Inadmissibility of direct civil action against Insurers' Guarantee Fund requiring prior administrative procedure for insolvent insurer claims

Asigurări. Acţiune în despăgubiri formulată împotriva Fondului de garantare a asiguraților. Condiții de admisibilitate în raport cu prevederile Legii nr. 213/2015

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acţiune în despăgubiri

asigurări

falimentul societăţii de asigurări

Fondul de Garantare a Asiguraţilor

inadmisibilitate

dreptul la un proces echitabil

dreptul de acces la instanţă

Legea nr. 213/2015, art. 2 alin. (1), (3), art. 4 alin. (1) lit. b), art. 11, art. 12 alin. (1), art. 12 ind. 2, art. 13 alin. (1), (5), art. 14 alin. (1)-(2)

Legea nr. 85/2014, art. 244 alin. (1), art. 261

Norma A.S.F. nr. 16/2015, art. 20

C. proc. pen., art. 86

Constituţie, art. 21

CEDO, art. 6

Prin Legea nr. 213/2015 este instituită o procedură administrativă, prealabilă şi obligatorie, privind plata despăgubirilor creditorilor asigurătorului intrat în faliment de către Fondul de garantare a asiguraţilor, care nu are calitatea de succesor sau de mandatar al asigurătorilor în faliment şi care nu poate fi chemat în judecată pe calea dreptului comun, pentru valorificarea acestor drepturi.

Prin urmare, este legală soluția instanței de admitere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Fondul de garantare a asiguraților în condițiile în care împotriva acestuia nu se pot formula pretenții pe calea dreptului comun, legea punând la dispoziția petenților o cale specială pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare emisă de un asigurător aflat în procedura de faliment.

Această procedură necontencioasă, prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul asigurătorului aflat în procedura falimentului, nu încalcă dreptul de acces liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, chiar dacă are caracter obligatoriu, întrucât, ulterior parcurgerii sale, persoana interesată se poate adresa instanței de judecată, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1516 din 16 iunie 2022

Prin cererea înregistrată la data de 21 august 2014 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/120/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B. şi Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A. și pe chemata în garanţie D. S.R.L., solicitând obligarea acestora la plata, în solidar, a despăgubirilor în sumă de 256.500 lei, cu titlu de daune morale şi materiale, ca urmare a faptului că a fost victima unui accident rutier, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 49, art. 50 din Legea nr. 136/1995 (republicată) şi art. 1349 C. civ.

Prin încheierea din 9 aprilie 2015, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia de prematuritate, invocate de pârâtul B.

Pentru termenul de judecată din 17 septembrie 2015, reclamantul A. a depus la dosar o cerere de introducere în cauză, în calitate de pârât, a Fondului de Garantare a Asiguraților.

La termenul din 21 ianuarie 2016, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a fost suspendată de drept soluţionarea cauzei, ca urmare a cererii lichidatorului judiciar E. S.P.R.L. al pârâtei Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A., iar ca urmare a cererii de repunere pe rol formulate de reclamant, la termenul din 16 iunie 2016, instanţa de judecată a dispus introducerea în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraților în calitate de pârât.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, în temeiul art. 12 şi urm. din Legea nr. 213/2015, coroborat cu dispoziţiile art. 17 şi urm. din Norma A.S.F. nr. 16/2015. De asemenea, pârâtul a invocat tardivitatea cererii de chemare în judecată, raportat la dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., precum şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. În subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Tribunalul Dâmboviţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 16 februarie 2017, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată a Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Prin sentinţa nr. 116 din 20 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/120/2014, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. şi Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A. (în faliment), Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi cu chematul în garanție D. S.R.L.; pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la plata sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale, către reclamant; s-a respins acțiunea formulată față de pârâtul B.; s-a respins cererea de chemare în garanție a D. S.R.L.; pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la plata sumei de 3.100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant; s-au respins celelalte pretenții ale reclamantului; reclamantul a fost obligat la plata sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtul B.

Împotriva încheierii de şedinţă din 16 februarie 2017 şi a sentinţei primei instanţe, pârâţii Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar E. S.P.R.L. şi Fondul de Garantare a Asiguraților au declarat apel, iar reclamantul A. a declarat apel împotriva sentinţei nr. 116 din 20 februarie 2020 a Tribunalului Dâmboviţa.

Pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A. (în faliment), prin lichidator judiciar E. S.P.R.L., a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi, rejudecând, să se dispună admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Prin apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 116 din 20 februarie 2020 şi a încheierii de şedinţă din 16 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Dâmbovița, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea acestuia, schimbarea hotărârii apelate, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în principal, ca tardiv formulată, ca inadmisibilă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Reclamantul A. a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei civile apelate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale şi admiterii cererii de acordare a daunelor materiale.

