Bank's appeal dismissed: abusive CHF credit clause triggers mandatory RON conversion with interest restitution.

Litigiu în materia protecţiei consumatorilor. Caracterul abuziv al clauzei care dă dreptul băncii să convertească în lei creditul acordat dacă moneda creditului fluctuează în sens crescător cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia de la data semnării convenţiei

Cuprins pe materii: Drept comercial. Protecţia consumatorilor

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

clauză abuzivă

contract de credit

taxă de timbru

scutire de la plata taxei de timbru

reconversia creditului

risc valutar

principiul nominalismului monetar

autoritate de lucru judecat

principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară

dobândă legală

O.U.G. nr. 80/2013, art. 29 alin. (1) lit. f), art. 38

Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2), art. 4, art. 14

C. civ. 1864, art. 1578

Directiva nr. 93/13, art. 6 alin. (1)

O.G. nr. 9/2011

O.G. nr. 13/2011

Are caracter abuziv clauza care dă băncii doar dreptul să convertească în lei creditul acordat dacă moneda creditului fluctuează în sens crescător cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia de la data semnării convenţiei, prin această clauză fiind încălcat principiul egalităţii contractuale şi al asumării riscurilor de către fiecare parte contractantă, în special al riscului valutar, banca arogându-şi singură posibilitatea de a se pune la adăpost de eventualele variaţii ale francului elvețian în raport cu RON, în situaţia în care RON s-ar fi întărit faţă de francul elvețian şi, eventual, de a avea, în portofoliu, un credit neperformant.

Prin hotărârea primei instanțe, împotriva căreia nu s-a formulat apel de către banca pârâtă, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că acea conversie a creditului din franci elvețieni în lei, în ipoteza în care cresterea cursului CHF/RON atinge pragul de 10% faţă de valoarea cursului de la data încheierii contractului, operează nu doar în baza opţiunii băncii, ci şi în baza opţiunii împrumutaţilor, conversia creditului fiind atât un drept, cât şi o obligaţie pentru creditor.

Astfel, este legală soluția instanței de apel care a apreciat că este posibilă derularea în continuare a convenției de credit, consecința fiind conversia creditului, conform solicitării reclamanţilor, de la data la care creşterea cursului valutar a atins pragul de 10% din valoarea creditului de la momentul încheierii contractului.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2068 din 19 octombrie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 21 iunie 2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Banca C. S.A., constatarea caracterului abuziv şi, implicit, nulitatea absolută a clauzei de risc valutar inserată în convenția de credit încheiată şi eliminarea acesteia, prevăzută în Secțiunea 4, „Plăţi” pct. 4.1 - Condiţii generale ale convenţiei, în raport şi cu dispozițiile art. 4.2 teza I „banca are dreptul dar nu şi obligaţia, ca, în mod unilateral”; obligarea pârâtei la activarea prevederilor contractuale inserate în Secţiunea 4, „Plăţi” pct. 4.2 - lit. a) - Condiţii generale ale convenţiei: „în cazul în care creditul este acordat într-o altă monedă decât moneda națională, împrumutatul declară că recunoaşte şi acceptă în mod expres faptul că în situația în care, pe parcursul duratei creditului, cursul de schimb pentru moneda creditului fluctuează, în sens crescător, cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia de la data semnării prezentei convenții, în vederea evitării continuării/majorării expunerii la riscul valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la data încheierii şi semnării contractului, 22.09.2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv 1 CHF= 2,269 lei, cotația afișată conform arhivei B.N.R., la data de 22.09.2008, la care, în raport cu prevederile contractuale ale Secţiunii 4 - „Plăţi” - pct. 4.2 din Condiţiile generale ale convenţiei de creditare, să se adauge marja de 10% faţă de cursul iniţial; obligarea pârâtei la plata sumei încasate cu titlu de diferenţă de curs valutar, faţă de stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON la data contractării plus marja de 10%, în echivalent lei, în funcție de cursul oficial RON-CHF stabilit de B.N.R., la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plății şi până la data achitării efective a acesteia; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1677 din 25 octombrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentinţa nr. 266 din 30 mai 2018, Tribunalul Cluj, Secţia civilă a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență.

