Contestație în anulare inadmissible for substantive misapplication of lex mitior and statute of limitations, classified as error in judicando rather than procedural nullity

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2008, printre altele, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 396 alin. (1), (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 26 din C. pen. raportat la art. 248 raportat la art. 2481 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen., art. 26 din C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi la art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen., art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) din C. pen.

Prin Decizia nr. 32/A din data de 07 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială - Oraşul Năvodari, inculpaţii B., C., D., E., F. şi G. şi de petenta SC H. SA împotriva Sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2008, a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi, în rejudecare, printre altele, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea în concurs real a infracţiunilor de complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (pct. A - Rechizitoriu), prev. de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 248 din C. pen. (1969) cu referire la art. 2481 din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 74 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (2) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen., şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prev. de art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 74 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen.

A făcut aplicarea art. 71 din C. pen. (1969), art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. (1969).

În baza art. 861 din C. pen. (1969) şi art. 862 din C. pen. (1969), a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante pe un termen de încercare de 4 ani.

Pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 863 din C. pen. (1969).

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 din C. pen. (1969).

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal faţă de inculpatul A. pentru complicitate la infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 289 din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Împotriva Deciziei nr. 32/A din data de 07 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2008, a formulat contestaţie în anulare condamnatul A., invocând cazul prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

În motivarea căii de atac promovată, apreciind că sunt îndeplinite toate condiţiile de admitere în principiu a contestaţiei în anulare, contestatorul a susţinut, în esenţă, că a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile de complicitate la comiterea infracţiunii de abuz în serviciu şi constituirea unui grup infracţional organizat.

Astfel, a făcut trimitere la Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi a arătat că la fond a fost achitat, că nu a declarat apel în cauză, iar instanţa de control judiciar l-a condamnat ca efect al admiterii apelului declarat de către parchet.

A mai arătat că din moment ce nu a declarat apel, apare evident că nici nu a formulat cereri, excepţii, memorii în fata instanţei de apel, respectiv că nu a invocat în faţa instanţei de apel prescripţia, ca o cauză de încetare a procesului penal, context în care sunt pe deplin îndeplinite condiţiile Deciziei nr. 67/2022 a instanţei supreme, anterior referită. Mai mult, a apreciat că aceste aspecte rezultă cu claritate din încheierea de şedinţă din 7 ianuarie 2019 (pag. 15 din încheiere), în cuprinsul căreia apare consemnat explicit că nu a avut cereri sau excepţii proprii de formulat.

Deopotrivă, a susţinut că nici instanţa de apel nu a pus în discuţie, din oficiu, problema prescripţiei, astfel că nu este incidentă situaţia reglementată de pct. 2 din decizia ICCJ nr. 67/2022.

Contestatorul a apreciat că nu i se poate crea o situaţie mai grea în procesul penal în raport de împrejurarea că alţi doi coinculpaţi, I. şi J. au invocat, în apărarea lor, prescripţia, ca o cauză de încetare a procesului penal, cereri ce au fost respinse, punctual, doar cu privire la aceştia.

Sub acest aspect, contestatorul, prin apărător ales, a mai arătat că nu a dorit să invoce prescripţia la momentul judecării apelului, deoarece, în opinia sa, invocarea prescripţiei ar fi însemnat recunoaşterea vinovăţiei. Or, permanent a susţinut că este nevinovat, dovadă fiind împrejurarea ca a fost achitat în prima instanţă.

Cu toate acestea, în prezent, însă, când există o hotărâre definitivă care a stabilit vinovăţia sa, înţelege să invoce prescripţia, întrucât constatarea încetării procesului penal prin intervenirea prescripţiei va duce la înlăturarea consecinţelor condamnării.

În acest sens, a făcut trimitere la deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, la O.U.G. nr. 71/2022 şi a susţinut că în perioada de referinţă, cuprinsă între data emiterii Deciziei CCR nr. 297/2018 şi data emiterii Deciziei CCR nr. 358/2022, nu a existat un caz de întrerupere al cursului prescripţiei, fapt ce determină incidenţa legii penale mai favorabile, pe care instanţa de apel nu a luat-o în considerare ca atare.

