Debtor's insolvency discharge bars creditor's post-closure suit against sole proprietor; appellate ruling quashed and remanded.

Acţiune în pretenţii formulată împotriva debitorului - întreprindere individuală. Radierea debitorului din registrul comerţului în urma închiderii procedurii insolvenţei în formă simplificată. Concurs între normele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 şi Legea nr. 85/2014. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura insolvenţei

Index alfabetic: acțiune în pretenții

finanţare nerambursabilă

întreprindere individuală

închiderea procedurii insolvenţei

radiere

condiţii de admisibilitate

O.U.G. nr. 44/2008, art. 2 lit. e), art. 3, art. 20, art. 22, art. 23, art. 26

Legea nr. 85/2014, art. 5 pct. 26, art. 39 alin. (2), art. 164,

art. 175 alin. (2), art. 181 alin. (1)

C. civ., art. 31, art. 32, art. 2324 alin. (3)

Dacă un debitor persoană fizică, care organizează o întreprindere economică fără personalitate juridică, aşa cum este întreprinderea individuală, este supus procedurii simplificate de insolvenţă, după parcurgerea tuturor etapelor aferente pronunţându-se de către judecătorul-sindic închiderea acestei proceduri judiciare, chiar şi în ipoteza nerecuperării/recuperării parţiale de către creditorii participanţi la procedura concusuală a sumelor cu care au fost înscrişi la masa credală, debitorul persoană fizică este descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase, cazuri în care el va fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii.

Astfel, odată ce procedura de executare colectivă a fost închisă, descărcarea de datoriile reziduale va opera în condiţiile art. 181 din Legea nr. 85/2014, fără ca ulterior închiderii procedurii insolvenţei să se mai poată urmări patrimoniul debitorului, persoană fizică, pentru datorii născute anterior declanşării procedurii concursuale, dispoziţiile alin. (3) al art. 2324 C. civ., care prevăd că creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale, numai dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor putând fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului, nedeterminând o altă concluzie. Aceasta, întrucât posibilitatea urmăririi bunurilor persoanei fizice care exercită o activitate economică în mod independent într-una din formele prevăzute de O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, pentru datorii acumulate în legătură cu exploatarea întreprinderii economice, poate avea loc numai în situaţiile în care nu se deschide procedura insolvenţei, în acest din urmă caz Legea nr. 85/2014 aplicându-se cu prioritate.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2125 din 20 octombrie 2022

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 7 mai 2020 pe rolul Tribunalului Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/62/2020, reclamanta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (prin reorganizarea fostei Agenţii de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit) a chemat în judecată pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata:

1. sumei de 569.954,00 lei, reprezentând diferenţa neachitată a finanţării nerambursabile;

2. a accesoriilor calculate de la data scadenței titlului executoriu și până la data deschiderii procedurii de insolvenţă (06.09.2016), în cuantum de 32.699,85 lei;

3. a obligaţiilor de plată accesorii, calculate în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, de la data de radierii debitoarei întreprindere individuală (05.02.2020) și până la data achitării efective a creanţei;

4. a eventualelor cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 1350 C. civ., O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora şi Normele metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 875/2011, O.U.G. nr. 41/2014 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, prin reorganizarea Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, Codul de procedură fiscală şi contractul de finanţare nr. 312M011070800008/12.05.2011.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 739/C din 5 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/62/2020, Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei de interes, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, în contradictoriu cu pârâtul A., reclamanta fiind obligată să achite pârâtului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.

3. Soluţia instanţei de apel

Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, prin decizia civilă nr. 281/AP din 15 martie 2021, a admis apelul reclamantei Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, a anulat sentinţa civilă nr. 739/C din 5 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/62/2020, şi a respins excepţia lipsei de interes, trimiţând cauza spre rejudecare Tribunalului Braşov; totodată, a fost respins, ca rămas fără obiect, apelul incident declarat de apelantul-pârât A. împotriva considerentelor aceleiaşi sentinţe.

4. Soluţia primei instanţe, în rejudecare

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/62/2020*, la data de 9 aprilie 2021.