Prin sentinţa civilă nr. 521/F/CC/2018 din 2 iulie 2018, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a stabilit în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, competența de soluționare a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 290 din 20 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/1285/2017* al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis, în parte, cererea formulată de către reclamanții A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Banca C. S.A., în sensul constatării ca fiind abuzivă a sintagmei prevăzute în art. 4.2 din Condițiile generale ale convenției, care dă băncii doar dreptul să convertească în lei creditul acordat dacă moneda creditului fluctuează în sens crescător cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia de la data semnării convenției; s-au compensat cheltuielile de judecată.

Prin decizia civilă nr. 175 din 30 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanții A. şi B. împotriva sentinței civile nr. 290 din 20 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/1285/2017* al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată în parte, în sensul că: s-a dispus conversia creditului acordat prin convenția de credit nr. 0164995/22.09.2008, din moneda CHF în moneda RON, la cursul aplicabil la data la care cursul CHF-RON s-a majorat cu 10% faţă de valoarea acestuia de la data semnării convenţiei de credit; a fost obligată pârâta Banca C. S.A. să plătească reclamanților eventualele diferențe între valoarea ratelor efectiv achitate şi valoarea ratelor calculate potrivit conversiei menţionate anterior, cu dobânda legală aferentă acestor sume, de la data plății şi până la achitarea efectivă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta Banca C. S.A.

Prealabil expunerii criticilor de nelegalitate, recurenta-pârâtă susţine că cererea reclamanților nu a fost timbrată.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că, în soluționarea excepției netimbrării, Curtea de Apel Cluj a reţinut lipsa motivării cererii reclamanților pe temeiul juridic al impreviziunii, însă, atât prima instanță, cât și cea de apel au motivat hotărârile și din prisma teoriei impreviziunii.

Astfel că, indiferent de lipsa motivării în drept din cererea inițială, instanţa nu putea analiza riscul valutar decât prin raportare la existența sau nu a impreviziunii, ca o condiție de fond a existenței riscului valutar.

Prin analiza impreviziunii de către ambele instanțe s-a recunoscut/reîncadrat juridic de către acestea că cererile reclamanților sunt întemeiate pe prevederile Codului civil privitoare la impreviziune.

Recurenta-pârâtă susține că, în raport de prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi.

Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată în cauza C-81/2019 a arătat: „37. Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive”.

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că petitul privitor la stabilizarea cursului de schimb se impune a fi evaluat, probat și timbrat, fiind întemeiat pe norma de drept generală și nu pe cea specială privitoare la protecția consumatorilor şi că intimaţii au obligaţia să depună dovada plății taxei de timbru aferente acestui petit, conform art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, atât pentru cererea de chemare în judecată, cât și pentru cea de apel.

În susținerea căii de atac, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că hotărârea instanţei de apel este arbitrară, nu este fundamentată pe aflarea adevărului și pe respectarea prevederilor naționale și europene în materia protecției consumatorilor și nu permite exercitarea controlului judiciar.

În opinia recurentei-pârâte, motivarea instanţei nu întruneşte cerinţele procedurale prevăzute de art. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că nu arată, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea acesteia și care au condus la soluţia pronunţată și argumentele pentru care a înlăturat susţinerile sale. Or, în aceste condiţii, recurenta-pârâtă apreciază că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, cauzându-i-se o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurentei-pârâte, în condițiile în care, pentru pronunțarea hotărârii recurate, instanţa de apel a pornit de la premisa asumării de către bancă a unei obligații de conversie, obligaţie care nu transpare din clauzele contractuale, dar nici din prevederile legale în materie, motivele reţinute pentru a statua asupra clauzelor înscrise la art. 4.2. și 4.3. din condiţiile generale sunt străine de natura cauzei.

Mai susține recurenta-pârâtă că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a considera drept abuzivă o clauză, trebuie îndeplinite următoarele condiții: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau cu alte prevederi din contract, clauza să creeze, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, clauza încalcă cerințele bunei-credințe.

De asemenea, conform art. I lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, este considerată abuzivă clauza care dă profesionistului dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea motive temeinice și fără a acorda consumatorului posibilitatea de a denunța unilateral contractul.

Recurenta-pârâtă mai arată că, în ceea ce privește caracterul negociat al contractului/clauzelor, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 prevede că nu este negociată direct cu consumatorul acea clauză care a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului și serviciului respectiv.