A apreciat că ambele fapte pentru care a fost condamnat s-au epuizat anterior datei de 28.10.2008, astfel încât, în mod nelegal, instanţa de apel a dispus o soluţie de condamnare, deşi în speţă era incidenţă prescripţia drept cauză de încetare a procesului penal, legea penală mai favorabilă fiind noul C. pen.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare, în conformitate cu dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, în considerarea următoarelor argumente:

Contestaţia în anulare reprezintă remediul procesual destinat, în mod esenţial şi exclusiv, înlăturării unor grave erori de drept procesual pe care le-ar putea conţine o hotărâre penală definitivă. Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanţial ori modul de evaluare a chestiunilor faptice, ambele existente într-o hotărâre penală definitivă, nu pot face obiectul acestei căi extraordinare de atac, partea sau participantul interesat având la îndemână, în aceste ultime două situaţii, alte remedii procesuale cu caracter extraordinar.

Dată fiind natura juridică a contestaţiei în anulare - cale extraordinară de atac, de anulare şi retractare a hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin erori de drept - condiţiile în care poate fi promovată o astfel de contestaţie sunt strict şi limitativ prevăzute de lege, pentru a se asigura în mod efectiv securitatea raporturilor juridice tranşate prin hotărârea definitivă.

Examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare este o procedură preliminară de control asupra condiţiilor de admitere în principiu a căii extraordinare de atac, reglementate de prevederile art. 426 - 428 şi ale art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului legal de exercitare a căii extraordinare de atac, apartenenţa motivului pe care se sprijină cererea la cele prevăzute limitativ de art. 426 din C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul cererii.

Acestor condiţii de admisibilitate li se adaugă şi cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., respectiv acelea ca cererea să vizeze o hotărâre penală definitivă susceptibilă a fi supusă contestaţiei în anulare, iar semnatarul ei să figureze printre persoanele care au calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, limitativ prevăzute în cuprinsul art. 427 alin. (1) din C. proc. pen.

Sub aspectul introducerii în termen legal a contestaţiei în anulare, examenul de admisibilitate se raportează la cazul de contestaţie prevăzut de art. 426 din C. proc. pen., concret invocat în cuprinsul cererii, art. 428 din C. proc. pen. reglementând diferenţiat termenul de exercitare a căii extraordinare de atac, în funcţie de motivul invocat în susţinerea acesteia.

La rândul său, condiţia de admisibilitate vizând apartenenţa motivului pe care se sprijină cererea la unul dintre cazurile prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. presupune indicarea explicită a cazului de contestaţie în anulare şi a temeiurilor faptice ce stau la baza sa, de o manieră care să releve, cel puţin aparent, o concordanţă între aceste temeiuri şi cazul de contestaţie invocat.

Simpla trimitere teoretică la unul dintre cazurile de contestaţie prevăzute de lege, dar fără a exista o susţinere, cel puţin aparentă, cu argumente faptice corelative, nu satisface cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen. Natura juridică a contestaţiei în anulare şi efectele imediate ale admiterii ei în principiu asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură hotărârea definitivă impun ca faza de evaluare parcursă conform normei juridice evocate să aibă caracter concret şi efectiv în raport de toate cerinţele de admisibilitate, neputând fi admisă limitarea sa la o analiză exclusiv teoretică.

În consecinţă, obligativitatea indicării în cuprinsul cererii a cazurilor de contestaţie care fundamentează demersul judiciar, precum şi a motivelor aduse în sprijinul acestora, reglementată de art. 427 alin. (2) din C. proc. pen., constituie o condiţie de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare, a cărei nerespectare face inutilă verificarea celorlalte condiţii prev. de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.

