt mai favorabile cele din legea veche, deoarece prevăd un minim special mai redus, însă având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 legea penală mai favorabilă trebuie aplicată în ansamblu, iar în ansamblu în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. mai favorabilă apare legea nouă prin prisma condiţiilor de incriminare a folosirii funcţiei pentru favorizarea unei persoane.

Analiza tipicităţii:

1. Cu privire la infracţiunea de folosire a funcţiei pentru favorizarea unei persoane:

Potrivit dispoziţiilor art. 301 din C. pen., constituie infracţiune fapta funcţionarului public care în exercitarea atribuţiilor de serviciu a îndeplinit un act prin care s-a obţinut un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori afin până a gradul al doilea inclusiv.

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate a rezultat că subiectul activ este calificat şi trebuie să fie un funcţionar public, noţiune definită de dispoziţiile art. 175 alin. (1), (2) din C. pen. Inculpatul A. nu face parte din categoria persoanelor enumerate la alin. (1). Dispoziţiile art. 175 alin. (2) din C. pen. au ridicat mai multe probleme de interpretare de-a lungul timpului pentru a se stabili dacă alte persoane decât cele enumerate la alin. (1) pot fi sau nu incluse în categoria funcţionarilor publici. Referitor la executorii judecătoreşti, Curtea Constituţională a pronunţat mai multe decizii (amintim Deciziile nr. 458/2009, 631/2007, 895/2015) în care se arată că aceştia nu fac parte din autoritatea judecătorească, iar activitatea lor, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000, se află sub coordonarea şi controlul Ministrului Justiţiei. În plus, Curtea a statuat că executorul judecătoresc, deşi îndeplineşte un serviciu public îl reprezintă pe creditor în raportul execuţional care s-a născut între acesta şi debitor, fiind practic un agent al statului, iar onorariul său, parte a cheltuielilor de executare, chiar dacă în final cade în sarcina debitorului, este avansat de creditor.

Din analiza dispoziţiilor Legii nr. 188/2000, rezultă că executorii judecătoreşti sunt învestiţi prin lege să îndeplinească un serviciu de interes public în mod independent, actele lor fiind acte de autoritate publică, ceea ce le conferă un statut aparte, devreme ce le-a fost delegată o parte din puterea publică, respectiv cea referitoare la aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în titlurile executorii. Statutul profesiei de executor judecătoresc este acela al unei profesii liberale ale cărei reguli de exercitare sunt stabilite prin legea mai sus menţionată şi regulamentul de aplicare a acesteia. Ca atare, rezultă că executorul judecătoresc este funcţionar public în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din C. pen. şi ca atare poate fi subiect activ al acestei infracţiuni.

Realizarea elementului material presupune îndeplinirea unui act de către funcţionarul public, ceea ce presupune ca acesta să aibă capacitatea funcţională de a îndeplini acel act. În speţa de faţă, inculpatul A., în calitatea sa de executor judecătoresc avea competenţa funcţională de a efectua executarea silită.

Modificările aduse art. 301 din C. pen. prin Legea nr. 193/2017 clarifică sfera de aplicare a normei de incriminare, dispoziţiile capătă incidenţă doar în măsura în care funcţionarul public îndeplineşte actul în cadrul unei proceduri favorizante. Cu alte cuvinte, este vorba de acele proceduri sau activităţi aparent legale şi obiective cărora tot aparent nu li s-ar putea reproşa nimic din punct de vedere al respectării cerinţelor de legalitate, dar care maschează scopul urmărit de funcţionarul public, acela de a obţine un folos material pentru sine sau pentru una din persoanele înscrisă în norma de incriminare. Potrivit legii, funcţionarul are obligaţia de a se abţine atunci când actul pe care urmează să îl îndeplinească îl vizează pe sine, pe soţul său ori o rudă ori afin până la gradul al doilea inclusiv, însă nu orice omisiune de a proceda în acest sens intră sub incidenţa legii penale. Omisiunea de a proceda la abţinere poate atrage în unele situaţii răspunderea disciplinară.

O procedură favorizantă este exclusă în ipoteza în care funcţionarul public nu are drept de apreciere asupra emiterii actului ori asupra condiţiilor şi limitelor în care o poate face. Cu alte cuvinte, atunci când emite actul, o face în forma şi în conţinutul prevăzut de norma legală. Dispoziţiile art. 652 din C. proc. civ. arată că executorii pot fi recuzaţi în condiţiile prevăzute de art. 42 din C. proc. civ. Art. 42 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. instituie un caz de incompatibilitate absolută când executorul este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre părţi. Deşi dispoziţiile art. 652 din C. proc. civ. nu fac trimitere în mod expres la abţinerea executorului, totuşi s-a apreciat că din formularea alin. (1) şi anume "executorii judecătoreşti pot fi recuzaţi numai în cazurile şi condiţiile prevăzute la art. 42 şi următoarele" şi văzând succesiunea articolelor prevăzute în Titlul II Capitolul 1 din C. proc. civ., care reglementează abţinerea imediat după prezentarea cazurilor de incompatibilitate şi înainte de recuzare, credem că şi în situaţia executorilor judecătoreşti este permisă abţinerea. Oricum, a interpreta în sens contrar ar fi un nonsens. A impune unui executor implicat într-o procedură execuţională să nu se abţină de la efectuarea unui act faţă de care se află într-o stare de incompatibilitate şi să aştepte să fie recuzat, este lipsit de orice logică. În consecinţă, s-a apreciat că inculpatul ar fi trebuit să se abţină de la efectuarea licitaţiei în momentul în care la biroul de executori judecătoreşti în cadrul căruia funcţionează a fost depusă oferta făcută de soacra sa.

Spre deosebire de parchet, curtea de apel a apreciat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1654 alin. (1), lit. c) din noul C. civ. Potrivit acestui text de lege "sunt incapabili de a cumpăra direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică (...) executorii (...)". În cauză, nu există nicio probă din care să rezulte că imobilul situat în Oradea, str. x, care a făcut obiectul licitaţiei din data de 14.08.2013 a fost cumpărat de inculpatul A. prin intermediul soacrei sale, inculpata C. Dimpotrivă, chiar acuzaţia adusă acestuia este că folosul patrimonial obţinut a fost pentru inculpata C. (rechizitoriu fila x), prin urmare chiar şi autorul rechizitoriului acceptă ideea că inculpata C. a cumpărat imobilul pentru sine. De menţionat că aceasta nu face parte din categoria persoanelor cărora legea civilă să le interzică participarea la o astfel de procedură, neavând niciuna dintre calităţile prevăzute de textul menţionat. Sintetizând cele de mai sus, s-a concluzionat că inculpatul A. trebuia să se abţină de la efectuarea licitaţiei, dar inculpata C. putea să participe la această procedură.

După lămurirea acestor aspecte trebuie analizat dacă inculpatul A., în calitate de executor judecătoresc, avea sau nu posibilitatea de a nu o declara adjudecatară pe inculpata C., pentru a stabili dacă actul pe care acesta l-a îndeplinit are sau nu caracter favorizant. Văzând dispoziţiile legii procesual civile, conchidem că nu. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 845 din C. proc. civ., care se referă la efectuarea licitaţiei, în alin. (11) se arată în mod expres că executorul va declara adjudecatar persoana care la termenul de licitaţie a oferit preţul cel mai mare, ori după caz cel arătat în alin. (6) - (8). În speţa de faţă, executorul s-a conformat întocmai acestei dispoziţii legale şi a declarat-o adjudecatară pe inculpata C., ea fiind cea care a oferit preţul cel mai mare. Apoi, dispoziţiile art. 852 din C. proc. civ. impun ca după plata integrală a preţului pe baza procesului-verbal de licitaţie să întocmească actul de adjudecare, iar dispoziţiile art. 855 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd că executorul este şi cel care îl pune în posesie pe adjudecatar. În consecinţă, actul îndeplinit de inculpatul A. nu are caracter favorizant şi prin urmare nu intră în sfera celor prevăzute de art. 301 din C. pen.

Parchetul a reţinut forma continuată a infracţiunii pornind de la ideea că inculpatul A. a întocmit trei acte şi anume: la data de 14.08.2013 a declarat-o adjudecatară pe inculpata C., la data de 13.09.2013 a emis actul de adjudecare, iar la data de 04.11.2013 a pus-o în posesie. Prin încheierea din data de 18.05.2020, Curtea a procedat la schimbarea de încadrare juridică prin înlăturarea formei continuate. Chiar dacă în fapt sunt trei înscrisuri întocmite de inculpatul A., este vorba de un singur act constând în vânzarea imobilului situat în Oradea, str. x, ceea ce presupune dobândirea de către cumpărător a dreptului de proprietate cu toate atributele sale, inclusiv posesia.