Prin decizia nr. 60 din 19 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/120/2014, s-au admis apelurile formulate de pârâţii Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A. (în faliment), prin lichidator judiciar E. S.P.R.L., şi de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva încheierii de şedinţă din 16 februarie 2017 şi a sentinţei nr. 116 din 20 februarie 2020, ambele pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu reclamantul A., cu pârâtul B. şi cu chemata în garanție D. S.R.L.; s-au schimbat, în parte, încheierea şi sentinţa apelate, în sensul că s-a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, în consecinţă, s-a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, faţă de apelant; s-au menţinut în rest încheierea şi sentinţa apelate; s-a respins apelul formulat de reclamantul A., împotriva sentinţei nr. 116 din 20 februarie 2020 a Tribunalului Dâmboviţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu pârâţii Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A. (în faliment), prin lichidator judiciar E. S.P.R.L., Fondul de Garantare a Asiguraților și B., precum şi cu chemata în garanţie D. S.R.L., ca nefondat; s-a respins cererea apelantului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; apelantul-reclamant a fost obligat la plata sumei de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, către intimatul B.

La data de 26 iulie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, sub nr. x/120/2014, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 60 din 19 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă.

Recurentul-reclamant A. a solicitat, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Ploieşti, în vederea soluţionării pe fond a cererii de apel formulate în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, întrucât instanța de control judiciar nu a analizat fondul cererii, ci s-a pronunţat în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraților.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia inadmisibilitâţii cererii de chemare în judecată a Fondului de Garantare a Asiguraților, cu interpretarea și aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.

În primul rând, recurentul-reclamant A. a arătat că acţiunea a fost promovată anterior deschiderii procedurii de faliment faţă de societatea de asigurare-reasigurare, astfel încât transmiterea cererii de deschidere a dosarului de daună, împreună cu întregul dosar aferent, către acest pârât reprezenta obligaţia esenţială a lichidatorului judiciar.

Din această perspectivă, autorul căii de atac consideră că hotărârea instanţei de apel este greşită, întrucât nu i se poate reţine vreo culpă cu privire la împrejurarea că asigurătorul a intrat în procedura de faliment.

Pe de altă parte, chiar dacă nu operează o subrogare a Fondului de Garantare a Asiguraților în drepturile și obligațiile asigurătorului, este evident că despăgubirile sunt acordate în limitele contractului de asigurare, în ipoteza în care solicitantul face dovada că este îndreptăţit la respectivele dezdăunări, ceea ce în cauză s-a probat (şi anume vinovăţia persoanei asigurate la societatea care a intrat în procedura de faliment şi pentru care plăţile urmau să fie operate, în limitele respective, de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor).

Este adevărat că legislaţia în vigoare prevede o procedură referitoare la formularea cererilor de despăgubire în fața Fondului de Garantare a Asiguraţilor, procedură pe care reclamantul din prezenta cauză nu a urmat-o, însă nici nu putea să o parcurgă, atâta timp cât intrarea în procedura de faliment s-a produs ulterior depunerii cererii de chemare în judecată. Ca atare, nu a reprezentat un eveniment sau o împrejurare previzibilă.

În accepţiunea recurentului-reclamant, negarea dreptului de a formula pretenţii în contradictoriu cu acest pârât, atâta timp cât asigurătorul a intrat în procedura de faliment, iar dreptul său la despăgubire nu poate fi pus la îndoială, echivalează cu încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, dar şi cu încălcarea liberului acces la justiţie, întrucât părţii interesate îi este anulată o modalitate juridică de valorificare a drepturilor sale patrimoniale, în contradictoriu cu entitatea care ar fi trebuit să suporte plăţile echivalente dezdăunărilor.

Procedura necontencioasă la care a făcut referire instanţa de apel este prevăzută pentru a veni în sprijinul persoanelor prejudiciate, creditori de asigurare şi, în niciun caz, nu a fost instituită pentru a îngrădi liberul acces la justiţie, astfel cum a procedat, indirect, Curtea de Apel Ploieşti, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii, în condiţiile în care falimentul asigurătorului a intervenit ulterior sesizării instanţei de judecată.

Din interpretarea sistematică a textelor de lege invocate nu rezultă obligativitatea parcurgerii exclusiv a procedurii necontencioase în detrimentul procedurii judicioase.

Legea nr. 213/2015 nu prevede expres că procedura administrativă, fără caracter jurisdicţional, este una exclusivă, sens în care ar fi nesocotite art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie şi art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 în care este stipulat clar dreptul creditorilor de asigurare de a introduce o acţiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor în termen de 5 ani de la naşterea dreptului.