În acest context normativ şi interpretativ, procedând la verificarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare formulată de condamnatul A., Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 426 şi art. 427 alin. (1) din C. proc. pen., fiind exercitată împotriva unei hotărâri penale definitive susceptibilă a fi supusă căii extraordinare de atac analizate (hotărârea instanţei de apel, prin care s-a modificat, în parte, hotărârea pronunţată în primă instanţă) şi de către o persoană care are calitatea cerută de lege (respectiv, inculpatul condamnat).

Verificând îndeplinirea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 428 din C. proc. pen. prin raportare la cazul prev. de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., invocat de contestatorul A. în calea de atac declarată, Înalta Curte constată că, potrivit art. 428 alin. (2) din C. proc. pen., "contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) şi i) poate fi introdusă oricând".

Însă, evaluând îndeplinirea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 427 alin. (2) din C. proc. pen. prin raportare la cazul prev. de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. şi motivele invocate în sprijinul acestuia, Înalta Curte constată că aspectele detaliat prezentate de contestatorul condamnat A., în cererea de contestaţie în anulare, nu se circumscriu nici măcar formal sferei de aplicabilitate a temeiului de drept invocat.

Potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Condiţia generală de admisibilitate prevăzută de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv, invocarea sau depunerea, în sprijinul contestaţiei în anulare, a unor dovezi aflate la dosar, reflectă particularităţile contestaţiei în anulare care, fiind o cale extraordinară de atac întemeiată exclusiv pe nulitatea actelor de procedură (error in procedendo), poate fi exercitată numai atunci când se tinde la înlăturarea unui viciu fundamental derivat din încălcarea, de către instanţa de apel, a unei dispoziţii procesuale subsumate unuia dintre cazurile prevăzute de art. 426 din C. proc. pen.

Prin cererea de contestaţie în anulare, contestatorul A., prin apărător ales, a invocat intervenţia prescripţiei răspunderii penale, caz de încetare a procesului penal, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., prin raportare la Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 pronunţate de Curtea Constituţională, precum şi Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Astfel, contestatorul a susţinut, în esenţă, că a fost condamnat în mod nelegal, întrucât, potrivit art. 5 din C. pen., legea penală mai favorabilă era Noul C. pen. în forma ulterioară publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, întrucât între data săvârşirii infracţiunii (ambele fapte pentru care a fost condamnat fiind epuizate anterior datei de 28 octombrie 2008) şi judecarea definitivă a cauzei (7 februarie 2019), a intervenit o lege mai favorabilă, respectiv lipsa de efecte juridice a art. 155 alin. (1) din C. pen., cu privire la întreruperea prescripţiei răspunderii penale, conform Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518/25.06.2018.

Astfel, se reţine că, prin Decizia nr. 32/A din data de 07 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile prevăzute de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 132 din Legea 78/2000 cu referire la art. 2481 din C. pen. (1969) şi de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 din C. pen. (1969) în infracţiunile prevăzute de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 248 din C. pen. (1969) cu referire la art. 2481 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969) şi de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 289 din C. pen. (1969), în privinţa inculpatului A.

În baza art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 248 din C. pen. (1969) cu referire la art. 2481 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 74 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (2) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (pct. A - Rechizitoriu).

A făcut aplicarea art. 71 din C. pen. (1969), art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II- a şi b) din C. pen. (1969).

În baza art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 74 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni.

A făcut aplicarea art. 71 din C. pen. (1969), art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. (1969).

În baza art. 33 lit. a) din C. pen. (1969), art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. (1969), a contopit pedepsele aplicate prin prezenta, inculpatul A. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 din C. pen. (1969), art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. (1969).