Referitor la riscul valutar, recurenta-pârâtă arată că, creditele în CHF au presupus o dobândă mult mai redusă decât creditele în lei (aproape la jumătate). Or, niciun consumator nu putea obţine, la acea dată, de pe piaţa bancară, un credit transformat în lei la cursul istoric, dar cu dobânda redusă de la CHF.

Mai susține recurenta-pârâtă că, până în 2015, ratele de dobândă aplicabile creditelor în CHF (mult mai mici decât cele pentru lei) au ajuns să compenseze, chiar integral, efectul aprecierii cursului de schimb comparativ cu un credit acordat în lei, în acest sens, făcând trimitere la comunicarea B.N.R. și la evaluarea profesorului D.

Recurenta-pârâtă apreciază că decizia recurată a fost pronunțată pornind de la motive străine de natura cauzei, respectiv cu neobservarea conținutului concret al clauzelor analizate, prin încălcarea și aplicarea greşită a prevederilor art. 3 alin. (2), art. 4 și art. 14 din Legea nr. 193/2000, cu interpretarea și aplicarea greşită a Directivei 93/13/CEE; invocă nesocotirea prevederilor art. 1578 și a art. 969 C. civ. 1864 şi încălcarea dezlegărilor din hotărârile pronunţate în cauzele C81/19, C-453/10, punctul 29, C-397/11, C-125/18, punctul 58, C-38/17, punctul 42, C-26/13, punctele 80 și 83, C-70/17 și C-179/17, punctul 56, C-260/18, punctul 48, C-125/18, punctul 61, C-269/19.

Recurenta-pârâtă susține că, pentru a pronunța hotărârea recurată, instanța de apel a considerat că dispozițiile contractuale analizate și constatate ca fiind abuzive ar trebui completate cu altele care ar stabili și pentru consumator un drept, pe care instanţa l-a transformat în obligaţie pentru bancă, respectiv efectuarea conversiei creditului din CHF în RON, la cursul aplicabil la data la care cursul a crescut cu 10% față de cel de la epoca încheierii contractului de credit.

Potrivit recurentei-pârâte, nu rezultă unde este stipulată obligaţia în cadrul clauzelor menţionate, pentru a se pune în discuție mecanismul subsecvent de activare a acesteia de către bancă.

Recurenta-pârâtă susține că această clauză este una convenţională, care prevede un drept, și nu o obligaţie și care nu a produs niciun efect juridic pentru consumator, instanţa neputând adăuga noi clauze contractuale pentru a suplini acest eventual dezechilibru constatat prin prisma clauzei abuzive.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, completarea eventuală a prevederilor contractuale la care este ținută instanța se poate realiza cu o singură condiție, anume atunci când eliminarea clauzei abuzive din contract face ca acesta să nu mai poată continua, iar clauza nou inserată în contract trebuie să preia prevederi ale unei norme naționale în vigoare.

Potrivit recurentei-pârâte, contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, fiind incident principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ. 1864, care se regăsește în clauza de la art. 4.1. din condițiile generale.

Or, după cum s-a statuat în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunțată în cauza C-81/19, o atare clauză care reflectă o normă supletivă nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE.

Prin urmare, contractul prevede la art. 4.1. din Condiţiile generale un mecanism concret de acordare-rambursare care reflectă un principiu legal (principiul nominalismului), iar această clauză contractuală se circumscrie noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Clauzele înscrise la art. 4.2. și 4.3. din condiţiile generale se referă la posibilitatea (nu obligativitatea) conversiei creditului (la cursul de la data efectuării conversiei), fie la inițiativa băncii, fie la inițiativa împrumutatului, însă cu schimbarea parametrilor creditului, inclusiv a costurilor.

Prin urmare, astfel cum susține recurenta-pârâtă, mecanismul de conversie nu a fost convenit de părți ca fiind un pretins caz de adaptare a contractului obligatoriu și aproape automat, astfel cum pare a fi analizat de instanța de apel, pornind de la premise care nu se regăsesc în conținutul clauzelor.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că dispozițiile contractuale menţionate nu prevăd o obligaţie de conversie pentru vreuna dintre părţi, ci o favoare pentru consumator, care nu a solicitat aplicarea acesteia.

