Documentary bank guarantee strict conformity and autonomy principles applied to quash payment order and remand case

Scrisoare de garanţie bancară. Principiul strictei conformităţi a scrisorii de garanţie bancară. Condiţii şi efecte. Principiul autonomiei şi independenţei garanţiei bancare documentare. Formalismul garanţiei. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Contractul

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

scrisoare de garanţie bancară

garanţie autonomă

garanţie bancară documentară

principiul strictei conformităţi a scrisorii de garanţie bancară

Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris

C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b)

C. civ., art. 2321 alin. (1) teza finală, alin. (3)

Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris, art. 2, art. 5 lit. a),

art. 6, art. 14, art. 15, art. 19

Regula strictei conformităţi a scrisorii de garanţie bancară impune ca solicitarea de plată şi documentele ataşate, în cazul garanţiei documentare, să fie în concordanţă cu termenii stabiliţi în acordul de garantare; aceasta presupune condiţia similitudinii între termenii şi condiţiile garanţiei şi cererea şi documentele de plată. În acest sens, art. 19 din Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris statuează că informaţiile conţinute de un document cerut prin garanţie trebuie să fie conforme, chiar dacă nu identice, cu cerințele stipulate în textul garanţiei.

Principiul autonomiei şi independenţei garanţiei bancare documentare impune instanţei ca examenul conformităţii solicitării de plată, incluzând documentele stipulate în textul garanţiei, să fie emancipat de orice date, clauze şi coordonate ale raportului juridic fundamental; chiar dacă documentele prezentate de beneficiarul garanţiei se justifică, sub aspectul conţinutului lor, pe date ale contractului primordial, acesta nu poate fi opus emitentului garanţiei, a cărui singură obligaţie este examinarea conţinutului documentelor specifice în acord cu termenii stipulaţi în garanţia de plată.

Garanţiile autonome documentare au un pronunţat caracter formal. În acord cu acest formalism, scrisoarea de garanţie trebuie să fie redactată în termeni clari, din care să rezulte acordul părţilor de a constitui o garanţie autonomă şi în acelaşi timp să cuprindă date concrete privind condiţiile plăţii.

Prin urmare, garanţiile documentare astfel constituite impun beneficiarului prezentarea unor documente care să fie clar şi specific conforme textului şi condiţiilor menţionate în garanţie.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2704 din 14 decembrie 2022

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 17.08.2020, în dosarul nr. x/3/2020, astfel cum a fost precizată la data de 23.09.2020, reclamanta A. JSC a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., următoarele: obligarea pârâtei la plata sumelor de 274.970,52 euro şi 198.000 euro, (echivalent în lei 2.286.528,68 lei) reprezentând debit, ca urmare a refuzului pârâtei de executare a obligaţiei asumate prin scrisorile de garanţie bancară nr. 34GBP2018-7725 din 06.12.2018 şi 34GBP2018-7724 din 06.11.2018; obligarea pârâtei la plata sumei de 346.795,28 lei, reprezentând dobânda legală calculată conform art. 3 alin. 21 din O.G. nr. 13/2011, de la data de 27.02.2019 şi până la data de 17.08.2020, la care a fost formulată şi depusă cererea de chemare în judecată; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, respectiv taxa judiciară de timbru, costuri traducere documente şi onorariul de avocat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 274 C.proc.civ., art. 2321 C.civ. şi prevederile Publicaţiei nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris.

2. Prin sentința civilă nr. 2662/17.12.2020 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

3. Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta A. JSC, solicitând admiterea căii de atac și schimbarea în tot a soluției primei instanțe.