Întrucât am reţinut că actul îndeplinit de inculpatul A. nu este un act favorizant, care să poată constitui element material al infracţiunii prevăzute de art. 301 din C. pen., nu se mai impune a se analiza a două condiţie a laturii obiective a acestei infracţiuni şi anume dacă s-a realizat sau nu un folos material în beneficiul vreunei dintre persoanele prevăzute de textul de incriminare şi nici poziţia subiectivă a inculpatului faţă de actul îndeplinit.

Reţinând că inculpatul A. a încălcat dispoziţiile legii civile referitoare la incompatibilitate care ar putea eventual atrage răspunderea disciplinară soluţia de achitare va fi dispusă în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Acelaşi temei de achitare a fost reţinut şi pentru inculpata C., reţinând că prin neexercitarea unei cereri de recuzare, deşi cunoştea situaţia de incompatibilitate în care se afla inculpatul A., a permis întocmirea unui act lovit de nulitate absolută în condiţiile legii civile.

2. Cu privire la infracţiunea de fals intelectual:

Şi în cazul acestei infracţiuni subiectul activ este unul calificat şi anume funcţionarul public. Argumentele expuse la pct. 1 pentru care am reţinut că inculpatul A. are calitatea cerută de lege, sunt valabile şi în cazul acestei infracţiuni.

Această infracţiune se poate săvârşi sub aspectul elementului material prin două modalităţi alternative, oricare dintre acestea realizate concomitent cu redactare şi întocmirea înscrisului şi anume atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omisiunea cu ştiinţă de a insera date sau împrejurări în actul întocmit. Dintre acestea, inculpatul A. este acuzat că ar fi atestat în mod nereal restituirea către martora E. a sumei de 14.630 RON, reprezentând cauţiunea de participare la licitaţie. Din declaraţia martorei rezultă că suma depusă cu titlu de cauţiune nu îi aparţinea, i-a fost dată de inculpata C. tocmai pentru ca să poată participa la licitaţie şi în procesul-verbal întocmit în data de 14.08.2013, act pe care l-a semnat s-a consemnat faptul că i s-a restituit cauţiunea. Faptul că nu ea este cea care a primit banii, nu are nicio relevanţă, întrucât, aşa cum a arătat această martoră, aceştia nu îi aparţineau. Pe de altă parte, executorul era obligat să procedeze la restituirea cauţiunii, ori potrivit dispoziţiilor art. 850 din C. proc. civ., garanţiile depuse se restituie participanţilor nedeclaraţi adjudecatari.

În consecinţă, întrucât martora E. apare ca participant la licitaţie, care a depus în nume propriu cauţiunea, doar ei i se putea restitui. Primirea banilor de la inculpata C. nu este contestată, de altfel nici nu are importanţă dacă martora a plătit cauţiunea cu bani proprii sau nu, iar faptul că în momentul restituirii aceştia au ajuns la cel care i-a avansat, nu are nicio relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii.

Elementul subiectiv al infracţiunii nu se mai impune a fi analizat, fiind irelevantă poziţia subiectivă a inculpatului faţă de o faptă care nu există în materialitatea sa.

3. Cu privire la infracţiunea de omisiunea sesizării:

Inculpatului A., executorul judecătoresc din cadrul B. i s-a adus acuzaţia că în data de 17.10.2013, dată la care a întocmit procesele-verbale pentru stabilirea creanţei urmărite de distribuire a sumelor rezultate prin vânzarea la licitaţie şi procesul-verbal prin care a constatat poziţia creditorului faţă de vânzarea imobilului, nu a sesizat organele judiciare cu privire la săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de conflict de interese (folosire a funcţiei pentru favorizarea unei persoane).

Analizând textul de incriminare, Curtea a reţinut că şi pentru această infracţiune legea cere în mod expres existenţa unui subiect calificat şi anume funcţionarul public. Întrucât şi inculpatul A. este executor judecătoresc, argumentele expuse la pct. 1 îşi păstrează valabilitatea şi s-a conchis că are calitatea cerută de lege.

Infracţiunea are ca situaţie premisă existenţa unei infracţiuni comise anterior de către o altă persoană despre care funcţionarul subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 267 din C. pen. ia cunoştinţă cu ocazia exercitării atribuţiilor sale de serviciu. Prin Decizia penală nr. 2076/2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că "legea cere existenţa altei infracţiuni comise anterior care trebuie să formeze obiectul sesizării. Dacă nu s-a săvârşit o infracţiune în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile un funcţionar nu se poate concepe existenţa infracţiunii de omisiune a sesizării. Prin urmare, infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare este subsecventă şi corelativă, în raport, cu infracţiunea săvârşită în legătură cu serviciul funcţionarului care are obligaţia de a sesiza organele judiciară".

Este adevărat că la data de 17.10.2013, când inculpatul A. a întocmit cele trei procese-verbale la care s-a făcut referire anterior, putea să constate existenţa stării de incompatibilitate a executorului A., stare de incompatibilitate care nu avea cum să nu îi fie cunoscută, dat fiind că acesta este fiul său, iar adjudecatarul soacra acestuia, dar simpla constatare a stării de incompatibilitate nu înseamnă şi existenţa unei infracţiuni, întrucât aşa cum am arătat mai sus, actul îndeplinit în stare de incompatibilitate să fie emis în cadrul unei proceduri favorizante cu consecinţa obţinerii unui folos patrimonial pentru o altă persoană din categoria celor arătate în dispoziţiile art. 301 C. pen.

Or, aşa cum s-a arătat în cadrul analizei efectuate la pct. 1, caracterul de procedură favorizantă nu poate fi atribuit actelor întocmite de executorul A.

Neexistând situaţia premisă, nu exista nici obligaţia corelativă de înştiinţare de îndată a organelor de urmărire penală cu privire la comiterea vreunei infracţiuni.

În consecinţă, reţinând inexistenţa materială a faptei, temeiul de achitare au fost dispoziţiile art. 16 alin. (1), lit. a) din C. proc. pen.

Astfel fiind, Curtea, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1), lit. b) teza I din C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 301 din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1), lit. a) din C. proc. pen. a dispus achitarea aceluiaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1), lit. b), teza I din C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatei C., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 301 din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1), lit. a) din C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de omisiunea sesizării, prevăzută şi pedepsită de art. 267 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.

II. Împotriva acestei sentinţe a declarat în termenul legal apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, aflat la dosarul Înaltei Curţi, criticând-o sub motivul de netemeinicie al greşitei achitări a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii.

În dezvoltarea motivului de apel mai sus menţionat, procurorul a menţionat că instanţa a reţinut aceeaşi stare de fapt expusă în rechizitoriu.

Analizând elementele de tipicitate a arătat că executorul judecătoresc este funcţionar public în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din C. pen. şi ca atare poate fi subiect activ al infracţiunii de conflict de interese.

A mai arătat că inculpatul A. ar fi trebuit să se abţină de la efectuarea licitaţiei în momentul în care la biroul de executori judecătoreşti în cadrul căruia funcţionează a fost depusă oferta făcută de soacra sa. Aceasta în condiţii în care ea putea participa la această procedură a licitaţiei (nu există o dispoziţie legală care să-i interzică participarea). Această încălcare de către executorul judecătoresc a dispoziţiilor legii civile referitoare la incompatibilitate nu constituie însă infracţiune, ci eventual o abatere disciplinară.

Având în vedere împrejurările în care s-a desfăşurat licitaţia şi cele petrecute ulterior, nu se poate primi concluzia la care a ajuns instanţa şi anume că actul îndeplinit de executorul judecătoresc A. nu are caracter favorizant, ceea ce ar contribui decisiv la inexistenţa infracţiunii de conflict de interese (folosirea funcţiei pentru favorizarea unei persoane).

Pentru a fi întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni, legea nu cere - ca o condiţie necesară - îndeplinirea actului de către funcţionarul public în cadrul unei proceduri favorizante, chiar dacă prin Legea nr. 193/2017 denumirea infracţiunii a fost schimbată din conflict de interese în folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane. Nu există o astfel de cerinţă în conţinutul constitutiv al infracţiunii, nu este cristalizată nici în practica judiciară, nici în literatura de specialitate (dacă există, este izolată). De altfel instanţa nici nu a indicat în acest sens o speţă sau o părere argumentată în doctrina juridică.