Mai susține recurenta-pârâtă că pe calea mecanismului clauzelor abuzive nu se poate modifica contractul într-un anume sens și că nicio dispoziţie legală în vigoare la momentul încheierii contractului nu prevedea vreo obligaţie de conversie în sensul în discuţie.

Prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd un mecanism de control al unei clauze determinate pentru aprecierea eventualului caracter abuziv, apreciere care trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv (parag. 58 din hotărârea pronunţată în cauza C-186/16).

Astfel, recurenta-pârâtă arată că elementele exterioare ulterioare nu pot fi luate în considerare pentru aprecierea caracterului abuziv, făcând trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

Prin urmare, controlul vizează o anumită clauză contractuală, ținând seama de criteriile prevăzute la art. 3 alin. (1) și la art. 5 din Directiva 93/13, respectiv dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speței, o astfel de clauză îndeplinește cerințele bunei-credințe, echilibrului și transparenței prevăzute de această Directivă.

În consecinţă, controlul nu vizează eventuala neinserare a unei clauze de „adaptare” obligatorie la momentul atingerii unui prag, ci implică verificarea caracterului echilibrat al unei clauze concrete din contract prin raportare la momentul încheierii actului juridic respectiv.

Art. 4.2. și art. 4.3. din condiţiile generale ale convenţiei de credit nu instituie vreo obligaţie a băncii de a converti moneda creditului, astfel că instanţa de apel nu putea porni de la valenţe inexistente ale clauzelor menţionate.

În opinia recurentei-pârâte, a reține obligaţia băncii de conversie ar însemna o modificare a condiţiilor contractuale, care nu are niciun suport legal și reprezintă o adăugare la lege, art. 4 din Legea nr. 193/2000 neprevăzând atare ipoteze.

Mai susține recurenta-pârâtă că, în definiţia riscului valutar de la art. 1 din condiţiile generale ale convenţiei de credit, este indicată în mod expres posibilitatea creşterii gradului de îndatorare al împrumutaţilor, în cazul fluctuaţiilor ratelor de schimb valutar, reieșind astfel că aceştia au cunoscut și și-au asumat acest risc.

Totodată, art. 43 alin. (1) din Directivă prevede în mod expres: „Prezenta directivă nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016”, iar, în speţă, este vorba de un contract din 2008.

Cu toate acestea, astfel cum susține recurenta-pârâtă, instanța de apel, fără a se raporta la conținutul concret al clauzelor analizate (art. 4.2 și 4.3), a făcut evaluări dintr-o altă perspectivă, care nu sunt proprii mecanismului de control în discuție, fără să indice nicio dispoziție legală în sprijinul acestora.

Însă, așa cum arată recurenta-pârâtă, dincolo de împrejurarea că problema adaptării contractului pentru evenimente ulterioare ține de executarea contractului (deci nu de încheierea acestuia), o atare abordare excedează mecanismului clauzelor abuzive prevăzut de Legea nr. 193/2000 și de Directiva nr. 93/13.

Recurenta-pârâtă arată că art. 4.2. prevede posibilitatea conversiei creditului la inițiativa băncii în anumite condiţii de creştere a cursului valutar peste un anumit prag, iar art. 4.3. conferă un drept de inițiativă la dispoziția împrumutatului pentru a cere conversia împrumutului în „funcţie de posibilităţile de refinanțare în piaţă a monedei în care împrumutatul a solicitat conversia creditului”.

Cum ambele clauze sunt de natură a crea o favoare împrumutaților față de prevederile art. 4.1. care reflectă principiul nominalismului, recurenta-pârâtă apreciază că nu se putea reține caracterul dezechilibrat al acestora, în detrimentul împrumutaţilor, în măsura în care s-ar fi aplicat întocmai exigenţele rezultate din prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, făcând trimitere și la hotărârea pronunțată în cauza C-415/11.

Or, recurenta-pârâtă susține că dispozițiile contractuale mai favorabile menţionate nu prevăd obligații excedentare față de principiul nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. 1864, astfel că nu sunt de natură a crea în detrimentul împrumutaților un dezechilibru semnificativ.

Recurenta-pârâtă apreciază că, întrucât problema excluderii de la control a clauzei care reflectă principiul nominalismului a fost considerată determinantă pentru soluționarea cauzei, concluzia caracterului pretins abuziv a unor clauze subsecvente, care prevăd o facilitate, este nelegală.