Prin decizia civilă nr. 407/07.03.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost schimbată în tot sentinţa primei instanţe, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată şi completată; s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor de 274.970,52 euro şi 198.000 euro, reprezentând debit conform scrisorilor de garanţie bancară nr.34GBP2018-7725 din 06.12.2018 şi 34GBP2018-7724 din 06.11.2018, precum şi a sumei de 346.795,28 lei cu titlul de dobândă legală calculată conform art. 3 alin. 21 din O.G. nr. 13/2011 de la data scadenţei, 27.02.2019, până la data introducerii acţiunii, 17.08.2020. A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, respectiv suma de 26.470,28 lei taxă de timbru achitată în primă instanţă pentru capătul principal de cerere şi suma de 7.072,96 lei taxă de timbru achitată pentru capătul de cerere accesoriu în primă instanţă. A fost obligată pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată solicitate în etapa apelului, respectiv a sumei de 18.145,63 lei taxă de timbru achitată în calea devolutivă de atac. A fost respinsă ca neîntemeiată solicitarea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată în etapa apelului.

4. Împotriva acestei decizii, a formulat recurs B. S.A., solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., casarea deciziei, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.

Recurenta a arătat că problema de drept supusă analizei priveşte legalitatea refuzului său de a da curs cererilor de plată a garanţiei în raport de îndeplinirea cerinţelor de conformitate a documentelor prezentate de reclamantă şi legalitatea obligării ei la plata garanţiilor.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel nu a argumentat de ce livrarea mărfurilor la o altă societate, şi nu către ordonatorii garanţiilor, ar respecta termenii scrisorii de garanţie, în condiţiile în care scrisorile de garanţie bancară stipulează în mod expres că efectuarea plăţii este condiţionată de prezentarea facturilor neachitate şi a documentelor de transport care indică pe C. S.R.L., respectiv pe D. S.R.L. în calitate de destinatar (consignee, în termenii documentului bancar). A relevat şi caracterul contradictoriu al considerentelor.

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel nu a motivat de ce a respins apărările invocate prin întâmpinare în faza apelului, referitoare la menţionarea în calitate de consignee a unei alte societăţi, E. S.R.L., şi semnarea de către această societate a scrisorilor de transport.

Aceeaşi parte a criticat şi statuarea curţii de apel în sensul că obligaţia de verificare a băncii ar fi fost extinsă, susţinând că era obligată să analizeze şi raportul iniţial dintre creditor şi debitor, întrucât documentele de transport nu prezentau o aparenţă de conformitate cu termenii garanţiei.

Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2321 alin. (1) teza finală şi alin. (2) C.civ., art. 2, art. 6, art. 14, art. 15 şi art. 19 din Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris, a principiului strictei conformităţi a documentelor cu termenii garanţiei, prevăzut de Ghidul pentru interpretarea şi aplicarea Regulilor Uniforme pentru Garanţii la Cerere din Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris (ICC URDG 758), publicat în anul 2011, paragraful 359 şi ale art. 4 din O.G. nr. 13/2011.

Subsumat acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că procedura de examinare a conformității cererilor de plată şi a documentelor aferente putea fi realizată exclusiv prin raportare la forma cererilor şi a documentelor de la momentul prezentării acestora către bancă, respectiv 27.02.2019. În opinia recurentei, principiul strictei conformități impune ca termenii din textul garanției să fie de strictă interpretare, iar neconcordanța dintre documentele prezentate şi termenii acesteia la momentul examinării cererii de plată face imposibilă executarea garanţiei. S-a făcut referire la solicitările de plată a două scrisori de garanţie bancară şi la documentele anexate acestora.

Într-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de recurs, s-a arătat că documentele ataşate cererii de chemare în judecată sunt diferite de cele care au fost supuse analizei de conformitate, în sensul că, pe de o parte, au fost depuse la instanţă documente suplimentare faţă de cele aduse în atenţia băncii, iar, pe de altă parte, facturile şi documentele de transport CMR erau semnate de ordonatorii C., însă cele prezentate băncii erau semnate de E. S.R.L., indicat expres ca destinatar al mărfurilor.