Prin sentinţa civilă nr. 389/C din 2 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/62/2020*, Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, în contradictoriu cu pârâtul A., obligându-l pe acesta din urmă la plata sumei de 569.954 lei, reprezentând diferenţa neachitată a finanțării nerambursabile, la care se adaugă suma de 32.699,85 lei, reprezentând accesorii calculate de la data scadenței titlului executoriu și până la data deschiderii procedurii insolvenței (06.09.2016), precum şi accesoriile calculate în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 66/2011, de la data de 05.02.2020 și până la data achitării integrale a debitului principal.

5. Hotărârea instanţei de apel

Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, prin decizia nr. 189/Ap/2022 din 9 februarie 2022, a respins apelul declarat de apelantul-pârât A., în contradictoriu cu intimata-reclamantă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, împotriva sentinţei civile nr. 389/C din 2 iulie 2021 a Tribunalului Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

II. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, pârâtul A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curţii de Apel Braşov, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., sens în care a dezvoltat următoarele critici:

Recurentul consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, mai exact, pe cele cuprinse în art. 181 alin. 1, coroborat cu art. 38 alin. 2 lit. a) şi art. 114 din acest act normativ. De asemenea, au fost greşit aplicate prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, care au conţinut identic şi se coroborează cu cele cuprinse în art. 2324 alin. 3 C. civ., în art. 20 alin. 1 şi art. 140 din vechiul Cod de procedură fiscală. De aceea, apreciază că raţionamentul juridic greşit pe care l-a avut în vedere instanţa de apel a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale, fiind incident, în primul rând, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. Pe de altă parte, în cuprinsul deciziei atacate se regăsesc şi aspecte contradictorii, insuficient motivate, care ţin de interpretarea şi aplicarea normelor de drept material (inclusiv prin prisma deciziilor pronunţate în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), ceea ce atrage şi incidenţa motivului de casare prevăzut în teza a II-a a pct. 6 al aceluiaşi text.

Subsumat primului motiv de casare invocat, a arătat că instanţele anterioare au calificat în mod greşit dispoziţiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 ca fiind norma specială, derogatorie de la art. 181 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, considerată ca fiind norma generală.

Calificarea unei norme de drept civil ca specială sau generală prezintă importanţă practică deoarece norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie excepţia, astfel încât trebuie respectate cele două reguli bine cunoscute: norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant); norma generală nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non derogant).

În prezenta cauză, calificarea juridică greşită a normelor aplicabile a condus la o soluţie nelegală, în condiţiile în care instanţa de apel a aplicat, cu prioritate, dispoziţiile O.U.G. nr. 44/2008, considerând, în mod eronat, că acestea au caracter special faţă de Legea nr. 85/2014.

Or, pentru a realiza o calificare corectă, instanţa trebuia să stabilească cu exactitate, în prealabil, pentru fiecare normă în parte, întinderea câmpului de aplicare, acesta fiind singurul criteriu corect de delimitare. De asemenea, se impunea a fi clar identificat câmpul comun de aplicare a două norme concrete, adică punctul în care se intersectează, dat fiind că, de multe ori, actele normative din care acestea izvorăsc acoperă o sferă mai largă, cu diverse ipoteze juridice.

În ceea ce priveşte sfera de aplicare a O.U.G. nr. 44/2008, a arătat că aceasta vizează „procedura de înregistrare în registrul comerţului, de autorizare a funcţionării şi regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice, precum şi al întreprinderilor individuale şi familiale”.

În schimb, domeniul de reglementare al Legii nr. 85/2014 include, printre altele, procedura simplificată, care „se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă care se încadrează în una dintre următoarele categorii: profesionişti persoane fizice supuse obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului, cu excepţia celor care exercită profesii liberale” [art. 38 alin. 2 lit. a) din lege] - în această categorie intrând şi întreprinderile individuale.

Aşadar, din compararea sferei de aplicare a celor două acte normative, respectiv a normelor concrete care interesează în speţă, rezultă că O.U.G. nr. 44/2008 reglementează regimul juridic general al întreprinderilor individuale (fiind sediul materiei), în timp ce anumite norme din Legea nr. 85/2014 (cele privind reglementarea procedurii simplificate a insolvenţei) reflectă o situaţie juridică restrânsă, şi anume cea a debitorului persoană fizică întreprinzător, aflat în stare de insolvenţă. Prin urmare, este lesne de observat că „punctul comun” al celor două acte normative, adică punctul în care anumite dispoziţii din cuprinsul lor se intersectează, ivindu-se astfel problema definirii caracterului de normă generală sau specială, este cel care vizează regimul juridic al întreprinderii individuale (al persoanei fizice profesionist), iar nu cel privind insolvenţa (această problemă nefiind reglementată/vizată de O.U.G. nr. 44/2008).