Chiar şi în logica expusă de instanţă, aceea a necesităţii cadrului unei proceduri favorizante în care funcţionarul (executorul judecătoresc) a îndeplinit actul (licitaţia şi actele aferente şi ulterioare), având în vedere starea de fapt arătată, procurorul a considerat că este în prezenţa infracţiunii în discuţie.

S-a arătat în rechizitoriu, filele x, modul de derulare a executării silite, s-au evidenţiat aspecte importante din care rezultă săvârşirea infracţiunii, cadrul general de clandestinitate organizată, intenţia executorului judecătoresc să ascundă de părţile dosarului de executare împrejurarea că sunt terţi interesaţi de cumpărarea imobilului la un preţ serios, intenţia de a obţine adjudecarea de către inculpată la un preţ cât mai mic: ignorarea evaluării iniţiale a expertului Popa; obţinerea unei evaluări cu peste 20% mai mică efectuată de G. (cumnatul executorului), antedatată în publicaţia de vânzare nr. x; faptul că nu s-au consemnat şi păstrat detalii privind ofertantul preţului de 30.000 de euro (superior celui oferit de inculpată); îndepărtarea martorului F. de la licitaţie (oferta acestuia nefiind înregistrată); licitaţia fără ofertanţi a permis o nouă reducere, cu 25% a preţului; omisiunea încunoştinţării creditorului şi a debitorului despre termenul la care a avut loc adjudecarea; participarea la licitaţie, în mod fictiv a martorei E., persoană apropiată familiilor AA. şi BB., pentru a mima existenţa unor interese contrare, singura ofertantă reală fiind C., soacra executorului; faptul că banii depuşi cu titlu de cauţiune de E. (simultan cu C.) i-au fost daţi acesteia de către C.; dovezile de consemnare s-au depus după procedura de comunicare cu debitorul să fie îndeplinită; inculpata a adjudecat imobilul la un preţ mult mai mic decât valoarea creanţei urmărite, sub valoarea de piaţă a imobilului; diferenţa dintre preţul de adjudecare şi valoarea creanţei respectiv a imobilului constituie un avantaj material în favoarea adjudecatarei şi un prejudiciu în patrimoniul creditorului (care nu şi-a realizat în întregime creanţa) şi al debitorului (care nu a încasat diferenţa în plus); şi ulterior, cu prilejul punerii inculpatei în posesia imobilului executorul judecătoresc a nesocotit dreptul debitorului de a fi înştiinţat.

Prin Sentinţa civilă nr. 4023/04.04.2014 Judecătoriei Oradea, definitivă prin neapelare, s-a admis contestaţia la executare a contestatorului L., s-a anulat actul de adjudecare nr. x din 13.09.2013 emis în dosarul execuţional nr. x/2010 al B. şi s-a anulat procesul-verbal de distribuire a sumelor obţinute din vânzarea silită, ca act subsecvent. În considerente se arată că potrivit art. 46 din Legea 188/2000 "este interzis executorilor judecătoreşti să dobândească direct/prin persoane interpuse, pentru ei/pentru alţii, bunurile ce au făcut obiectul activităţii de executare silită" "chiar şi numai participarea unui afin de gradul al doilea al executorului la licitaţie face să se nască un conflict de interese în sensul art. 301 C. pen."

Imobilul în discuţie a fost ulterior adjudecat de către martorul F., în cadrul licitaţiei publice din 04.05.2015 (desfăşurată de data aceasta în condiţii de legalitate de către executorul judecătoresc A.), acest martor oferind preţul de 168,529 RON (limita impusă de creditorul L.), preţ mult mai mare decât cel de 85.000 RON cu care inculpata a adjudecat iniţial imobilul.

Se probează, aşadar cu prisosinţă că inculpatul A. a emis actele (a declarat-o adjudecatară pe inculpată în dosarul execuţional nr. x/2013, a emis în baza procesului-verbal de licitaţie actul de adjudecare nr. x/13.09.2013, a procedat la executarea silită şi evacuarea debitorului) în cadrul unor "proceduri favorizante".

Executorul judecătoresc a emis aceste acte cu intenţie (cerinţă pentru tipicitatea subiectivă). Din cele expuse mai sus se deduce intenţia directă a inculpatului de a îndeplini actele pentru a crea un folos patrimonial inculpatei C.

În ceea ce priveşte folosul patrimonial, material, cerinţă despre care instanţa a arătat că nu se mai impune a fi analizată, acesta este reprezentat de valoarea de 168.529 RON a imobilului cu care acesta a fost vândut la licitaţie după anularea adjudecării imobilului de către inculpata C. la preţul de 85.000 RON.

Şi inculpata C. a înlesnit cu intenţie (urmărind a obţine un folos patrimonial) emiterea actelor, prin participarea sa la licitaţie în condiţiile menţionate şi prin solicitările ulterioare de executare silită.

Referitor la infracţiunea de fals intelectual şi pentru această infracţiune sunt întrunite toate elementele de tipicitate. În procesul-verbal de licitaţie datat 14.08.2013 (Dosar nr. x/2010 la B.) s-a inserat că se restituie d-nei E. suma de 14.630 RON, reprezentând cauţiune participare la licitaţie şi că E. s-a prezentat la 09.09.2013 la sediul B. şi a ridicat suma de 14.630 RON, reprezentând cauţiune participare la licitaţie; procesul-verbal

a fost semnat de către inculpatul A. şi de către martora E. În realitate martora nu s-a prezentat pentru a-i fi restituiţi banii, care nu erau ai ei (împrejurare necontestată, reţinută de instanţă).

Aşadar, inculpatul A., executor judecătoresc, funcţionar public în înţelesul art. 175 alin. (2) din C. pen. a inserat în procesul-verbal (înscris oficial conform art. 178 alin. (2) din C. pen., emanând de la persoana prevăzută de art. 175 alin. (2) din C. pen., întocmit în exercitarea atribuţiilor de executor judecătoresc) împrejurarea necorespunzătoare adevărului că martora E. a ridicat suma de bani la data de 09.09.2013.

Această faptă a fost săvârşită de către inculpatul A. pentru a încerca să ascundă modul în care s-a organizat săvârşirea infracţiunii de conflict de interese(deci falsul a fost comis cu intenţie, condiţie cerută pentru tipicitatea subiectivă).

Cât priveşte infracţiunea de omisiune a sesizării, procurorul a arătat mai sus de ce a considerat că inculpatul A. se face vinovat de comiterea infracţiunii de conflict de interese, infracţiune socotită de instanţă ca fiind situaţia premisă pentru infracţiunea de omisiune a sesizării, în condiţiile în care şi inculpatul A. este funcţionar public (art. 175 alin. (2) din C. pen.).

Inculpatul A., executor judecătoresc în cadrul aceleiaşi societăţi a desfăşurat în majoritatea lor actele de executare silită până la momentul licitaţiei din 14.08.2013 (când activitatea a fost condusă de executorul A.);ulterior acestei date a preluat şi condus din nou activitatea de executare, îndeplinind majoritatea actelor de executare; la 17.10.2013 a întocmit trei procese-verbale (de stabilire a valorii creanţei urmărite, de distribuire a sumelor rezultate din vânzarea la licitaţie şi de înregistrare a unei adrese din partea creditorului care a formulat obiecţiuni la procesul-verbal de distribuire).

Rezultă că la 17.10.2013 executorul judecătoresc A. a preluat activitatea de executare silită în Dosarul nr. x/2010, după emiterea de către inculpatul A. a actului de adjudecare nr. x/13.09.2013 (activitate pe care a continuat-o până la finalizarea prin licitaţia din 04.05.2015).

În aceste condiţii inculpatul A. a cunoscut săvârşirea infracţiunii de către inculpatul A. (care reieşea clar din cele reţinute de Judecătoria Oradea în Sentinţa civilă nr. 4023/04.04.2014, comunicată şi introducă în dosarul execuţional la 10.09.2014).

Aşadar, inculpatul A., executor judecătoresc a luat cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii de conflict de interese în cadrul dosarului execuţional nr. x/2010 al B. la data de 17.10.2013, însă a omis cu intenţie sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală; sesizarea în privinţa acestei infracţiuni, înregistrată în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a fost depusă la 16.03.2015 de către UM x Bucureşti, conform art. 198 - 199 din C. proc. pen. şi art. 11 din Legea nr. 14/1992.