Astfel, excluderea de la control a clauzei care reflectă principiul nominalismului trebuia să conducă în mod corelativ și la excluderea de la control a clauzelor subsecvente care prevăd un drept în plus pentru consumator (favoare care nu este obligatorie nici potrivit dispoziţiilor legale) sau cel puţin la evaluarea în sensul lipsei dezechilibrului, raportat la reperele rezultate din hotărârea pronunţată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Mohamed Aziz.

Prin urmare, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că hotărârea pronunţată de instanţa de apel, sub acest aspect, nu este legală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greşită a prevederilor art. 3 alin. (2), art. 4 și art. 14 din Legea nr. 193/2000, cu interpretarea și aplicarea greşită a Directivei 93/13/CEE, cu nesocotirea prevederilor art. 1578 C. civ. 1864 şi cu încălcarea dezlegărilor din hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C - 81/19.

O altă critică vizează faptul că prin hotărârea recurată, ca urmare a constatării caracterului pretins abuziv al clauzelor înscrise la art. 4.2. și 4.3. din condiţiile generale ale convenţiei, s-a dispus anularea parţială a convenţiei de credit nr. 0164995/22.09.2008 încheiată de E. S.A. și de reclamanți, efectele produse între părți fiind menținute, procedându-se la o pretinsă repunere în situaţia anterioară într-o formulă juridică inedită, care nu corespunde efectelor juridice ale anulării.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii nu au solicitat ca efect al pretinsului caracter abuziv al clauzelor anularea contractului, ci au pretins aplicarea unei soluţii sui qeneris de stabilizare care nu are corespondent în Legea nr. 193/2000 și care trebuia să conducă la respingerea cererii ori la reîncadrarea legală a acesteia.

Faptul că reclamanții își motivează cererea prin raportare la Legea nr. 193/2000 și pretind o stabilizare într-o configurație care nu are suport juridic în prevederile invocate nu poate fi primit, având în vedere prevederile exprese ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În aceste condiţii, recurenta-pârâtă apreciază că inclusiv hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, nicio prevedere legală nu legitimează intervenţia în contract, în sensul modificării vreunei clauze contractuale ca efect al reţinerii pretinsului caracter abuziv ori de activare forţată a unei clauze, prevederile art. 969 C. civ. interzicând o atare intervenţie.

De altminteri, imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată în cauza C-618/10.

Constatarea caracterului abuziv al unor clauze conduce la înlăturarea aplicării acestora, pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, contractul urmând să continue.

Articolul 4.1. din condiţiile generale ale contractului de credit transpune o normă supletivă din dreptul naţional, respectiv principiul nominalismului prevăzut de art. 1578 C. civ.

Articolele 4.2. și 4.3. din condiţiile generale ale convenţiei de credit nu conţin un mecanism obligatoriu și automat de conversie, ci exprimă o facultate, în funcţie de posibilităţile de la un anumit moment ale băncii.

Având în vedere aceste aspecte, rezultă că obligaţia principală de restituire a „tot atâtea lucruri”, respectiv „a sumei numerice arătate în contract” care derivă dintr-un împrumut se regăseşte la art. 4.1. din condiţiile generale - clauză validă care se circumscrie sferei obiectului „principal al contractului”. Clauzele înscrise la art. 4.2. și art. 4.3. nu țin de caracteristicile esenţiale ale unui contract de împrumut în moneda străină, contractul putând subzista din punct de vedere juridic ca urmare a eliminării acestora.

În aceste condiţii, recurenta-pârâtă susține că statuările instanţei de apel în sensul imposibilității continuării contractului urmare a eliminării clauzelor privind facultatea conversiei (4.2. și 4.3.) sunt făcute cu încălcarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum și a art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, cu neobservarea regimului juridic al unui contract de împrumut și a obligațiilor esențiale care derivă dintr-un atare contract, inclusiv cu neobservarea prevederilor art. 1578 C. civ.1864.