În cadrul dosarului de faliment, lichidatorul judiciar avea obligaţia de a transmite, potrivit art. 261 din Legea nr. 85/2014, rapoartele a căror întocmire este obligatorie către Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Prin urmare, contrar celor reţinute de Curtea de Apel Ploieşti, dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 213/2015 nu sunt aplicabile cazului de faţă, deoarece la momentul declanşării procedurii judiciare asigurătorul nu era în procedura de faliment. Acest incident a intervenit în cursul cercetării judecătoreşti, aşa cum în mod corect a reţinut Tribunalul Dâmboviţa.

Aşadar, o nouă cerere de deschidere a dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de Garantare a Asiguraților nu ar fi fost admisibilă, aceasta existând şi fiind trimisă, potrivit legii, de către lichidatorul judiciar în cadrul procedurii falimentului.

Nu în ultimul rând, chiar dacă s-ar admite că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile societăţii de asigurare-reasigurare, societate dizolvată prin sentinţa de faliment, este evident că, pentru ca hotărârea ce urma a se pronunţa în cauză să îi fie opozabilă, era necesară introducerea sa în cauză, motivele invocate de către instanţa de apel fiind contrare legii şi inaplicabile speţei, atâta timp cât evenimentul asigurat a luat naştere în timpul când asigurătorul era activ şi nu se afla în procedura falimentului.

Aşa fiind, procedura obligatorie la care face referire instanţa de apel, în sensul că ar fi una expresă şi care nu ar putea fi omisă prin pronunţarea unei hotărâri într-un litigiu de drept comun, nu este aplicabilă în acest proces.

Cu alte cuvinte, reclamantul din prezenta cauză nu este ţinut să parcurgă exclusiv această procedură, întrucât numai cererile ulterioare intrării societăţii de asigurare în faliment vor urma procedurile exprese instituite de Legea nr. 213/2015, Legea nr. 136/1995 şi de Ordinul nr. 14/2011 al Preşedintelui C.S.A.

Faţă de aceste argumente, recurentul-reclamant A. apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, interpretând eronat prevederile normative, cărora le-a conferit un alt sens decât cel firesc.

Referirile instanţei de apel la Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii şi la Decizia nr. 80/2017 a Curţii Constituţionale nu sunt relevante, întrucât în ipoteza din speţă intrarea în faliment a asigurătorului s-a produs ulterior învestirii instanţei de judecată cu soluţionarea acţiunii în pretenţii.

Ar fi fost inadmisibil ca reclamantul, pe de o parte, să figureze în această calitate într-o procedură judiciară şi, concomitent, să aibă şi calitatea de solicitant în procedura necontencioasă, în faţa Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

În cazul de faţă, până la intervenirea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să statueze în mod expres cuantumul despăgubirii la care este îndreptăţit solicitantul, reclamantul nici nu ar fi avut posibilitatea să se adreseze direct Fondului de Garantare a Asiguraţilor, inclusiv din această perspectivă hotărârea recurată fiind nelegală.

De altfel, conform Legii nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților protejează creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, efectuând plata indemnizaţiilor sau despăgubirilor din disponibilităţile sale către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Raţionamentul Curţii de Apel Ploieşti este fundamental greşit, deoarece reclamantul, în lipsa unui titlu care să statueze asupra unei creanţe certe, nu ar fi putut urma procedura instituită de Legea nr. 213/2015, astfel cum se susţine în motivarea hotărârii recurate.

Validarea acestui raţionament, în sensul că procedura specială ar trebui urmată indiferent de momentul la care intervine intrarea în faliment a asigurătorului de răspundere civilă, ar echivala cu o lipsă de previzibilitate a procedurilor judiciare aflate în curs de derulare, împrejurare care ar nega dreptul celui interesat la un proces desfăşurat în condiţii echitabile şi juste.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală.

Intimata-pârâtă Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A., prin lichidator judiciar E. S.P.R.L., a transmis întâmpinare, la data de 15 septembrie 2021 (e-mail), prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, având în vedere că motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate pentru care se poate solicita casarea hotărârii. Pe fond, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant A. nu a formulat răspuns la întâmpinări.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimatul-pârât B. a înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 14 aprilie 2022 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A., prin lichidator judiciar E. S.P.R.L., şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant A., stabilindu-se termen la data de 16 iunie 2022 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 C. proc. civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)”.