S-a mai arătat că, în opinia procurorului, încadrarea juridică dată în rechizitoriu este cea corectă, în condiţiile în care actele emise de executorul judecătoresc A. şi actele de complicitate ale inculpatei C. au urmărit obţinerea de către aceasta din urmă de atribute diferite ale dreptului de proprietate asupra imobilului supus executării silite, la sfârşit punerea în posesie, actele executorului - ulterioare adjudecării - fiind condiţionate de solicitările inculpatei de punere în posesie, unele acte fiind anterioare, altele posterioare încuviinţării executării silite de către Judecătoria Oradea (încheierea nr. 5937/19.09.2013, Dosar nr. x/2013); aceste acte au fost întocmite în dosare execuţionale diferite (x/2010 respectiv x/2013). Aşadar inculpaţii A. şi C. au comis în formă continuată conform art. 41 alin. (2) din C. pen. 1968 infracţiunile de conflict de interese, respectiv complicitate la conflict de interese (art. 2531 alin. (1) din C. pen. 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1968). De aceea a solicitat înlăturarea dispoziţiilor din încheierea din 18.05.2020 a Curţii de Apel Oradea, de schimbare a încadrării juridice (prin care s-a înlăturat forma continuată).

În concluzie, s-a apreciat că în cauză există suficiente probe de vinovăţie a inculpaţilor pentru comiterea celor patru infracţiuni arătate în rechizitoriu, că orice îndoială rezonabilă asupra vinovăţiei a fost înlăturată, că standardul de exigenţă a probaţiunii va fi respectat dacă instanţa de apel pronunţă condamnarea în speţă.

Procurorul a menţionat că pentru motivele de mai sus, în baza art. 421 alin. (2) din C. proc. pen. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate, pronunţarea unei hotărâri în care să se reţină vinovăţia inculpaţilor relativ la infracţiunile menţionate, cu încadrarea juridică arătată în rechizitoriu potrivit legii penale mai favorabile, o soluţie de stabilire a unei pedepse just individualizate cu amânarea aplicării pedepsei conform art. 83 din C. pen. pentru inculpatul A., soluţii de condamnare a celorlalţi doi inculpaţi la pedepse just individualizate, cu suspendarea condiţionată a executării (a pedepsei rezultante în cazul inc. A.) conform art. 81 din C. pen. 1968, precum şi desfiinţarea procesului-verbal datat 09.09.2013 în dosarul execuţional x/2010 al B., şi a procesului-verbal de evacuare datat 04.11.2013 din dosarul execuţional nr. x/2013 al B., dată fiind posibilitatea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale.

III. Judecarea apelului

La termenul de judecată de la 17 mai 2022, Înalta Curte apreciind întemeiată cererea de amânare a judecării cauzei formulată de intimatul inculpat A., având în vedere că este primul termen de judecată în apel a încuviinţat-o pentru a-i da posibilitatea să-şi angajeze un apărător ales şi să-şi pregătească apărarea, punându-i în vedere că este singurul termen de judecată acordat în acest sens şi totodată i-a pus în vedere intimatului inculpat ca, până la termenul de judecată acordat, să-şi precizeze poziţia cu privire la eventualele declaraţii pe care doreşte să le dea în cauză, cu menţiunea că tot ceea ce va declara poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi reprezentantului Ministerului Public ca, în raport cu motivele de apel formulate, să depună eventuale cereri probatorii, anterior termenului de judecată stabilit, pentru a da posibilitatea intimaţilor inculpaţi să ia cunoştinţă de acestea, acordând termen la 28 iunie 2022 (potrivit încheierii de la acea dată, aflată la dosarul Înaltei Curţi).

La dosarul cauzei a fost depusă o cerere de probe formulată de Ministerul Public, aflată la dosarul Înaltei Curţi.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 420 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la art. 100 din acelaşi cod, Ministerul Public solicitând administrarea următoarelor mijloace de probă:

1. Reaudierea martorei E., persoană care, potrivit actului de sesizare a participat în mod formal la licitaţia publică din data de 14.08.2013, pentru a-i conferi aparenţă de legalitate, la iniţiativa inculpaţilor, cu care se afla în relaţii apropiate;

Teza probatorie - elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunilor de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane şi fals intelectual, prin stabilirea circumstanţelor participării sale la executarea silită cu privire la imobilul situat în Oradea, judeţul Bihor - motivul implicării sale în procedură, legătura cu părţile, provenienţa şi traseul sumei de bani depuse de martoră cu titlu de cauţiune.

Cu privire la infracţiunea de fals intelectual, inculpatul A. este acuzat că ar fi atestat în mod nereal restituirea către martora E. a sumei de 14.630 RON, reprezentând cauţiunea de participare la licitaţie.

Instanţa a apreciat că fapta nu există în materialitatea ei, întrucât nu are relevanţă că martorei E. nu i s-au restituit banii depuşi cu titlul de cauţiune, câtă vreme aceştia nu i-au aparţinut, în condiţiile în care acuzaţia constă în simpla atestare a acestei împrejurări nereale (restituirea către martoră a sumei de bani).

Este important de stabilit elementul subiectiv, neanalizat de instanţa de fond, respectiv motivul pentru care inculpatul A. a atestat această împrejurare nereală, într-un proces-verbal ce constituie mijloc de probă în dosarul de executare silită, această împrejurare dovedind totodată intenţia inculpatului de a truca licitaţia publică, în scopul de a-i asigura un folos patrimonial unei persoane cu care se afla în relaţii de afinitate de gradul I.

2. Reaudierea martorului F., persoană care a adus la cunoştinţa B. intenţia de a participa la executarea silită şi care a adjudecat ulterior imobilul, în cadrul licitaţiei publice din 04.05.2015;

Teza probatorie - dovedirea laturii subiective a infracţiunii prevăzute de art. 301 din C. pen., faptul că martorului i-au fost în mod intenţionat ascunse operaţiunile de licitaţie publică, cu toate că şi-a exprimat în mod ferm voinţa de a participa şi de a cumpăra imobilul, precum şi dovedirea folosului patrimonial obţinut prin comiterea faptei.

Inculpatul A. a evitat participarea unor terţi care ar fi oferit un preţ mai mare pentru imobilul scos la licitaţie, a ascuns părţilor (debitor şi creditor) această împrejurare, licitaţia fără ofertanţi a permis reducerea preţului şi a fost garantată astfel vânzarea imobilului la un preţ derizoriu către inculpata C., afin de gradul I şi obţinerea folosului patrimonial urmărit prin comiterea infracţiunii: diferenţa dintre preţul de adjudecare (85.000 RON) şi valoarea de piaţă a imobilului, respectiv preţul care ar fi putut fi obţinut dacă licitaţia nu ar fi fost ascunsă altor persoane interesate (ulterior imobilul a fost vândut martorului F. la preţul de 168.529,48 RON, în cadrul licitaţiei publice din 04.05.2015).

În declaraţia dată în calitate de suspect la data de 28.05.2015, inculpatul A. a invocat faptul că la "licitaţie nu s-a creat niciun avantaj pentru mine sau soacra mea deoarece nu a existat nicio altă persoană interesată care să ofere un preţ mai mare decât cel oferit de aceasta.".

Instanţa de fond nu a analizat poziţia subiectivă a inculpatului faţă de actul îndeplinit, interzis de legea penală, ci a dispus achitarea sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 301 din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., în urma unui raţionament pe care l-a apreciat eronat, având în vedere că acuzaţia nu constă în aceea că inculpatul ar fi declarat-o adjudecător pe soacra sa, ci în aceea că acesta a îndeplinit un act interzis de legea penală (toată procedura de licitaţie, nu numai actul final), omiţând să se abţină de la îndeplinirea lui.

În cauză nu are relevanţă dacă inculpatul avea sau nu posibilitatea legală de a nu o declara adjudecatar pe inculpata C. (actul final), ci dacă avea sau nu obligaţia să se abţină ab initio (adică să nu desfăşoare deloc licitaţia, care totuşi a avut loc, la data de 14.08.2013) de la derularea procedurii cu participant afin de gradul I. Dacă ar fi dorit să asigure inculpatei C. posibilitatea de a obţine imobilul, trebuia să se abţină, să aducă la cunoştinţa părţilor acest aspect, iar executarea silită să se realizeze de un alt birou de executor judecătoresc.