În situația în care instanţa de apel ar fi aplicat întocmai prevederile mai sus menţionate, ar fi observat că, și în ipoteza înlăturării clauzelor înscrise la art. 4.2. și 4.3. din condiţiile generale, contractul de credit ar fi putut continua, având în vedere clauza înscrisă la art. 4.1 din condiţiile generale și art. 6 din condiţiile speciale care reglementează obligaţia principală de restituire în aceeaşi monedă.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează problema derulării în continuare a contractului de credit, ca urmare a eliminării clauzelor abuzive. Or, opusul posibilității continuării unui contract este încetarea acestuia. Deci, această dispoziție obligatorie nu prevede pentru ipoteza imposibilității continuării contractului sancțiunea anulării, ci prevede o sancţiune sui generis, respectiv încetarea contractului cu efecte pentru viitor, fără a se putea pune în discuție prestațiile executate anterior. Prin urmare, dreptul naţional nu prevede anularea în acest caz, ci încetarea.

În subsidiar, recurenta-pârâtă arată că art. 7 din Legea nr. 193/2000 trimite la instituţia rezilierii, care constă, potrivit dreptului comun, în încetarea efectelor contractului numai pentru viitor.

Prin hotărârea recurată, astfel cum susține recurenta-pârâtă, se reține, pe de-o parte, autonomia clauzei de la art. 4.1 - privind mecanismul de acordare-rambursare care transpune principiul nominalismului, exclus de la control, pentru ca mai apoi să se conchidă în sensul că, fără clauzele subsecvente privitoare la conversie de la art. 4.2. și 4.3., contractul nu ar putea continua, motiv necesar și suficient pentru modificarea clauzelor.

Mai susține recurenta-pârâtă că instanţa de apel a dispus o pretinsă sancţiune de anulare parţială, care însă nu corespunde concepţiei juridice a unei nulităţi parţiale, într-o configuraţie care nu are niciun suport legal, încălcându-se atât normele în materie de nulitate, cât și regimul efectelor unei anulări.

În primul rând, în legătură cu noţiunea de „anulare”, ceea ce sugerează ideea unei nulităţi relative pentru care era împlinit termenul de prescripţie și nu putea fi invocată nici din această perspectivă, recurenta-pârâtă susține că nu se identifică nicio dispoziţie legală care să susţină o atare sancţiune.

În al doilea rând, instanţa de apel a recurs la o anulare pretins parţială a contractului, în sensul că a menţinut totuşi efectele actului pentru o perioadă de timp și le-a înlăturat retroactiv pentru o altă perioadă. Or, această menţinere a efectelor actului juridic un anumit interval de timp și anihilarea efectelor acestuia pentru un alt interval nu corespunde instituţiei anulării parţiale.

Mai mult, din această abordare transpare că, în concret, instanța de apel nu a avut în vedere aspecte ce țin de momentul încheierii contractului, contractul neputând să fie valabil la încheierea acestuia, dar să fie afectat de nevalabilitate ulterior, cauza fiind deprecierea monedei naţionale.

Prin urmare, anularea parțială nu înseamnă segmentarea în timp a efectelor unui act, așa încât sancţiunea în discuţie nu are niciun suport legal, iar repunerea în situaţia anterioară - ca regulă de drept - presupune restituirea a ceea ce s-a efectuat în temeiul contractului de credit (inclusiv, actele adiţionale subsecvente), ca și când nu s-ar fi încheiat niciodată actul nevalabil.

Or, pornind de la aceste premise juridice, repunerea în situaţia anterioară implică, în primul rând, obligarea împrumutaților la restituirea întregii sume în CHF, cel mult în echivalent lei la cursul B.N.R. de la data plății efective.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă apreciază că, pentru a asigura o repunere în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat, rezultă obligația reclamanților la plata dobânzii aferente sumei obiect al împrumutului care curge, însă, din ziua în care suma a fost remisă împrumutaților.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă susține că prin decizia apelată s-a făcut o aplicare greşită a prevederilor O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011.

Astfel, arată recurenta-pârâtă, O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești (anterior modificărilor survenite prin art. 197 din Legea nr. 71/2011) nu stabileşte o rată distinctă de dobânda penalizatoare.

Ulterior, O.G. nr. 13/2011 a operat o distincţie între dobânda remuneratorie și dobânda penalizatoare, prevăzând că aceasta din urmă se datorează pentru neîndeplinirea obligației de plată la scadență - art. 1 alin. (3), respectiv întârzierea în restituire.