În baza art. 861 din C. pen. (1969) şi art. 862 din C. pen. (1969), a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante pe un termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 863 din C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare, inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte trimestrial la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, conform programului stabilit de acesta;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 864 din C. pen. (1969), a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 din C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. (1969), pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal faţă de inculpatul A. pentru complicitate la infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 289 din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că în cazul inculpatului A. legea penală mai favorabilă este legea veche, respectiv C. pen. din 1969, constatând că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de fals intelectual prin raportare la data epuizării activităţii infracţionale (noiembrie 2002 în cazul inculpatului A.), atât potrivit C. pen. din 1969, cât şi potrivit C. pen. în vigoare. În aceste condiţii, a apreciat că legea penală mai favorabilă se determină prin raportare la regimul sancţionator al infracţiunilor pentru care poate fi stabilită răspunderea penală. Or, având în vedere împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante judiciare, sancţionarea concursului de infracţiuni, ca şi modalitatea neprivativă de libertate de executare a pedepsei rezultante aplicate inculpatului, inclusiv obligaţiile inerente acesteia, precum şi efectele ei, instanţa de control judiciar a reţinut că legea penală mai favorabilă inculpatului A. este legea veche.

Se constată că instanţa de apel a stabilit în cazul inculpatului A. că legea penală mai favorabilă este legea veche (C. pen. din 1969), motiv pentru care calculul prescripţiei răspunderii penale se realizează în baza aceluiaşi C. pen.

Înalta Curte reţine că stabilirea de către instanţa de apel, a legii penale mai favorabile, prin prisma dispoziţiilor art. 5 din C. pen., nu poate constitui o eroare de procedură, întrucât acea lege încorporează numai norme de drept penal material (substanţial), cum sunt şi cele referitoare la termenul de prescripţie a răspunderii penale şi întreruperea cursului acesteia şi, în consecinţă, referindu-se la fondul cauzei, aplicarea ei poate reprezenta doar o eventuală eroare de judecată care nu poate fi îndreptată pe calea contestaţiei în anulare.

În acest sens, prin Decizia nr. 67/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că:

"Deşi, aşa cum s-a arătat ulterior prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, practica judiciară generalizată a fost una eronată şi a condus la aplicarea de către organele judiciare a legii penale prin analogie, această situaţie constituie o chestiune de drept, o eroare de judecată, iar nu una de procedură, întrucât vizează chiar fondul cauzei, respectiv regimul răspunderii penale. Faptul că eroarea cu privire la natura Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a avut un caracter generalizat la nivelul practicii judiciare nu conduce la concluzia existenţei unei erori de procedură, ci, dimpotrivă, subliniază faptul că a fost rezultatul raţionamentului judiciar dezvoltat de instanţele învestite cu judecarea cauzelor respective. Similar, intervenirea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, prin care a fost relevată eroarea de interpretare a naturii Deciziei nr. 297/2018, nu are semnificaţia unei cauze de schimbare a caracterului de eroare de judecată a instanţelor judecătoreşti."

Totodată, prin Decizia nr. 67/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.

Se reţine că, prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională a subliniat că "prescripţia răspunderii penale aparţine dreptului penal material, iar nu dreptului procesual penal, fiind o cauză de înlăturare a răspunderii penale" (parag. 41).

Aşadar, Înalta Curte constată că determinarea legii penale mai favorabile nu intră în sfera erorilor de procedură al căror remediu îşi poate găsi rezolvarea prin intermediul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, ci constituie o chestiune de judecată circumscrisă raţionamentului judiciar pe care instanţa îl realizează asupra fondului cauzei.

Identificarea şi aplicarea legii penale mai favorabile sunt atributul exclusiv al instanţelor învestite cu judecarea fondului cauzei, întrucât determinarea legii penale mai favorabile presupune compararea legilor penale succesive (cea din momentul săvârşirii faptei, cea din momentul judecării faptei, ca şi cele intermediare) în raport cu normele şi instituţiile care guvernează răspunderea penală în cauza dedusă judecăţii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu poate proceda, în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, la reevaluarea legii penale mai favorabile, aplicarea dispoziţiilor art. 5 din C. pen. neputând constitui o eroare de procedură, aşa cum a arătat în cele ce preced.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei nr. 32/A din data de 07 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2008.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta să fie suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei nr. 32/A din data de 07 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2008.

Obligă pe contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 170 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 martie 2023.

GGC - ED