Omisiunea adoptării acestei conduite a fost intenţionată, aspect care poate fi stabilit prin audierea martorului mai sus menţionat.

La termenul de judecată de la 28 iunie 2022, Înalta Curte constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 476 alin. (4) din C. proc. pen. a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, apreciind oportună o astfel de măsură şi a stabilit termen la data de 22 noiembrie 2022 pentru a se verifica stadiul Dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. (potrivit încheierii de la acea dată, aflată la dosarul Înaltei Curţi).

Prin încheierea de şedinţă de cameră de consiliu din 28 octombrie 2022, aflată la dosarul Înaltei Curţi, s-a repus cauza pe rol şi s-a fixat termen pentru judecarea cauzei la data de 22 noiembrie 2022.

În considerentele încheierii mai sus menţionate s-a reţinut că la data de 25 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Hotărârea nr. 67 în Dosarul nr. x/2022 şi având în vedere că motivul care a condus la suspendarea cauzei a încetat, a dispus măsurile mai sus arătate.

La termenul de judecată de la 22 noiembrie 2022, Înalta Curte l-a interpelat pe intimatul inculpat A. dacă doreşte să dea declaraţie în cauză, cu menţiunea că tot ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa, având în vedere că instanţa a dispus achitarea sa, iar în apelul parchetului se tinde la obţinerea unei soluţii de condamnare.

Intimatul inculpat A. a precizat că nu doreşte să dea declaraţie în cauză.

Înalta Curte, după deliberare, faţă de solicitarea intimaţilor inculpaţi, prin apărători aleşi, de încetare a procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în vederea publicării Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în Monitorul Oficial al României a amânat cauza şi totodată a prorogat pronunţarea asupra cererii de probatorii formulată de reprezentantul Ministerului Public până la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei de referinţă, acordând termen la 7 martie 2023 (potrivit încheierii de la acea dată, aflată la dosarul Înaltei Curţi).

Prin rezoluţia olografă a judecătorului membru titular al C10, în baza art. 353 alin. (10) din C. proc. pen. s-a preschimbat termenul de judecată la data de 09.03.2023, cu citarea inculpaţilor şi încunoştinţarea avocaţilor aleşi.

La dosarul cauzei a fost depusă comunicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 498 din 2 noiembrie 2022 prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, excepţie invocată de A., A. şi C. în Dosarul nr. x/2017, fiind, respinsă, ca neîntemeiată, aflată la dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de judecată de la 9 martie 2023, Înalta Curte, după deliberare, conform art. 420 alin. (5) cu ref. la art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen. a admis cererea de probe formulată de către Ministerul Public şi a dispus citarea martorilor E. şi F. şi a acordat termen la 20 aprilie 2023, potrivit încheierii de la acea dată, aflată la dosarul Înaltei Curţi.

La dosarul cauzei au fost depuse note de şedinţă formulate de intimaţii inculpaţi A., A. şi C. prin apărător ales, aflate la dosarul Înaltei Curţi, referitoare la încheierea din 9 martie 2023 prin care au solicitat revenirea asupra probelor încuviinţate la solicitarea Ministerului Public, având în vedere greşita interpretare a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. cu consecinţa acordării cuvântului în dezbateri pe fondul apelului promovat de Ministerul Public, având în vedere intervenirea prescripţiei răspunderii penale, nemaifiind posibilă efectuarea niciunui act în lipsa indicării în mod expres de către inculpaţi a faptului că nu doresc continuarea procedurii.

În motivarea acestei cereri, s-a arătat că s-a apreciat greşit faptul că desfiinţarea înscrisurilor ar ţine de soluţionarea laturii civile a cauzei, neexistând nicio raţiune juridică pentru a interpreta desfiinţarea de înscrisuri ca fiind o chestiune ce ar ţine de latura civilă a cauzei, dimpotrivă acest aspect ţine exclusiv de latura penală a cauzei. S-a menţionată că în cauză nu este exercitată nicio acţiune civilă, aceasta neputând fi promovată decât de o eventuală persoană vătămată care ar fi putut justifica o pretenţie exercitată de partea civilă împotriva inculpatului prin care se solicită o pretenţie de natură patrimonială în vederea dezdăunării acesteia. Un alt argument este dat chiar de dispoziţiile art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. S-a reţinut în mod netemeinic faptul că în cauză ar opera o prorogare a cercetării judecătoreşti, probabil în baza Deciziei CCR nr. 586/2016, prin care este obligată instanţa de judecată să soluţioneze acţiunea civilă chiar în caz de prescripţie a răspunderii penale. De asemenea, a mai menţionat că desfiinţarea de înscrisuri nu are nicio legătură cu acţiunea civilă, faptul că această excepţie este reglementată pur conjunctural şi probabil regretabil la art. 25 din C. proc. pen., nu poate constitui un argument de interpretare a legii, fiind invocate şi aspecte de doctrină.

La termenul de judecată de la 20 aprilie 2023, Înalta Curte a pus în discuţie cererea de revenire asupra probelor încuviinţate, formulată de intimaţii inculpaţi A., C. şi A., prin apărător, concluziile apărătorului ales şi ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în încheiere, iar Înalta Curte, după deliberare a respins cererea de revenire asupra încuviinţării probelor de la termenul anterior pentru considerentele care au fost avute în vedere la momentul încuviinţării acestora, neintervenind elemente noi care să conducă la o soluţie contrară.

În continuare, în conformitate cu dispoziţiile art. 122 din C. proc. pen. raportat la art. 381 alin. (1) din C. proc. pen., art. 382 din C. proc. pen. şi art. 420 alin. (5) din C. proc. pen., Înalta Curte a procedat la audierea martorului F., sub prestare de jurământ, declaraţia acestuia fiind consemnată, semnată şi ataşată la dosarul cauzei, filele x.

În continuare, apărătorul ales al intimaţilor inculpaţi A., C. şi A. a susţinut că, din datele pe care le are, martora E. este plecată din ţară. Astfel, a solicitat să se revină asupra dispoziţiei de audiere a martorei E., având în vedere depoziţia martorului F. de la acest termen, precum şi împrejurarea că depoziţiile martorei E. date în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa Curţii de Apel Oradea, constituie probe la dosarul cauzei, pe care nu le contestă şi ar putea fi apreciate ca atare de instanţă.

Preşedintele completului a pus în discuţie cererea de revenire asupra audierii martorei E., în raport, cu depoziţia dată de martorul F., concluziile reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în încheiere.

Înalta Curte, după deliberare a respins cererea de revenire asupra audierii martorei E., în raport, cu conţinutul depoziţiei martorului F. audiat la acest termen, având în vedere că audierea acesteia vizează alte chestiuni legate de solicitarea făcută de către reprezentantul Ministerului Public şi de dispoziţia art. 25 alin. (3) din C. proc. pen.

Înalta Curte, faţă de lipsa nejustificată a martorei E., a dispus citarea acesteia cu mandat de aducere, acordând termen la 18 mai 2023.

La dosarul cauzei a fost depusă copia Deciziei nr. 598 din 24 noiembrie 2022 a Curţii Constituţionale a României prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 267 din C. pen., excepţie ridicată de A. în Dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, aflată la filele x.

La termenul de judecată de la 18 mai 2023, în ceea ce priveşte mandatul de aducere emis pe numele martorei E. s-a învederat, de către magistratul asistent, faptul că s-au făcut verificări şi în DEPABD pentru a se identifica un nou domiciliu al acesteia, fiind restituite, inclusiv în dimineaţa şedinţei, mandatele de aducere care atestă imposibilitatea de punere în executare a acestora, întrucât nu a fost găsită la domiciliu, încercându-se contactarea telefonică a martorei de către grefă, însă aceasta nu a răspuns.

Înalta Curte, faţă de cele învederate de magistratul asistent cu privire la imposibilitatea de executare a mandatului de aducere emis pe numele martorei E., a pus în discuţie, în conformitate cu art. 383 din C. proc. pen., cu referire la art. 420 alin. (5) din C. proc. pen., imposibilitatea de administrare a probei cu audierea martorei E., în raport cu procesele-verbale întocmite de organele de poliţie, concluziile reprezentantului Ministerului Public şi ale apărătorilor aleşi ai intimaţilor A., precum şi ale apărătorului ales al intimaţilor inculpaţi C. şi A. au fost consemnate în încheiere.