Recurenta-pârâtă apreciază că, pentru perioada anterioară pronunţării hotărârii executorii, nu ar putea fi obligată la dobânzi penalizatoare către consumator. Restituirea prestaţiilor efectuate depinde de anularea actului juridic, astfel că dobânda penalizatoare pentru întârzierea în restituire nu ar putea surveni anterior dispunerii, în mod executoriu, a restituirii.

În subsidiar, recurenta-pârâtă mai susține că instanța de apel, în ceea ce privește banca, a trimis la dobânzi remuneratorii, în vreme ce pentru consumatori a trimis la dobânzi penalizatoare, fără nicio motivare și indicare a vreunor prevederi concrete.

Prin efectul nulităţii, obligaţia de restituire revine ambelor părți în baza aceluiaşi temei al repunerii în situaţia anterioară. Aşadar, în măsura în care s-ar aprecia că restituirea prestaţiei împrumutaţilor ar trebui însoțită de dobânda penalizatoare, în mod corelativ și restituirea prestaţiei băncii ar urma să fie însoțită de acelaşi tip de dobândă datorată de împrumutaţi de la momentul la care banca a pus suma la dispoziţia împrumutaţilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 8 decembrie 2021, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 13 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în şedinţă publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat ca Înalta Curte să constate caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată şi să dispună, în raport de prevederile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, ca intimații-reclamanți să achite taxa judiciară de timbru atât pentru cererea introductivă, cât şi pentru exercitarea căii de atac a recursului.

Înalta Curte reţine că cererea dedusă judecăţii se circumscrie litigiilor în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, motiv pentru care este scutită de la obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, în raport de prevederile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipsește motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza instanței de apel este coerentă, fiind expuse cu acuratețe juridică considerentele în raport de care Curtea a soluționat calea de atac a apelului.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de apel și care au condus la soluţia pronunţată și argumentele pentru care a înlăturat susținerile sale, Înalta Curte reține că instanța de apel a expus raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, astfel cum reiese din considerentele de la pag. 15-18 din decizia recurată.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că, în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă invocă şi neobservarea de către instanţa de apel a conținutului concret al clauzelor contestate, or analiza contractului şi aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanţelor de fond, ca instanțe devolutive, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Sub un prim aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că nu pot face obiectul analizei instanței de recurs criticile care vizează caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.2. din contractul de credit.

În acest sens, în mod legal, curtea de apel a constatat că soluţia primei instanţe care a reţinut că are caracter abuziv clauza menţionată anterior, care dă băncii doar dreptul să convertească în lei creditul acordat dacă moneda creditului fluctuează în sens crescător cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia de la data semnării convenţiei, a dobândit autoritate de lucru judecat.

Totodată, au intrat în autoritate de lucru judecat şi considerentele sentinţei potrivit cărora prin această clauză a fost încălcat principiul egalităţii contractuale şi al asumării riscurilor de către fiecare parte contractantă, în special al riscului valutar, banca arogându-şi singură posibilitatea de a se pune la adăpost de eventualele variaţii ale CHF în raport cu RON, în situaţia în care RON s-ar fi întărit faţă de CHF şi eventual de a avea, în portofoliu, un credit neperformant.

Cum pârâta nu a formulat apel împotriva hotărârii primei instanțe, cu autoritate de lucru judecat s-a stabilit că acea conversie a creditului din CHF în RON, în ipoteza în care cresterea cursului CHF/RON atinge pragul de 10% faţă de valoarea cursului de la data încheierii contractului, operează nu doar în baza opţiunii băncii, ci şi în baza opţiunii împrumutaţilor, conversia creditului fiind atât un drept, cât şi o obligaţie pentru creditor.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte, în sensul că instanța de apel a transformat un drept al său într-o obligație și că a adăugat noi clauze contractuale, vor fi înlăturate.

Prin hotărârea recurată, instanța de apel a procedat la stabilirea efectelor pe care le-a produs constatarea, cu autoritate de lucru judecat, a caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.2 din convenția de credit, neputând fi reținută aplicarea greșită a art. 3 alin. (2), a art. 4, respectiv a art. 14 din Legea nr. 193/2000.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea de către instanța de apel a art. 1578 C. civ. 1864, întrucât Curtea nu a soluționat calea de atac din perspectiva aplicării principiului nominalismului monetar.