În opinia recurentului, acordarea caracterului de normă generală sau specială nu este o operaţiune abstractă, care se efectuează o singură dată ci, dimpotrivă, reprezintă un exerciţiu concret, care se realizează în mod repetat, ori de câte ori o normă concretă intră în conflict cu o altă normă. Cu alte cuvinte, o normă poate avea deopotrivă caracterul de normă generală şi de una specială, în funcţie de problema la care se raportează şi în funcţie de cealaltă normă cu care intră în conflict şi cu care este comparată. Această comparaţie trebuie întotdeauna limitată la dispoziţiile concrete care intră în conflict şi să nu fie extinsă, în mod artificial şi greşit, la întregul act normativ din care provin, fiind evident că acesta din urmă poate să acopere o multitudine de alte ipoteze juridice, important fiind exclusiv locul (sfera) unde normele comparate se intersectează.

Pe cale de consecinţă, este greşit raţionamentul aplicat de instanţa de apel, care nu a identificat în niciun fel punctul comun al celor două acte normative în discuţie. Este evident că, atunci când ne referim la probleme de drept ce vizează procedura insolvenţei, Legea nr. 85/2014 reprezintă sediul materiei, cuprinzând, în această ipoteză, norme cu caracter general.

În schimb, atunci când ne raportăm la o altă problemă de drept concretă, precum cea privind regimul juridic al întreprinderii individuale (care nu reprezintă altceva decât o ficţiune juridică, singurul subiect de drept fiind întotdeauna persoana fizică titular al întreprinderii) ori cea privind posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale a persoanei fizice întreprinzător, dispoziţiile Legii insolvenţei devin norme speciale faţă de cele cuprinse în O.U.G. nr. 44/2008. Aceasta din urmă este sediul materiei, respectiv conţine norme generale, în ceea ce priveşte regimul juridic al persoanelor care exercită activităţi economice sub forma unei întreprinderi individuale.

Autorul căii de atac a solicitat Înaltei Curţi să constate faptul că răspunderea patrimonială a persoanei fizice titular al întreprinderii trebuie analizată din două perspective: a) răspunderea în timpul exercitării activităţii economice (cu patrimoniul de afectaţiune şi, în subsidiar, cu întreg patrimoniul); b) răspunderea în urma deschiderii, respectiv închiderii procedurii de insolvenţă.

Apare, aşadar, cu atât mai evident care este ipoteza generală (cea a tuturor persoanelor fizice care exercită activităţi economice sub forma întreprinderii individuale) şi care este ipoteza specială şi restrânsă (cea care conţine elementul suplimentar, şi anume ipoteza debitorului persoană fizică profesionist, aflat în insolvenţă).

Este de necontestat faptul că Legea insolvenţei se aplică şi altor subiecţi de drept (ceea ce-i conferă un caracter general prin prisma procedurii insolvenţei), însă pentru scopul analizei din cauza de faţă prezintă relevanţă exclusiv categoria întreprinderilor individuale, instanţele de fond realizând o confuzie nepermisă în această privinţă.

Recurentul consideră că O.U.G. nr. 44/2008 are o sferă mai largă de aplicare, reglementând în mod general regimul juridic al întreprinderilor individuale, inclusiv răspunderea subsidiară cu întregul patrimoniu al titularului (art. 26), în timp ce Legea nr. 85/2014 reglementează o sferă mai restrânsă de raporturi juridice, respectiv cele ocazionate de starea de insolvenţă a întreprinderii individuale. Prin urmare, în situaţia specială şi excepţională în care întreprinderea individuală este supusă procedurii simplificate reglementate de Legea nr. 85/2014, regulile acesteia din urmă se vor aplica, cu prioritate, faţă de regimul juridic general reglementat de O.U.G. nr. 44/2008.

Din perspectiva celuilalt motiv de casare invocat, a învederat faptul că decizia instanţei de apel este neconformă cu interpretarea dată de instanţa supremă prin decizia HP nr. 1/2016, în motivarea hotărârii recurate fiind ignorat propriul raţionament al curţii de apel, corect de altfel, în privinţa regimului juridic al întreprinderii individuale, instanţa făcând o distincţie artificială şi greşită între întreprinderea individuală şi persoana fizică, împrejurare care a condus la existenţa unor concluzii contradictorii şi insuficient motivate.