Înalta Curte, după deliberare, conform art. 383 alin. (3) din C. proc. pen. cu ref. la art. 420 alin. (5) din C. proc. pen. a constatat imposibilitatea obiectivă de administrare a probei cu audierea martorei E., faţă de faptul că nu a fost găsită la toate domiciliile indicate în raport cu procesele-verbale întocmite.

În continuare, preşedintele completului a procedat la legitimarea intimatului inculpat A., cartea de identitate a acestuia, în fotocopie, fiind ataşată la dosarul cauzei.

La interpelarea preşedintelui completului, după ce i s-a explicat că are dreptul de a nu face nicio declaraţie şi i s-a atras atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii ceea ce declară poate fi folosit, împotriva sa, intimatul inculpat A. a susţinut că nu doreşte să dea declaraţie, uzând de dreptul la tăcere.

Ulterior, nefiind cereri prealabile de formulat ori excepţii de invocat, Înalta Curte a constatat cauza în stare de judecată şi în conformitate cu art. 420 alin. (6) din C. proc. pen. a acordat cuvântul în dezbateri, concluziile reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorului ales al intimaţilor inculpaţi A., C. şi A., ale apărătorului ales al intimatului inculpat A., precum şi ultimul cuvânt al intimatului inculpat A. au fost consemnate în încheierea de dezbateri de la 18 mai 2023, având în vedere dispoziţiile art. 391 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. pen., cu ref. la art. 421 alin. (2) rap. la art. 405, art. 406 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. pen., fiind stabilit termen pentru deliberare, redactare şi pronunţarea hotărârii astăzi la 29 iunie 2023.

IV. Examinând apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă, în raport cu Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi poziţia exprimată de intimaţii inculpaţi A., C. şi A. de a se înceta procesul penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale şi de a nu se continua procesul penal pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată fiecare dintre aceştia, potrivit art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, Înalta Curte constată apelul parchetului ca fiind fondat sub aspectul incidenţei hotărârilor mai sus indicate şi dispoziţiilor legale evidenţiate pentru considerentele ce se vor arăta.

a) Prealabil Înalta Curte reaminteşte în esenţă că prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 518 din 25 iunie 2018 în opinie majoritară a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauzele menţionate şi s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

În considerentele de la pct. 14; 22 - 25; 29 - 32; 34, Curtea Constituţională a arătat că:

"14. Curtea a reţinut că dintre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanţă din perspectiva prezentei analiza principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 1 din C. pen., potrivit căruia faptele care constituie infracţiuni şi pedepsele aplicabile în cazul săvârşirii lor sunt prevăzute prin legea penală. Acelaşi principiu se regăseşte, indirect, şi la art. 15 alin. (2) din C. pen., conform căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul legalităţii răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform căruia răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârşit o infracţiune şi la participanţii la comiterea acesteia. În fine, un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilităţii răspunderii penale. Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripţia răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-şi atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenţia generală şi cea specială şi poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu faţă de data săvârşirii infracţiunii, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau şterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii, autorul acesteia, sub presiunea ameninţării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse.

22. Distinct de cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, mai sus invocată, instituţia prescripţiei răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât aceasta instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale. Astfel, prescripţia răspunderii penale este, din punctul de vedere al naturii sale juridice, o cauză de stingere a răspunderii penale şi, prin urmare, a acţiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinantă şi justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societăţii de tragere la răspundere penală. Aceasta, întrucât, după trecerea unui anumit interval de timp, de la momentul săvârşirii infracţiunii, aplicarea unei pedepse penale nu mai contribuie la realizarea scopului legii penale, nemaiexistând necesitatea social-politică ce determină mecanismul juridic al angajării răspunderii penale.

23. Aşa fiind, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dubă perspectivă, ea reprezentând, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi poate exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale.

24. Prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale.

25. Mai mult, prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, Curtea a statuat că prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal şi că, aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, Curtea a conchis că prescripţia răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei, cauză care face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi obligaţia corespunzătoare.

29. Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 906 din 8 decembrie 2015, parag. 34).

30. Prin raportare la jurisprudenţa mai sus analizată, Curtea constată că dispoziţiile art. 155 alin. (19 din C. pen. instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite.

31. Pentru aceste motive, Curtea reţine că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale.

32. Mai mult, C. pen. în vigoare modifică sfera de aplicare a instituţiei răspunderii penale, în favoarea unui regim juridic mult mai permisiv al organelor judiciare, nu doar prin reglementarea regulii conform căreia orice act de procedură îndeplinit în cauză are ca efect întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, ci şi prin majorarea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din C. pen., la dublul termenului de prescripţie prevăzut pentru fiecare categorie de infracţiuni, comparativ cu dispoziţiile art. 124 din C. pen. din 1969, care prevedeau împlinirea termenului prescripţiei speciale dacă termenul de prescripţie era depăşit cu încă jumătate.

34. Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat."

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale a României publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 565 din 9 iunie 2022 în opinie majoritară a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauzele menţionate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale.

În esenţă, în considerentele deciziei mai sus menţionate, instanţa de contencios constituţional în opinie majoritară în pct. 54 - 55; 67 - 68; 70; 72 - 74 a arătat că:

"54. Având în vedere aceste aspecte, curtea apreciază că, într-adevăr, un element esenţial în astfel de situaţii este stabilirea naturii deciziei pronunţate de Curtea Constituţională, în sensul încadrării sale fie în categoria deciziilor simple/externe, fie în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare. În egală măsură, Curtea constată că este important a stabili în ce măsură norma sancţionată prin decizia pronunţată de către instanţa de contencios constituţional este aptă să funcţioneze fără intervenţia ulterioară a legiuitorului, într-o manieră care să nu permită arbitrariul sau o aplicare diferenţiată de la caz la caz. Cu alte cuvinte, trebuie analizat dacă ansamblul legislativ pe care considerentele şi dispozitivul unei decizii a Curţii Constituţionale se grefează oferă toate elementele necesare aplicării acestuia într-un mod previzibil, în ciuda pasivităţii legiuitorului.

55. Plecând de la aceste premise, Curtea reţine că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancţionează "soluţia legislativă" pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că, aplicând criteriile tradiţionale/clasice, aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare. De altfel, dispozitivul deciziei nici nu cuprinde sintagma specifică unei decizii prin care se stabileşte interpretarea constituţională a normei.

67. În continuare, Curtea reţine că în Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, paragrafele 22 şi 23, a subliniat necesitatea analizării instituţiei prescripţiei răspunderii penale dintr-o dublă perspectivă, această dualitate fiind esenţială şi în ceea ce priveşte analizarea instituţiei întreruperii termenului cursului prescripţiei. Astfel, Curtea a reţinut că instituţia prescripţiei răspunderii penale "instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale." Aşa fiind, Curtea a considerat că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale reprezintă, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale. Curtea reţine că, deşi repunerea în termenul de prescripţie este un instrument oferit organelor judiciare, necesar îndeplinirii rolului lor şi împiedicării tergiversării soluţionării procesului penal prin exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale de către suspect sau inculpat, aceasta nu poate fi convertită într-un instrument care să justifice pasivitatea acestor organe în îndeplinirea obligaţiilor lor legale. Prin urmare, Curtea observă că instituţia prescripţiei răspunderii penale are, în egală măsură, rolul de a împiedica tergiversarea realizării urmăririi penale şi a desfăşurării procesului penal cu consecinţa tragerii la răspundere penală a persoanelor ce se fac vinovate de săvârşirea faptelor penale.

68. În continuarea, Curtea constată că, în parag. 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a evidenţiat faptul că soluţia legislativă din C. pen. din 1969 îndeplinea exigenţele de claritate şi previzibilitate, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. Curtea observă însă că indicarea soluţiei legislative din actul normativ anterior a avut rol orientativ şi, în niciun caz nu i se poate atribui o natură absolută, în sensul obligării adoptării de către legiuitor a unei norme identice cu cea conţinută de C. pen. din 1969. Astfel, Curtea subliniază că, deşi a sancţionat soluţia legislativă prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. deoarece aceasta prevedea că se poate întrerupe cursul prescripţiei prin efectuarea de acte procedurale care nu sunt cunoscute suspectului sau inculpatului, prin comunicare sau prin prezenţa acestuia la efectuarea lor, Curtea nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competenţa legiuitorului, cu condiţia esenţială ca acestea să îndeplinească exigenţele menţionate de către instanţa de contencios constituţional.