Astfel, a susţinut recurenta, curtea de apel a încălcat normele materiale întrucât a extins cadrul legal în care poate fi analizată conformitatea cererilor de plată la norme incidente unor documente care nu fuseseră prezentate băncii. Calificarea greşită a situaţiei de fapt a rezultat, în opinia aceleiaşi părţi, din considerentele deciziei atacate, deoarece curtea de apel a menţionat, cu titlu de exemplu, comenzi de marfă şi documente de transport care ar fi fost semnate de destinatarii C. S.R.L./D. S.R.L., dar care, în realitate, erau semnate de E. S.R.L.

Recurenta a mai arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2321 alin. (1) C.civ., nu le-a aplicat corect la situaţia de fapt, în sensul că a ignorat caracterul formal şi independent al garanţiei, statuat de art. 2321 alin. (3) C.civ. şi de art. 5 din ICC URDG 758. A susţinut că banca nu putea analiza fondul raportului preexistent între părţi, ci numai existenţa menţiunilor obligatorii din documentele de transport. Pentru ca cererea de plată să fie conformă, a precizat recurenta, unicii beneficiari ai mărfurilor conform documentelor de transport (precizaţi în textul scrisorilor de garanţie drept consignee) ar fi trebuit să fie C. S.R.L. ori D. S.R.L. A fost redat în continuare textul scrisorilor de garanţie bancară, cu indicarea condiţiilor de plată, menţionându-se că în cuprinsul scrisorilor de transport (CMR) ataşate solicitărilor de plată a fost indicat expres E. S.R.L., în calitate de destinatar (consignee), iar la rubrica „semnătura şi ştampila destinatarului” a fost aplicată ştampila societăţii E. S.R.L. Recurenta a susţinut că documentele prezentate băncii contrazic textul şi condiţiile garanţiei, rezultând că marfa ar fi fost livrată unui alt destinatar. A mai susţinut că a depus diligenţele cerute de art. 24 lit. a) din ICC URDG 758 în sensul clarificării discrepanţelor sesizate, dar că ordonatorii nu au răspuns în termenul de analiză a cererilor de plată.

Referitor la aplicarea prevederilor O.G. nr. 13/2011 şi art. 19 din ICC URDG 758, recurenta a arătat că în mod greşit curtea de apel a obligat-o la plata sumei de 346.795,28 lei. A mai arătat că nu este aplicabil art. 3 alin. (21) din actul normativ, ci art. 4 din O.G. nr. 13/2011 deoarece există un element de extraneitate al raportului juridic judecat, determinat de naţionalitatea bulgară a reclamantei. A susţinut că scadenţa obligaţiei de plată nu este 27.02.2019, cum greşit a reţinut curtea de apel, ci este data de expirare a termenului de examinare a cererii de plată.

Prin întâmpinare, intimata A. JSC a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor susţinute de intimată.

5. Examinând motivele de casare, Înalta Curte reţine că primul dintre acestea se referă la lipsuri ale motivării deciziei recurate, recurenta subliniind că instanţa de apel nu a dat un răspuns apărării esenţiale a B. S.A. referitoare la ignorarea termenilor expliciți din scrisorile de garanţie bancară care impuneau ca scrisorile de transport, necesar anexate cererii de plată, să menţioneze la rubrica destinatar (consignee) pe ordonatorul garanţiei. Recurenta a arătat că, în acest fel, instanţa de apel a ignorat atât termenii clari ai garanţiei, cât şi principiul autonomiei şi independenţei garanţiei bancare documentare, pronunţând o hotărâre contrară legii.

Acest motiv de casare nu este fondat. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., pentru ca hotărârea recurată să fie casată pe acest temei, este necesar să se constate că aceasta este nemotivată, cuprinde argumente contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Examenul deciziei atacate impune concluzia că aceasta este amplu motivată, instanţa de apel prezentând coerent raţionamentul pe care l-a avut în vedere pentru pronunțarea soluţiei din dispozitiv. Această instanţă a avut în vedere ansamblul argumentelor esenţiale ale părţilor, un material probator vast, administrat în faţa instanţelor devolutive, iar considerentele prezentate sunt adaptate naturii cauzei şi nu sunt contradictorii. Din acest punct de vedere, decizia recurată îndeplinește cerinţele motivării, astfel cum acestea sunt impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.