Criticile recurentului-reclamant vizează soluţia dată de instanţa de apel excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, susţinând, în esenţă, că procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 213/2015 privind plata despăgubirilor către creditorii asigurătorilor care au intrat în faliment nu este una exclusivă şi obligatorie. Totodată, recurentul susţine faptul că prin respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi de liber acces la justiţie.

În consecinţă, fiind relevată încălcarea unor norme privind procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 213/2015, criticile recurentului vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Verificând decizia recurată se constată că instanţa de apel, analizând prevederile art. 244 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, art. 11-14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, a reţinut că plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare, în cazul falimentului asigurătorului, este prevăzută printr-o procedură specială, derogatorie de la dispoziţiile dreptului comun şi condiţionată de parcurgerea acesteia.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015, „fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător..... Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5...”.

În conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, „Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului”, iar, potrivit art. 13 alin. (1) din acelaşi act normativ, „de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunţată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale”.

De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, „în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi”.

Din prevederile legale evocate, se reţine că Fondul de Garantare a Asiguraților a fost constituit ca persoană juridică de drept public, administrată de Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, în scopul protejării creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător şi pentru plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate în condiţiile legii.

Prin dispoziţiile legale menţionate legiuitorul a prevăzut procedura administrativă şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile fondului, statuându-se că, în vederea încasării indemnizaţiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererile creditorilor de asigurări, definiţi de articolul 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, sunt de competenţa unei comisii speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestaţie, conform art. 13 alin. (5) din actul normativ enunțat.

Prin urmare, Legea nr. 213/2015 a instituit o procedură administrativă, prealabilă şi obligatorie de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, care nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment şi nu poate fi chemat în judecată pe calea dreptului comun pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto.

În acest sens este şi decizia Curţii Constituţionale a României nr. 80 din 2017 privind soluţionarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 330 din 8 mai 2017, prin care s-a reţinut că Legea nr. 213/2015 instituie doar o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, plata despăgubirilor din disponibilitățile Fondului neefectuându-se prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun. În acest sens, creditorii de asigurări au obligaţia sesizării în prealabil a Fondului de Garantare a Asiguraților printr-o cerere de plată, declanșând astfel procedura administrativă, necontencioasă.

La stabilirea naturii juridice a procedurii prevăzute de Legea nr. 213/2015 este de menţionat şi decizia nr. 26 din 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 86 C. proc. pen., reţinută în mod just de instanţa de apel, prin care s-a statuat că Legea nr. 213/2015 „prevede o procedură administrativă, necontencioasă, pe care potenţialii creditori din contractele de asigurări trebuie să o urmeze în ce priveşte pretenţia pe care o au faţă de societatea de asigurare aflată în faliment şi care debutează, potrivit art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, cu sesizarea Fondului cu o cerere scrisă de despăgubire sau de plată însoţită de documente justificative”.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte reţine că prin Legea nr. 213/2015 este instituită o procedură necontencioasă, specială şi obligatorie, privind plata despăgubirilor creditorilor asigurătorului intrat în faliment de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care nu are calitatea de succesor sau de mandatar al asigurătorilor în faliment şi care nu poate fi chemat în judecată pe calea dreptului comun, pentru valorificarea acestor drepturi.

Criticile recurentului-reclamant privind încălcarea dreptului la un proces echitabil şi acces la justiţie, întrucât instanţa de apel a respins ca inadmisibilă cererea de despăgubire formulată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pe calea dreptului comun, nu sunt fondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 12-13 din Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura administrativă pentru plata despăgubirilor, pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale creditorilor de asigurări, împreună cu documentele anexate, se întocmeşte lista creditorilor de asigurări ale căror creanţe urmează să fie plătite din disponibilităţile Fondului, care se înaintează comisiei speciale, competentă să aprobe sau să respingă sumele pretinse.

De asemenea, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei emise de comisia specială de respingere a cererii de plată, se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Codul de procedură civilă.

Totodată, prin decizia Curţii Constituţionale a României nr. 80 din 2017 s-a statuat că „exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată”.

În consecinţă, Înalta Curte constată că prin Legea nr. 213/2015 se stabilește o procedură necontencioasă, prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul asigurătorului aflat în procedura falimentului şi care nu încalcă dreptul de acces liber la justiție prevăzut la art. 21 din Constituţia României şi dreptul la un proces echitabil reglementat la art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, chiar dacă are caracter obligatoriu, întrucât ulterior parcurgerii sale, persoana interesată se poate adresa instanței de judecată.

Ca atare, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanţei de judecată în faţa căreia, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului de apărare, poate fi demonstrat caracterul nelegal al acesteia, respectiv justeţea pretenţiilor formulate.