70. Tocmai având în vedere sfera de competenţă a legiuitorului, Curtea constată că, în parag. 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, a evidenţiat reperele comportamentului constituţional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligaţia să şi-l însuşească, acesta, în temeiul art. 147 din Constituţie, fiind obligat să intervină legislativ şi să stabilească clar şi previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. De altfel, prin aceeaşi decizie, Curtea a indicat ca punct de reper inclusiv jurisprudenţa Curţii Federal de Justiţie (Bundesgerichtshof - BGH), care a afirmat în jurisprudenţa sa că dispoziţiile de drept penal care reglementează întreruperea termenului de prescripţie se interpretează ca excepţii atent definite şi, prin urmare, nu se pretează la interpretări extinse; aşadar, instanţele obişnuite nu pot, pe propria răspundere, să dezvolte legea prin analogie (conform Deciziilor Curţii Federale de Justiţie în materie penală, Entschieidungen des Bundesgerichts hofs în Strafsachen - BGHSt 28, 381 382; BGH, Ordonanţa din 29.09.2004 - 1StR 565/03 -; Ordonanţa din 16.06.2008 - 3 StR 545/07 -; Ordonanţa din 10.08.2017- 2 StR 227/17 -).

72. Aşa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Astfel, deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.

73. În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norme, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

74. Curtea constată că o astfel de consecinţă este rezultatul nerespectării de către legiuitor a obligaţiilor ce îi revin potrivit Legii fundamentale şi a pasivităţii sale, chiar şi în ciuda faptului că deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie semnalau încă anul 2019 practica neunitară rezultată din lipsa intervenţiei legislative. De asemenea, Curtea subliniază că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau înlăturarea instituţiei întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. la exigenţele constituţionale. Astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale."

Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Dosarul nr. x/2022 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022 a admis sesizările formulate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarele indicate, respectiv Curtea de Apel Braşov, secţia penală în dosarul indicat prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului tempus regit actum" şi "Dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii" şi a stabilit următoarele:

1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.

2. Instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţie răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.

S-au respins, ca inadmisibile, sesizările formulate în dosarele indicate.

În considerentele deciziei mai sus menţionate, pe fondul sesizărilor, în ceea ce priveşte prima chestiune de drept, după o amplă analiză asupra dispoziţiilor legale, deciziilor instanţei de contencios constituţional, instanţei de contencios european, Comisia de la Veneţia, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, doctrinei, jurisprudenţei naţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut în esenţă că:

".În raport cu aspectele expuse, se constată că, pe de o parte, în jurisprudenţa sa obligatorie, Curtea Constituţională a arătat în mod constant că în dreptul penal român instituţia prescripţiei răspunderii penale este considerată ca aparţinând dreptului penal material, iar, pe de altă parte, că într-o serie de decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate şi în legătură cu dispoziţii ce vizează ocrotirea unei valori fundamentale (dreptul la viaţă), instanţa de contencios constituţional a analizat dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate strict din perspectiva principiului legalităţii incriminării şi pedepsei consacrat de art. 7 din C.E.D.O. şi a considerat că nu intră în domeniul de aplicare al interdicţiei retroactivităţii legii penale dispoziţiile unei legi prin care se declară ca imprescriptibile anumite infracţiuni, pentru care nu se împliniseră termenele de prescripţie la data adoptării legii mai severe.

Analiza Curţii Constituţionale asupra instituţiei prescripţiei răspunderii penale a fost reluată în contextul pronunţării Deciziei nr. 297/2018, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrise sintagmei "oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen., Curtea Constituţională a reţinut că răspunderea penală este guvernată, alături de principiul legalităţii incriminării şi pedepsei şi cel al caracterului personal, de principiul prescriptibilităţii, potrivit căruia dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp (parag. 14). De asemenea, referindu-se la considerentele Deciziei nr. 1.092/2012, curtea a reiterat concluzia sa în sensul că prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual şi că aceasta are un efect principal, constând în înlăturarea răspunderii penale, şi un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale (parag. 25 şi 27).

În consecinţă, se reţine că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României derivată din pronunţarea deciziilor cu efect obligatoriu erga omnes conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, instituţia prescripţiei răspunderii penale a fost calificată ca aparţinând dreptului penal material, iar nu dreptului procesual penal.

Având în vedere obiectul prezentelor sesizări, se reţine că stabilirea naturii normei ca aparţinând dreptului material sau dreptului procesual vizează conţinutul art. 155 alin. (1) din C. pen., în varianta în vigoare anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022.

Instituţia juridică a prescripţiei răspunderii penale este reglementată în titlul VII al Părţii generale a C. pen. şi cuprinde totalitatea normelor cuprinse în dispoziţiile art. 153 din C. pen. - prescripţia răspunderii penale, art. 154 din C. pen. - termenele de prescripţie a răspunderii penale, art. 155 din C. pen. - întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale şi art. 156 din C. pen. - suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale. Aşadar, instituţia juridică a prescripţiei penale cuprinde mai multe componente, respectiv domeniul de aplicare şi excepţiile de la acesta, termenele în care poate interveni şi modalitatea de calcul al acestora, întreruperea şi suspendarea cursului acestor termene şi efectele împlinirii termenului de prescripţie.

Dispoziţiile art. 155 din C. pen. care reglementează întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale cuprind la rândul loc dispoziţii distincte cu privire la cauzele care pot conduce la întrerupere [alin. (3)], efectele pe care întreruperea le produce asupra duratei termenului prescripţiei răspunderii penale alin. (2) şi (4)], efectele întreruperii în raport cu participanţii la infracţiune [alin. (83)] şi un caz special de întrerupere a cursului prescripţiei în cazul admiterii cererii de redeschidere a procesului penal [alin. (5)]. Efectul întreruperii cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale constă în determinarea începerii curgerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale, însă prin dispoziţiile art. 155 alin. (4) din C. pen. a fost limitată posibilitatea întreruperilor succesive, stabilindu-se că, dacă termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. au fost depăşite cu încă o dată, acestea vor fi socotite oricâte întreruperi ar interveni, instituţie denumită în doctrină "prescripţie specială".

(...) Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de atrage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesul, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale.

În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

În doctrină din perspectiva aplicării legii în timp s-a arătat că instituţia prescripţiei aparţine dreptului penal substanţial (material) şi ca atare supusă regulii "legii penale mai favorabile". S-a arătat că "regula legii penale mai favorabile se aplică prescripţiei, nu şi actelor întreruptive de prescripţie.întrucât în timp ce prescripţia este o instituţie de drept substanţial, întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripţie trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs (tempus regit actum)". Acelaşi autor (Z.), referindu-se la reglementarea existentă în art. 604 din C. pen. din 1936, consemna că aceasta menţiona în mod exact "dispoziţiile cele mai favorabile" în loc de "prescripţia cea mai scurtă", întrucât "nu în toate cazurile în care legea prevede prescripţia cea mai scurtă este şi legea mai favorabilă; de exemplu, dacă o lege prevede un termen de prescripţie mai lung, dar în acelaşi timp dispune că nu poate fi întrerupt cursul prescripţiei sau că anumite acte nu au efect întreruptiv de prescripţie, această lege - în cazul când cu avut loc acte care ar putea fi întreruptive de prescripţie - poate fi mai favorabilă decât legea care prevede un termen de prescripţie mai scurt, dar care dispune că prescripţie poate fi întreruptă sau că au efect întreruptiv de prescripţie actele care potrivit celeilalte legi nu produc acest efect."

În consecinţă, apare ca fiind evident că în doctrina citată regula tempus regit actum este aplicabilă doar actelor de procedură întreruptive (cauza), iar nu efectului constând în întreruperea cursului prescripţiei, care este supus principiului mitior lex. De altfel, în aceeaşi lucrare se arată explicit că "dat fiind că instituţia prescripţiei este reglementată în cadrul C. pen., toate normele privitoare la aplicarea în timp a legii penale îşi au aplicarea şi cu privire la prescripţie."

(...) Potrivit art. 5 alin. (1) şi (2) din C. pen., principiul legii penale mai favorabile este aplicabil actelor normative, prevederilor acestora care au fost declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile. În mod simetric, dacă o normă favorabilă declarată neconstituţională poate ultra-activa, la rândul său o normă care devine mai favorabilă în urma unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii ei (integral sau parţial) va putea retroactiva în baza principiului legii penale mai favorabile.

Referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, într-o jurisprudenţă constantă s-a arătat că acestea pot avea aptitudinea de a reconfigura conţinutul unei norme de incriminare ori chiar de a produce efecte echivalente cu o lege de dezincriminare, în ambele cazuri dispoziţiile constatate ca neconstituţionale fiind eliminate din fondul activ al legislaţiei. Or, prin eliminarea unei dispoziţii sau a unei părţi dintr-o dispoziţie legală ca efect al deciziei de constatare a neconstituţionalităţii ei, lipsa reglementării în materia respectivă sau norma parţială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile.

(...) Cu alte cuvinte, existenţa caracterului întreruptiv a cursului prescripţiei în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale succesive.

Revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.

În raport cu aspectele arătate anterior, în ceea ce priveşte prima chestiune de drept invocată de către instanţele de trimitere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen."

Înalta Curte constată în contextul cauzei, că în temeiul art. 5 din C. pen., legea penală mai favorabilă pentru inculpaţii A., C. şi A. este C. pen. în vigoare.

Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale a României publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014 a fost admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul indicat şi a constatat că dispoziţiile art. 5 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

În considerentele de la pct. 42 şi 49 instanţa de contencios constituţional a arătat că:

"42. (...) Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 5 din actualul C. pen., în interpretarea care permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile C. pen. nr. 1969 cu cele ale actualului C. pen., contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării.

49. Toate aceste argumente conduc la constatarea încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, întrucât prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică penală concepută de legiuitor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că numai interpretarea prevederilor art. 5 din C. pen. în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate."

Prin rechizitoriul din 23 mai 2017 emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. x/2015 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A. pentru săvârşirea infracţiunilor de conflict de interese prevăzută de art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 şi art. 5 din C. pen., fals intelectual prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) din C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. din 1968 şi art. 5 din C. pen., inculpata C., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de conflict de interese, prevăzută şi pedepsită de art. 26 din C. pen. din 1968 raportat la art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 şi art. 5 din C. pen. şi A. pentru săvârşirea infracţiunii de omisiunea sesizării prevăzută şi pedepsită de art. 267 alin. (1) din C. pen.

Prin încheierea din 18 mai 2020, curtea de apel, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului A., din infracţiunea de conflict de interese prevăzută de art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 şi art. 5 din C. pen. în infracţiunea de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi a inculpatei C. din infracţiunea de complicitate la infracţiunea de conflict de interese, prevăzută de art. 26 din C. pen. din 1968 raportat la art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 şi art. 5 din C. pen. în infracţiunea de complicitate la infracţiunea de conflict de interese prevăzută de art. 26 din C. pen. din 1968 raportat la art. 2531 alin. (1) din C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În considerentele încheierii, curtea de apel a reţinut că, în raport, cu situaţia factuală reţinută în rechizitoriu aceasta ar corespunde unei unităţi naturale de infracţiune şi nu uneia legale (încheiere aflată la dosarul curţii de apel).

Potrivit art. 2531 alin. (1) din C. pen. anterior privind conflictul de interese că "Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de o ocupa o funcţie publică pe durată maximă."

C. pen. în vigoare prevede la art. 301 alin. (1) referitor la folosirea funcţiei pentru favorizarea unor pedepse că "Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obţinut un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o perioadă de 3 ani."

Infracţiunea de fals intelectual era reglementată în C. pen. anterior în conţinutul art. 289 alin. (1) astfel:

"Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani."

În C. pen. în vigoare infracţiunea de fals intelectual este reglementată la art. 321 având următorul conţinut: "(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani."

În C. pen. anterior la art. 263 alin. (1) era reglementată omisiunea sesizării organelor judiciare în sensul că "Fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.

Infracţiunea de omisiunea sesizării reglementată la art. 267 alin. (1) din C. pen. în vigoare şi pentru care a fost trimis în judecată prin actul de sesizare inculpatul A. are următorul conţinut legal: "(1) Funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciu în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă."

În raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte consideră că în succesiunea legilor care nu pot fi interpretate prin combinarea lor, ci prin aplicarea globală a dispoziţiilor art. 5 din C. pen. în vigoare, legea penală mai favorabilă pentru inculpaţii A., C. şi A. este C. pen. în vigoare, având în vedere, atât limitele legale de pedeapsă pentru infracţiunile reţinute în sarcina fiecărui inculpat, respectiv folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane prevăzută de art. 301 alin. (1) din C. pen., ce se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar falsul intelectual prevăzut de art. 321 alin. (1) din C. pen. se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani, în situaţia inculpatului A. respectiv complicitate la folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 301 alin. (1) din C. pen., care se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani, în situaţia inculpatei C., precum şi omisiunea sesizării, prevăzută de art. 267 alin. (1) din C. pen., ce se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, în situaţia inculpatului A., cât şi termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut la art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. în vigoare care este de 5 ani, în raport, cu limitele de pedeapsă pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor.

De asemenea au fost avute în vedere în contextul cauzei şi dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prescripţia răspunderii penale fiind o instituţie ce aparţine dreptului penal material.

Înalta Curte verificând termenul general de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. în vigoare în raport cu limitele legale ale pedepselor pentru infracţiunile mai sus menţionate din C. pen. actual ce au fost reţinute în sarcina inculpaţilor, constată că acesta este de 5 ani, care a început să curgă de la data de 14 august 2013, în condiţiile art. 154 alin. (2) din acelaşi cod mai sus menţionat, împlinindu-se la 13 august 2018, privind pe intimaţii inculpaţi A. şi C. şi respectiv a început să curgă de la 17 octombrie 2013 împlinindu-se la 16 octombrie 2018, în condiţiile art. 154 alin. (2) din C. pen. privind pe intimatul inculpat A., reţinând pentru toţi inculpaţii, că în intervalul de timp de la 25 iunie 2018 până la 30 mai 2022 fondul activ al legislaţiei nu conţinea vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (§73 din Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 358 din 26 mai 2022).

Faţă de împrejurarea mai sus menţionată, precum şi ţinând cont de poziţiile exprimate de intimaţii inculpaţi A., C. şi A. care nu au solicitat continuarea procesului penal în condiţiile art. 18 din C. proc. pen., Înalta Curte va dispune încetarea procesului penal astfel:

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia nr. 67 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane prevăzută de art. 301 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia nr. 67 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatei C., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 301 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omisiunea sesizării, prevăzută şi pedepsită de art. 267 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Înalta Curte, în baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. va desfiinţa procesul-verbal din data de 09.09.2013 în dosarul execuţional x/2010 al B. obiect material al infracţiunii de fals intelectual, întrucât, pe de-o parte, măsura desfiinţării înscrisului este expres reglementată de legiuitor în conţinutul normei invocate mai sus care se referă la rezolvarea acţiunii civile în procesul penal, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, iar pe de altă parte. dispoziţiile invocate se coroborează şi cu alin. (5) al aceleiaşi norme, care exclude prescripţia de la lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile. Totodată, nu pot fi avute în vedere apărările invocate în dezbateri de către apărătorul intimaţilor inculpaţi A., C. şi A., cu privire la conţinutul declaraţiei martorei E. dată la 11 ianuarie 2019 la Curtea de Apel Oradea, aflată la dosarul curţii de apel cu privire la restituirea sumei, chiar faţă de conţinutul prevederile menţionate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Sentinţei penale nr. 95/PI/2020 din 09.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Se va desfiinţa, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând în temeiul art. 5 din C. pen. se va constata că legea penală mai favorabilă pentru inculpaţii A., C. şi A. este C. pen. în vigoare, în condiţiile dispoziţiilor legale mai sus invocate pentru fiecare inculpat se va dispune încetarea procesului penal sub aspectul infracţiunilor reţinute în condiţiile C. pen. în vigoare, aşa cum s-a arătat mai sus şi se va face aplicarea art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. în sensul desfiinţării proceselor-verbale mai sus menţionate.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Sentinţei penale nr. 95/PI/2020 din 09.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând:

În temeiul art. 5 din C. pen. constată că legea penală mai favorabilă pentru inculpaţii A., C. şi A.

C. pen. în vigoare.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia nr. 67 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane prevăzută de art. 301 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia nr. 67 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, încetează procesul penal pornit împotriva inculpatei C., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 301 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin

Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omisiunea sesizării, prevăzută şi pedepsită de art. 267 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. desfiinţează procesul-verbal din data de 09.09.2013 în dosarul execuţional nr. x/2010 al B.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 29 iunie 2023.

GGC - ED