Împrejurarea că, judecând cauza, instanţa de apel a avut în vedere aspecte care au excedat condiţiile garanţiei bancare şi au ignorat principiile autonomiei şi independenţei acesteia în relaţia cu raportul juridic fundamental, în dezacord cu normele de drept aplicabile, nu se integrează conținutului art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., ci conduce la examinarea aplicării legii în apel, specific motivului de casare succesiv pe care, de altfel, recurenta l-a dezvoltat pe larg în memoriul propriu de recurs.

Cu precizarea că aceste din urmă aserțiuni vor fi examinate în considerentele care urmează, Înalta Curte constată că primul motiv de casare este nefondat şi va fi înlăturat.

Prin următorul motiv de casare instanţa de recurs a fost solicitată să verifice modul de aplicare a dispoziţiilor art. 2321 alin. (1) teza finală C.civ. şi art. 2, art. 6, art. 14, art. 15 şi art. 19 din Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris corelat cu Ghidul pentru interpretarea şi aplicarea Regulilor Uniforme pentru Garanţii la Cerere din Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris (ICC URDG 758), publicat în anul 2011, solicitându-se casarea deciziei recurate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

A susţinut recurenta că în instanţa devolutivă s-a stabilit caracterul documentar al scrisorilor de garanţie bancară SGB nr. 34GBP2018-7724 şi SGB nr.34GBP2018-7725, executarea acestora fiind condiţionată de prezentarea, o dată cu cererea de plată, a documentelor stipulate în textul explicit al garanţiilor. Or, în aceste condiţii, în acord cu dispoziţiile legale evocate, devine operant principiul strictei conformități a documentelor care însoțesc solicitarea de plată cu textul garanţiei, iar neconcordanţa dintre acestea justifică refuzul de plată al băncii.

S-a subliniat, totodată, că instanța de apel nu doar că a ignorat principiul strictei conformități dedus din interpretarea normelor de drept evocate, dar a extrapolat analizele proprii stării de fapt la elemente probatorii excedentare, examinând o serie de documente probatorii depuse de reclamantă în susţinerea cererii de chemare în judecată care au presupus analizarea raportului juridic fundamental, de care garanţia bancară este emancipată şi faţă de care prezintă autonomie, cu atât mai mult cu cât aceste documente nu au fost transmise băncii la data formulării solicitării de plată a garanţiei.

Or, a afirmat recurenta, în condiţiile în care scrisoarea de garanţie este un contract formal, autonom şi independent de raportul juridic originar, orice raportări şi evaluări aflate în legătură cu clauzele contractului dintre ordonator şi beneficiar sunt nelegale şi încalcă regulile de drept aplicabile.

Examinând decizia, prin prisma criticilor din recurs astfel sintetizate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a reţinut atât caracterul formal, cât şi pe cel autonom şi independent al garanţiilor constituite prin cele două instrumente bancare supuse examinării, evocând atât dispoziţiile art. 5 din Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris, dar şi pe cele ale art. 2321 alin. (1) şi (3) C.civ. şi subliniind principiul potrivit căruia limitele executării garanţiei nu pot fi stabilite prin raportare la obligaţia principală, ele fiind raportate la cuprinsul înscrisului constatator al garanţiei. Confruntând, însă, afirmaţiile părţilor, instanța de apel a statuat că din analiza CMR-urilor prezentate de reclamantă rezultă că, în toate cazurile, ca destinatari ai mărfurilor au figurat D. S.R.L., respectiv C. S.R.L., iar această împrejurare este independentă de faptul că la locul livrării mărfurilor este menţionată o altă companie. În aceste condiţii, atâta vreme cât la rubrica destinatar/consignee, în acord cu termenii stipulaţi în scrisorile de garanţie bancară, a figurat, în toate cazurile, ordonatorul garanţiei, instanţa de apel a considerat excesiv refuzul de plată al băncii. Au fost menţionate înscrisurile examinate dintre cele prezentate de reclamantă care, în opinia instanţei de apel, justifică cele constatate şi s-a menţionat că determinarea unui alt loc şi beneficiar al livrării mărfurilor este în acord cu termenii contractului fundamental.

Acest motiv de casare este fondat.

Premisa juridică reţinută de instanţa de apel este corectă şi reflectă o interpretare corectă a dispozițiilor legale aplicabile celor două scrisori de garanţie bancară examinate. Cu toate acestea, în aplicarea lor, instanţa de apel s-a îndepărtat de la conduita precisă, determinată de legea aplicabilă.

Astfel, într-un prim considerent instanţa de recurs subliniază că principiul autonomiei şi independenţei garanţiei bancare documentare impune instanţei ca examenul conformităţii solicitării de plată, incluzând documentele stipulate în textul garanţiei, să fie emancipat de orice date, clauze şi coordonate ale raportului juridic fundamental; chiar dacă documentele prezentate de beneficiarul garanţiei se justifică, sub aspectul conţinutului lor, pe date ale contractului primordial, acesta nu poate fi opus emitentului garanţiei, a cărui singură obligaţie este examinarea conţinutului documentelor specifice în acord cu termenii stipulaţi în garanţia de plată.

În acest sens sunt atât dispoziţiile art. 2321 alin. (3) C.civ. a căror interpretare a pari impune examinarea obligaţiei de plată a garantului independent de raportul juridic obligaţional preexistent între ordonator şi beneficiar, cât şi dispoziţiile art. 5 lit. a) şi art. 6 din Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris - a căror aplicabilitate directă a fost agreată prin textul garanţiilor - care statuează că garanţii operează cu documente şi nu cu mărfuri, servicii sau prestaţii la care se referă aceste documente şi că angajamentul unui garant de a plăti în cadrul garanţiei nu poate face obiectul unor reclamaţii sau contestaţii rezultate din orice alte relaţii decât relaţia dintre garant şi beneficiar; în aceste circumstanţe, garantul este obligat faţă de beneficiar, doar şi în primul rând, în limita termenilor si condițiilor garanției şi, în al doilea rând, în limita regulilor Publicaţiei 758, în măsura în care acestea sunt compatibile cu termenii şi condițiile garanției, până la valoarea acesteia.

De aceea, orice explicitare a conţinutului documentelor, la care a recurs instanţa de apel, bazată pe clauzele contractului originar, excedează regulile de drept enunţate şi nu corespunde aplicării corecte a legii.

Este deopotrivă principal şi argumentul că garanţiile autonome documentare, cum sunt cele două garanţii examinate, au un pronunţat caracter formal. În acord cu acest formalism, scrisoarea de garanţie trebuie să fie redactată în termeni clari, din care să rezulte acordul părţilor de a constitui o garanţie autonomă şi în acelaşi timp să cuprindă date concrete privind condiţiile plăţii; în cauză garanţiile constituite au avut caracter documentar, impunând beneficiarului prezentarea unor documente care să fie clar şi specific conforme textului şi condiţiilor menţionate în garanţie; în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 2321 alin. (1) C.civ. care prevăd că banca va plăti beneficiarului suma de bani „în conformitate cu termenii angajamentului asumat”.

Cum în dispută nu s-a aflat natura clară şi concisă a condiţiilor de plată stabilite prin garanţii, rezultă că beneficiarul acestora avea obligaţia să prezinte, însoţind solicitarea de plată, documentele stipulate în termenii acestora. La rândul său, confruntată cu acest principiu, instanţa de apel trebuia să lămurească respectarea regulilor stabilite de părţi, în acord cu conţinutul normelor de drept evocate; acesteia îi revenea obligaţia strictă de a evalua respectarea acestui formalism nu prin raportare la suita tuturor elementelor probatorii depuse de reclamantă în procesul de probaţiune judiciară, ci strict prin evaluarea documentelor ataşate de beneficiar solicitărilor succesive de plată.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte constată, totuşi, că instanţa de apel a selectat, ca relevante în examinarea acestei cerinţe, înscrisuri punctual determinate, dar fără a se raporta exclusiv la cele anexate de beneficiar solicitărilor de plată formulate cu nr. 72/26.02.3019 şi cu nr. 73/26.02.2020. Or, examinând caracterul justificat al refuzului de plată al băncii, instanţa avea obligaţia de a verifica exclusiv documentele prezentate băncii o dată cu cererea de plată, iar nu orice alte înscrisuri, chiar dacă ele puteau fi considerate relevante într-un context aflat în legătură cu raportul juridic judecat.

Procedând altfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale evocate şi a lipsit de eficienţă principiul enunţat.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a încălcat şi regula strictei conformităţi care impune ca solicitarea de plată şi documentele ataşate, în cazul garanţiei documentare, să fie în concordanţă cu termenii stabiliţi în acordul de garantare; aceasta presupune condiţia similitudinii între termenii şi condiţiile garanţiei şi cererea şi documentele de plată. În acest sens, art. 19 din Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris statuează că informaţiile conţinute de un document cerut prin garanţie trebuie să fie conforme, chiar dacă nu identice, cu cerințele stipulate în textul garanţiei.

Or, între părţile litigiului nu există nicio dispută privind cerinţa ca cererea de plată să fie înaintată garantului însoţită, între altele, de documentele referitoare la transport care prezintă C. „ca destinatar”/„as consignee”, de aceea, în aplicarea regulii enunţate, instanţei de apel îi revenea verificarea, în documentele de transport, a acestei corespondenţe.

Printr-o evaluare proprie a documentelor de transport, instanța de apel a considerat că cerinţa strictei conformităţi este acoperită de împrejurarea că documentele de transport sunt semnate de C. SRL şi D. S.R.L. care figurează, în toate cazurile, la menţiunea „cumpărător” şi că acesta este destinatarul mărfurilor, dar fără a explica discrepanța semnalată de apelanta B. S.A. care a susţinut că în documentele de transport ataşate solicitării de plată a garanţiei figura la rubrica destinatar/consignee o altă societate comercială, deşi acest lucru contravine textului scrisorilor de garanţie.

Concluzia instanţei de apel, mijlocită de interpretarea clauzelor contractului originar şi bazată pe analiza înscrisurilor depuse în procesul de probațiune, nu a justificat, însă, cum s-a dat eficienţă principiului strictei conformităţi, de altfel, enunţat în considerentele deciziei pronunţate, în condiţiile în care documentele de transport examinate şi identificate în hotărâre menţionează la rubrica consignee o altă entitate decât cea conţinută de textul garanţiilor. Lipsa preciziei raţionamenului judiciar nu lasă să se întrevadă aplicarea cu rigoare a cerinţelor legale şi imprimă deciziei instanţei de apel un viciu de nelegalitate.

Toate aceste considerente conduc la concluzia aplicării greşite a legii în apel şi impun admiterea recursului cu consecinţa rejudecării litigiului.

Ultimul motiv de recurs, referitor la încălcarea art. 4 din O.G. nr. 13/2011 şi necorelarea art. 3 din acelaşi act normativ cu dispoziţiile art. 16 din Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris, se află în subsecvenţa pretenției principale, a cărei rejudecare se impune ca o consecinţă a celor reţinute.

De aceea, în măsura în care instanţa de apel, rejudecând pricina, va reanaliza cererea accesorie a reclamantei vizând plata dobânzii legale penalizatoare, va avea în vedere aplicarea legii, în raport cu modalitatea de formulare a acestei pretenţii şi apărările invocate în fond şi în apel în legătură cu aceasta.

Aşadar, pentru considerentele prezentate în această decizie, Înalta Curte a decis, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., admiterea recursului şi, potrivit art. 497 C.proc.civ, casarea deciziei pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanţe de apel, prilej cu care va fi examinată şi cererea recurentei-pârâte de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza recursului.