Mai mult, prevederile art. 21 din Constituția României nu interzic existența unei astfel de proceduri administrative prealabile și nici obligativitatea acesteia atât timp cât nu are un caracter jurisdicțional.

În acelaşi sens, al neafectării dreptului de acces la justiţie prin instituirea unei proceduri prealabile, este şi jurisprudenţa instanţei de contencios european, care reţine că, pentru imperative de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor reglementate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este justificată intervenţia prealabilă a unor organe administrative, care nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, adică, nu sunt instanţe de judecată propriu-zise (Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, paragraful 51).

Ceea ce impun însă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţie este ca decizia unui asemenea organ să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicţie, adică de un „tribunal” în sensul Convenţiei, cale de atac deschisă, în această materie, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În consecinţă, criticile recurentului privind încălcarea de către instanţa de apel a dreptului de acces liber la justiție şi la un proces echitabil prin respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor pentru neparcurgerea procedurii administrative prealabile, obligatorii, nu sunt fondate.

Mai arată recurentul că nu este obligatorie parcurgerea procedurii necontencioase prevăzute de Legea nr. 213/2015, deoarece asigurătorul a intrat în procedura falimentului ulterior introducerii acţiunii în justiţie şi că lichidatorul judiciar avea obligaţia transmiterii către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a rapoartelor obligatorii, potrivit art. 261 din Legea nr. 85/2014 şi a dosarului de daună.

În cauză, acţiunea a fost introdusă în contradictoriu cu pârâţii Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A. şi B., iar, ulterior, prin intrarea în faliment a asigurătorului, reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata despăgubirilor solicitate iniţial de la asigurător.

Împrejurarea că asigurătorul Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A. a intrat în procedura falimentului ulterior introducerii cererii de chemare în judecată nu are relevanţă în soluţionarea cererii de plată a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 213/2015 în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întrucât această procedură prealabilă prevăzută de lege este obligatorie prin îndeplinirea situaţiei premisă a deschiderii procedurii falimentului societăţii de asigurare.

Prin urmare, procedura de plată a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 213/2015 devine obligatorie prin însăşi intrarea în faliment a asigurătorului, neavând relevanţă momentul când această împrejurare survine raportat la alte proceduri judiciare.

De asemenea, potrivit art. 261 din Legea nr. 85/2014, rapoartele lichidatorului judiciar întocmite în îndeplinirea atribuţiilor sale în procedura de lichidare a asigurătorului vor fi transmise atât Autorităţii de Supraveghere Financiară, cât şi Fondului de Garantare a Asiguraţilor, fără însă a impieta asupra procedurii prevăzute prin Legea nr. 213/2015.

De asemenea, se reţine că lichidatorul judiciar al asigurătorului intrat în faliment nu are nicio obligaţie legată de predare de dosare, evidenţe sau cereri, întrucât această operaţiune administrativă revine, potrivit art. 122 din Legea nr. 213/2015, asigurătorului falit, prin organele sale de conducere.

Însă, predarea de dosare şi evidențe nu obligă Fondul de Garantare a Asiguraţilor la a analiza aceste documente, decât în măsura în care este învestit cu cerere de plată, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, dreptul la despăgubire neputând fi exercitat din oficiu şi neexistând niciun fel de preluare de drepturi şi obligaţii între Fond şi asigurătorii faliţi.

Prin urmare, singura posibilitate pentru creditorii asigurătorului intrat în faliment de a-şi recupera creanţele este procedura administrativă, prealabilă, prevăzută de Legea nr. 213/2015, declanşată prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Nu poate fi primită nici critica recurentului privind aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 13 alin. (1) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 de către instanţa de apel, întrucât reclamantul în lipsa unui titlu care să confirme o creanţă certă nu ar fi putut urma procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, pentru încasarea despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă.

Din dispoziţiile legale evocate rezultă că pentru a demara procedura administrativă prealabilă de plată a despăgubirilor datorate de un asigurător în faliment este necesar din partea creditorului să pretindă un drept de creanţă, iar nu să deţină un titlu executoriu privind caracterul cert al creanţei, care, în urma analizei de către comisia specială, va fi aprobat sau refuzat la plată potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, în mod just instanţa de apel a admis, pe fond, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a reţinut că împotriva acestuia nu se pot formula pretenţii pe calea dreptului comun, legea punând la dispoziţia petenţilor o cale specială pentru valorificarea dreptului de creanţă, întemeiat pe o poliţă de asigurare emisă de un asigurător aflat în procedura de faliment.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat în cauză de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 60 din 19 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentului-reclamant A., în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., l-a obligat pe acesta la plata sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B.