De altfel, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat anterior, întrucât soluția referitoare la caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.2. din convenția de credit a dobândit autoritate de lucru judecat, nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs criticile ce vizează riscul valutar, cunoașterea și asumarea acestui risc de către consumatori, excluderea din domeniul de aplicare a Directivei nr. 93/13/CEE a clauzei ce reflectă o normă supletivă, încălcarea principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ. 1864.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a dat eficiență prevederilor art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, motiv pentru care nu vor putea fi reținute criticile ce vizează încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., respectiv a statuărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene din hotărârea pronunțată în cauza C-618/10.

Contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a apreciat că este posibilă derularea în continuare a convenției de credit, consecința fiind conversia creditului, conform solicitării reclamanţilor, de la data la care creşterea cursului valutar a atins pragul de 10% din valoarea creditului de la momentul încheierii contractului.

Totodată, interpretarea dispoziţiilor contractuale, prevăzute de art. 4.1, coroborat cu art. 4.2 şi art. 4.3 din condiţiile generale ale convenţiei de credit, nu poate constitui o critică în recurs, Înalta Curte arătând anterior că aceste apecte reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Nici criticile referitoare la o pretinsă nulitate relativă şi la greşita repunere a părţilor în situaţia anterioară nu pot fi reţinute.

Contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, nicăieri în considerentele hotărârii recurate instanța de apel nu face referire la nulitatea relativă a dispozițiilor contractuale, ci la nulitatea absolută, astfel cum reiese, de altfel din considerentele expuse la pag. 17-18 din hotărâre.

Clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută, aceasta fiind şi sancţiunea reţinută de instanţa de apel, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

Înalta Curte reţine că, în virtutea principiului restitutio in integrum, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părţile contractului să ajungă în situaţia în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenţia lor.

Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă şi-a produs efectele şi părţile au executat deja prestaţii în baza acesteia, constatarea nulităţii presupune şi restituirea a ceea ce au primit.

Ca atare, în mod legal, instanţa de apel a apreciat că se impune restituirea către reclamanţi a diferenţelor dintre sumele efectiv achitate şi ratele recalculate ulterior efectuării conversiei, începând cu data la care creșterea de curs CHF/LEU a atins valoarea prag de 10% în raport de cursul istoric. Aceasta întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus.

Pentru acest motiv, criticile recurentei-pârâte, în sensul că repunerea în situația anterioară implică, în primul rând, obligarea intimaților-reclamanți la restituirea întregii sume împrumutate în CHF, sau cel mult în echivalent lei la cursul B.N.R. de la data plății efective, nu pot fi reținute.

Totodată, banca este ţinută la plata dobânzilor legale aferente sumelor de restituit încă de la data plăţii, astfel cum corect s-a stabilit.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive. Astfel, chiar din conţinutul directivei rezultă că pentru consumator nu sunt create obligaţii prin clauzele abuzive utilizate în contract, iar în ipoteza constatării existenţei clauzelor abuzive directiva nu limitează modalităţile prin care legislaţia naţională trebuie să asigure restabilirea egalităţii între părţile contractante. Repunerea părţilor în situaţia anterioară asigură realizarea scopului directivei, respectiv acela ca prin clauzele abuzive utilizate într-un contract să nu se creeze obligaţii pentru consumator, astfel că soluţia instanţei, de restituire a sumelor plătite în baza clauzelor nule, este legală.

În ceea ce privește dobânda legală aferentă sumelor de restituit în temeiul clauzelor constatate nule, instanţa de apel a reţinut în mod legal acordarea ei de la momentul achitării sumelor, ca aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului.

Data producerii prejudiciului este data achitării sumelor în discuţie, prejudiciul subzistând până la data când acestea vor fi restituite reclamanţilor.

Prin urmare, câtă vreme, în speţă, dobânda legală apare ca o componentă a reparării integrale a prejudiciului, instanța de apel a procedat la obligarea recurentei-pârâtei la plata dobânzii legale de la data la care reclamanţii au achitat sumele nedatorate, în raport de prevederile O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011.

În consecinţă, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurenta-pârâtă Banca C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 175 din 30 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă.