International jurisdictional conflict over credit contracts: validity of jurisdiction clauses in general terms under Brussels I Regulation

Contract de credit încheiat într-un stat membru de un consumator cu domiciliul în România. Acţiune în pretenţii având ca obiect creditul bancar nerestituit. Necompetenţa generală a instanţelor române. Condiţii

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procesul civil internaţional. Competenţa internaţională a instanţelor române

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

contract de credit

element de extraneitate

clauză atributivă de competenţă

excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti

C. proc. civ., art. 1065, art. 1066 alin. (1), art. 1080 pct. 1-3

Regulamentul UE nr. 1215/2012, art. 4 alin. (1), art. 18, art. 19,

art. 25 alin. (1), art. 66 alin. (1)

Potrivit dispoziţiilor art. 19 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, „de la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții: 1. ulterioare nașterii litigiului; 2. care permit consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secțiuni; sau 3. încheiate între consumator și cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reședința obișnuită în același stat membru, convenții care atribuie competență instanțelor din statul membru respectiv, cu condiția ca aceste convenții să nu fie interzise de legislația statului membru în cauză”.

Articolul 25 alin. (1) din acelaşi regulament, care figurează în Secţiunea 7, intitulată „Prorogarea de competenţă”, prevede că ,,Dacă prin convenţia părţilor, indiferent de domiciliul acestora, competenţa de soluţionare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanţei sau instanţelor dintr-un stat membru, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective, cu excepţia cazului în care convenţia este nulă şi neavenită în privinţa condiţiilor de fond în temeiul legislaţiei statului membru respectiv. Această competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor. Convenţia atributivă de competenţă se încheie a) în scris ori verbal cu confirmare scrisă; b) într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părţi sau c), în comerţul internaţional, într-o formă conformă cu uzanţa cu care părţile sunt sau ar trebui să fie la curent şi care, în cadrul acestui tip de comerţ, este cunoscută pe larg şi respectată cu regularitate de către părţile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv”.

În cazul în care prin contractul de credit încheiat de o bancă cu sediul într-un stat membru cu un consumator cu domiciliul stabilit ulterior în România s-a agreat că „sunt valabile, în măsura în care nu au fost convenite alte prevederi, condițiile generale de afaceri ale băncii care sunt publicate la avizierul spațiilor sale comerciale”, în mod nelegal a considerat curtea de apel că această clauză nu are natura unei clauze atributive de competență și că nu poate fi circumscrisă ipotezei reglementate de art. 19.3 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012.

În aceste condiții, instanța de apel a înlăturat critica privind necompetenţa generală a instanţelor române în urma unei analize insuficiente, care a fost plasată pe o premisă care contravine jurisprudenţei obligatorii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 405 din 23 februarie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 26.08.2019, reclamanta A. A.G. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să-i plătească suma de 72.715,38 euro, reprezentând credit bancar nerestituit, precum și accesorii, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de la 16.12.2019, tribunalul a respins excepția necompetenței generale a instanțelor române, invocată de pârât, iar ulterior, prin sentința civilă nr. 323/C/07.05.2020, a respins excepția prescripției, a admis acțiunea și l-a obligat pe pârât să achite reclamantei suma de 72.715,38 euro, reprezentând datorie rezultată din contractul de credit încheiat între părți la 13.05.2004, dar și suma de 7.424 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii indicate și a sentinței, B. a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 932/Ap/13.07.2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă.

Împotriva acestei decizii, B. a declarat recurs, solicitând casarea ei și a hotărârilor primei instanțe și, ca o consecință, admiterea excepției de necompetență generală a instanțelor române și respingerea acțiunii ca inadmisibilă; în subsidiar, a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, recurentul a arătat că hotărârile instanțelor anterioare au fost pronunțate cu încălcarea competenței de ordine publică a instanțelor austriece, că decizia atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și cu aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C.proc.civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, autorul căii de atac a susținut că părțile, care au încheiat la 10.05.2004 contractul de credit nr. 53000 229 624, au agreat asupra competenţei instanţelor austriece în soluţionarea litigiilor ivite între ele, prin Termenii şi condiţiile generale de afaceri ale C. AG. Mai 2003, document depus la dosar şi care face parte integrantă din contractul de credit; a precizat recurentul că această înțelegere a fost consemnată în clauza denumită marginal Condiţii generale comerciale (pag. 3 din contract): „În rest sunt valabile, în măsura în care nu au fost convenite alte prevederi, Condiţiile generale de afaceri ale C. SA, care sunt publicate la avizierul spaţiilor noastre comerciale”. În acest sens, a precizat că în Termenii şi condiţiile generale de afaceri ale C. AG. Mai 2003, la pag. 4, lit. F Locul de executare, alegerea legii, locul de întâlnire, pct. 3 Secţiunea 21, la care a achiesat, se arată următoarele: „(1) Acţiunile legale ale unui antreprenor deschise împotriva băncii nu pot fi întreprinse decât la tribunalul care are competenţă la sediul băncii. Acesta va fi, de asemenea, sediul legal în cazul acţiunilor legale ale băncii împotriva unui antreprenor, banca fiind autorizată să îşi afirme drepturile în orice instanţă care are jurisdicţie locală asupra obiectului. (2) Locul general de întâlnire din Austria în cazul acţiunilor legale deschise de un consumator sau împotriva unui consumator, astfel cum este prevăzut de lege la momentul încheierii unui acord, rămâne acelaşi, chiar dacă consumatorul, după încheierea acordului, își transferă domiciliul în străinătate si deciziile instanţei austriece sunt executorii în ţara respectivă”.

Recurentul a evocat dispozițiile art. 17-19 din Secțiunea 4 a Regulamentului 1215/12-dec-2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materia civilă şi comercială emis de Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European, aplicabil direct în statele membre și a susținut că atât timp cât părţile au agreat ca instanţelor austriece să le revină competența de soluţionare a cauzei, iar toate elementele esenţiale ale contractului aveau legătură cu Austria, instanțele române nu au competenţa de soluţionare a litigiului.

În acest sens și după ce a citat din preambulul Regulamentului, a susținut că alegerea de către părţi a competenţei instanţelor austriece în soluţionarea oricărui litigiu ivit între ele reiese cu certitudine rezonabilă din circumstanţele cauzei, cum ar fi încheierea contractului între o persoană juridică şi o persoană fizică austriece (ambele părți având, la acea dată, naționalitate/cetățenie austriacă), executarea lui pe teritoriul Austriei și demararea de către intimată, ca urmare a neexecutării obligaţiei de restituire a împrumutului, a unor demersuri conform procedurilor dreptului austriac. Așadar, a apreciat că în mod cert părţile raportului juridic au înţeles, la momentul încheierii contractului de credit, să deducă litigiul soluţionării instanţelor austriece, neexistând la acel moment niciun element de extraneitate care să ridice problema unui conflict viitor de competenţă.

După ce a citat dispozițiile art. 1.068 și 1.070 C.proc.civ., recurentul a arătat că singura legătură a cauzei cu instanţa română o reprezintă faptul că, în prezent, are domiciliul în România, însă a apreciat că o asemenea legătură este insuficientă, iar în cauză nu s-a dovedit că nu ar fi posibilă introducerea unei cereri de judecată în Austria sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca aceasta să fie introdusă în Austria, pentru a se stabili competenţa în favoarea instanţei române, ca for de necesitate.

Criticând, din această perspectivă, înlăturarea în apel a criticii sale privind lipsa competenţei instanţelor române în soluţionarea pricinii, recurentul a arătat că în mod greşit s-a dat relevanţă menţiunii din documentul intitulat Termenii şi condiţiile generale de afaceri ale C. AG. Mai 2003, în sensul că acestea ar fi avut valabilitate doar în luna mai 2003, în timp ce contractul dintre părţi a intervenit un an mai târziu, precizând că probele nu au indicat că valabilitatea respectivului document ar fi fost limitată doar în luna mai 2003, aceea fiind data elaborării lui.

În dezvoltarea motivului de recurs fundamentat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., autorul căii de atac a apreciat că a fost insuficient analizată apărarea sa, potrivit căreia o dată cu contractul de credit, s-a încheiat şi o asigurare de risc, menită să dezdăuneze intimata în caz de imposibilitate de plată, iar instanţele devolutive nu au ordonat părţii adverse să prezinte dovada asigurării, deşi recurentul a afirmat că un asemenea act nu i-a fost niciodată remis.

Subsumat ultimului motiv de nelegalitate invocat, recurentul a arătat că instanţele anterioare au reţinut că este certă aplicarea pe fond a legii austriece, dând eficienţă art. 3 din Regulamentul 593/17.06.2008, care, însă, potrivit art. 29, nu se aplică decât contractelor încheiate după 17.12.2009. Având în vedere diferenţa majoră de abordare, între dreptul austriac şi cel român, a prescripţiei aplicabile raportului juridic, în lipsa cunoaşterii legii austriece şi, mai mult, a contestării opiniei juridice depuse la dosar de către intimată, recurentul a apreciat că norma austriacă ar fi trebuit verificată prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat legea sau prin avize ale unui expert.

În continuare, recurentul a susţinut că legea instanţei sesizate este cea mai apropiată judecătorului forului, este legea pe care acesta o cunoaşte cel mai bine, astfel încât nu apare nicio dificultate de aplicare (iura novit curia), fiind în spiritul realismului juridic a accepta lex fori în calificarea legii aplicabile în soluţionarea litigiului. În opinia sa, această regulă se impune ca urmare a suveranităţii statului român şi a teritorialităţii sale.

Apreciind că normele de drept internaţional privat aparţinând forului sunt norme naţionale, că problema legii aplicabile apare din cauza disparităţilor dintre normele de fond ce reglementează anumite aspecte în diferite sisteme de drept, însă acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune tipică în pretenţii, faţă de care dreptul intern cunoaşte toate instrumentele soluţionării, neexistând un vid legislativ, şi subliniind că prescripţia a reprezentat una din apărările principale, recurentul a arătat că la data naşterii raportului juridic civil, Decretul nr. 167/1958 reglementa această instituţie ca o excepţie de ordine publică, ceea ce impune aplicarea legii române, ca lex fori care înlătură legea austriacă. Precizând data la care creditul a fost declarat exigibil, autorul căii de atac a tras concluzia că dreptul intimatei la acţiune, reglementat de Decretul nr. 167/1958, s-a stins prin prescripţie la data de 27.12.2015.

Analizând actele dosarului actele și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică a recurentului dezbate modul în care în etapele anterioare ale procesului a fost dezlegată excepţia necompetenţei generale a instanţelor române.

Această chestiune face necesară verificarea măsurii în care instanţele române sunt exclusiv competente să judece pricina şi, în cazul unui răspuns negativ, a măsurii în care competenţa exclusivă îi revine unei instanţe străine.

La 10.05.2004 părţile au încheiat în Viena, Republica Austria, un contract de credit, iar în prezent recurentul şi-a stabilit domiciliul în România.

Aceste împrejurări conferă litigiului elemente de extraneitate.

Potrivit art. 1.065 C.proc.civ., dispozițiile Cărții a VII-a a Codului se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Iar art. 1.066 alin. (1) C.proc.civ., instituind rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel, prevede regula că „instanţele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reşedinţa obişnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii”.

În continuare, dispoziţiile art. 1.080 pct. 1-3 C.proc.civ., enumerând limitativ cazurile în care instanţelor române le revine competenţa exclusivă de soluţionare a cererilor în materia unor acţiuni patrimoniale, prevăd că acestea sunt litigiile care au elemente de extraneitate privind imobile situate pe teritoriul României, bunuri lăsate în România de defunctul cu ultimul domiciliu în România şi contracte încheiate cu consumatori având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România, pentru prestaţii de consum curent destinate uzului personal sau familial şi fără legătură cu activitatea profesională sau comercială a consumatorului, dar numai dacă furnizorul a primit comanda în România sau încheierea contractului a fost precedată în România de o ofertă sau o publicitate şi consumatorul a îndeplinit actele necesare încheierii contractului.

Dacă ipotezele prevăzute de art. 1.080 pct. 1 şi 2 C.proc.civ. sunt în mod evident inaplicabile, cazul indicat de pct. 3 al aceluiaşi articol impune sublinierea că domiciliul consumatorului pe teritoriul României nu este un criteriu suficient pentru a atrage competenţa exclusivă a instanţelor române în a judeca un litigiu patrimonial cu elemente de extraneitate, fiind necesar să fie întrunite şi celelalte cerinţe ale textului; cum, în speţă, nu se pune problema unei comenzi emise în România şi nici a existenţei în România, anterior încheierii contractului, a unei oferte sau publicităţi, părţilor li se impune concluzia că instanţele române nu sunt exclusiv competente să soluţioneze litigiul de faţă.

Revenind la dispoziţiile art. 1.066 alin. (1) C.proc.civ., citate mai sus, Înalta Curte reaminteşte că regula potrivit căreia instanţele române sunt competente dacă pârâtul domiciliază pe teritoriul României la data introducerii cererii este prevăzută sub rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel; o atare lege este Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12.12.2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, aplicabil în cauză conform art. 66 alin. (1) din acesta.

Articolul 4 alin. (1) din Regulament prevede că „Sub rezerva dispoziţiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor respectivului stat membru”.

În materia contractelor încheiate de consumatori, competenţa este indicată în Secţiunea 4 a Regulamentului, care cuprinde art. 17-19.

Instituind regula, art. 18 prevede că „acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul”.

În schimb, art. 19 din Regulament prevede că „de la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții: 1. ulterioare nașterii litigiului; 2. care permit consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secțiuni; sau 3. încheiate între consumator și cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reședința obișnuită în același stat membru, convenții care atribuie competență instanțelor din statul membru respectiv, cu condiția ca aceste convenții să nu fie interzise de legislația statului membru în cauză”.

În egală măsură, art. 25 alin. (1) din Regulament, care figurează în Secţiunea 7, intitulată „Prorogarea de competenţă”, prevede că „Dacă prin convenţia părţilor, indiferent de domiciliul acestora, competenţa de soluţionare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanţei sau instanţelor dintr-un stat membru, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective, cu excepţia cazului în care convenţia este nulă şi neavenită în privinţa condiţiilor de fond în temeiul legislaţiei statului membru respectiv. Această competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor. Convenţia atributivă de competenţă se încheie a) în scris ori verbal cu confirmare scrisă; b) într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părţi sau c), în comerţul internaţional, într-o formă conformă cu uzanţa cu care părţile sunt sau ar trebui să fie la curent şi care, în cadrul acestui tip de comerţ, este cunoscută pe larg şi respectată cu regularitate de către părţile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv”.

În contractul lor, părţile au agreat că „În rest sunt valabile, în măsura în care nu au fost convenite alte prevederi, Condițiile generale de afaceri ale C. SA care sunt publicate la avizierul spațiilor noastre comerciale”.

Instanţa de apel a apreciat că această clauză nu poate fi circumscrisă ipotezei reglementate de art. 19.3 din Regulament, deoarece Condițiile generale în discuţie nu au fost acceptate de către recurent prin semnătură, nefiind parte integrantă a contractului; de aceea, a considerat că ea nu are natura unei clauze atributive de competență. Totodată, a mai notat că autorul căii de atac s-a prevalat de un înscris care poartă o denumire diferită de cea la care se face referire în contract („Termenii şi condiţiile generale de afaceri ale C. AG”), valabil numai în luna mai 2003, nu şi la data încheierii contractului.

Aceste dezlegări încalcă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin Hotărârea din 08.03.2018, pronunţată în cauza C-64/17 Saey Home & Garden NV/SA împotriva Lusavouga-Maquinas e Acessorios Industriais SA, Curtea de Justiţie, notând că în conformitate cu art. 25 alin. (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, competenţa unei/unor instanţe dintr-un stat membru, convenită de cocontractanţi într-o clauză atributivă de competenţă, este în principiu exclusivă, a stabilit cerinţele pe care o asemenea clauză trebuie să le îndeplinească.

Articolul 25 din Regulament exclude şi competenţa determinată de criteriul general al domiciliului pârâtului (art. 4 din Regulament) şi competenţele speciale menţionate la art. 7-9 din acesta, motiv pentru care Curtea a subliniat că cerinţele pe care textul le instituie sunt de strictă interpretare şi a impus instanţelor obligaţia de a examina dacă respectiva clauză atributivă de competenţă a constituit obiect al unui consimţământ între părţi, care trebuie să fie exprimat în mod clar şi concis. În măsura în care clauza atributivă de competenţă este stipulată în Condiţiile generale, ca în speţă, Curtea, reiterându-şi jurisprudenţa anterioară (C-222/15, Hotărârea din 28.06.2016, Hoszig), a reţinut că o atare clauză este licită dacă se face o trimitere expresă, în chiar textul contractului semnat de cele două părţi, la condiţiile generale care cuprind clauza menţionată (par. 27).

Aşadar, în mod nelegal a reţinut curtea de apel că, deşi părţile s-au referit, în contractul pe care l-au semnat, la Condițiile generale în discuţie, clauza atributivă ar fi trebuit să fie acceptată în mod expres; aceasta, distinct de faptul că recurentul nu doar că nu a contestat clauza, ci, dimpotrivă, s-a prevalat de ea pe întreaga durată a procesului.

Pe de altă parte, menţiunea lunii mai 2003, regăsită pe documentul intitulat „Termenii şi condiţiile generale de afaceri ale C. AG”, nu are, în mod necesar, semnificaţia pe care i-a acordat-o instanţa de apel, în sensul că acest ansamblu de termeni şi condiţii avea valabilitate doar în luna mai 2003; pare mai plauzibilă susţinerea recurentului, care afirmă că respectivul document a fost atunci redactat, în condiţiile în care în mod cutumiar genul acesta de termeni nu se modifică lunar.

În aceste condiţii, instanţa de apel a înlăturat critica privind necompetenţa generală a instanţelor române în urma unei analize insuficiente, care a fost plasată pe o premisă care contravine jurisprudenţei obligatorii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Se cuvine subliniat şi că nu este incidentă niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 24 din Regulament, care instituie cazuri de competenţă exclusivă, indiferent de domiciliul părţilor.

Examenul adecvat al chestiunii competenţei generale a instanţelor române ar fi presupus, pornind de la faptul că părţile s-au referit, în contractul lor, la Condițiile generale în discuţie, că recurentul nu doar că nu a contestat clauza atributivă de competenţă, ci, dimpotrivă, s-a prevalat de ea şi că documentul intitulat „Termenii şi condiţiile generale de afaceri ale C. AG” nu pare să-şi fi pierdut valabilitatea ulterior lunii mai 2003, evaluarea celeilalte condiţii instituite de art. 25 alin. (1) din Regulament, care indică situaţia în care convenţia atributivă de competenţă este nulă şi neavenită, respectiv cea în care ea ar nesocoti condiţiile de fond în baza legislaţiei austriece, totul în considerarea faptului că, în măsura valabilităţii clauzei, ea este de natură să determine competenţa exclusivă a instanţei străine.

Desigur, trebuie verificat şi dacă referirea părţilor la Condițiile generale este făcută la „Termenii şi condiţiile generale de afaceri ale C. AG” şi, în acest context, dacă diferenţa de denumire sesizată nu este doar rezultatul unei traduceri mai puţin riguroase.

Cum o atare analiză lipseşte din considerentele deciziei atacate, Înalta Curte, apreciind că cercetarea celorlalte critici prezentate de recurent a devenit inutilă, urmează ca, în temeiul art. 496 şi 497 C.proc.civ., să admită recursul, să caseze decizia atacată şi să trimită cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel care, dacă în urma analizei pe care, ca efect al prezentei decizii, o va efectua, va ajunge la concluzia că nu există nicio cauză de nulitate sau ineficacitate a clauzei atributive de competenţă, va proceda conform art. 480 alin. (4) teza finală C.proc.civ.