III. Apărarea intimatei-reclamante

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând că instanţa de apel a prezentat propriile convingeri asupra situaţiei deduse judecăţii, analizând întregul probatoriu administrat, susţinerile părţilor, dar şi temeiul de drept incident, reţinând în mod corect şi legal că susţinerile apelantului sunt neîntemeiate.

Dispoziţiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 sunt derogatorii de la norma generală, iar norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz care intră sub incidenţa prevederilor sale, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală. În plus, este opţiunea legiuitorului de a reglementa, în funcţie de regimul juridic aplicabil diferitelor entităţi, reguli diferite, inclusiv sub aspectul răspunderii titularului întreprinderii individuale.

Recurentul insistă că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 85/2014, făcând abstracţie de faptul că acest text nu înlătură obligaţiile prevăzute în sarcina titularului întreprinderii individuale de art. 26 din O.U.G. 44/2008, aceasta fiind norma derogatorie prin raportare la art. 181 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, normă generală care are în vedere toţi debitorii persoane fizice supuşi procedurii insolvenţei.

În practică s-a statuat că, în raport de dispoziţiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 şi art. 23 alin. 3 C. proc. fisc., titularii întreprinderilor individuale răspund pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, iar împrejurarea că a intervenit radierea întreprinderii individuale din registrul comerţului nu absolvă titularii acestora de plata obligaţiilor înregistrate de aceste entităţi.

Citând prevederile art. 1350 C. civ., intimata redă procedura descrisă în art. 40 din O.U.G. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, prevalându-se şi de dispoziţiile art. 23 alin. 3 C. proc. fisc., referitoare la preluarea obligaţiei fiscale.

În concluzie, arată că prevederile art. 20 din O.U.G. nr. 44/2008, potrivit cărora „Titularul PFA răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. Dispoziţiile art. 31, 32 şi ale art. 2324 alin. 3 din Codul civil sunt aplicabile”, instituie faptul că titularii persoanele fizice autorizate, întreprinderilor individuale şi întreprinderilor familiale răspund pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, iar împrejurarea că a intervenit radierea întreprinderii individuale din registrul comerţului nu absolvă titularul de plata obligaţiilor înregistrate de aceste entităţi.

Nu în ultimul rând, referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., a învederat caracterul nefondat al acestuia întrucât instanţa de apel a analizat în mod temeinic şi legal atât actele depuse la dosar, temeiul de drept incident, cât şi situaţia de fapt, argumentele recurentului nefăcând dovada existenţei unei motivări contradictorii ori străine de natura cauzei.

IV. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 C. proc. civ., conform căruia, „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 6 iunie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 6 octombrie 2022, cu citarea părţilor.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed.

Recurentul-pârât, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 8 al alin. 1 al art. 488 C. proc. civ., a arătat, în esenţă, că instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe, a încălcat dispoziţii imperative din Legea nr. 85/2014, respectiv art. 181 alin. 1, coroborat cu art. 38 alin. 2 lit. a) şi art. 114, aplicând, totodată, greşit prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, care au conţinut identic şi se coroborează cu cele cuprinse în art. 2324 alin. 3 C. civ. şi cu art. 20 alin. 1 şi art. 140 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. De asemenea, a susţinut că instanţele de fond au calificat în mod greşit dispoziţiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 ca fiind norma specială, derogatorie de la art. 181 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, considerată ca fiind norma generală, iar această calificare juridică greşită a normelor aplicabile a condus la pronunţarea unei soluţii nelegale.

Deşi nu se poate reţine ca incident în cauză motivul de casare prevăzut de pct. 6 al alin. 1 al art. 488 C. proc. civ., nefiind identificată în cuprinsul deciziei atacate contradictorialitatea de care se prevalează pârâtul, hotărârea fiind, în acelaşi timp, corespunzător motivată, instanţa de apel expunând silogismul logico-juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de prima instanţă de control judiciar, prin argumentele aduse pe această cale recurentul invocând, de fapt, o greşită interpretare şi aplicare a legii - în sensul reţinerii incidenţei O.U.G. nr. 44/2008, în detrimentul Codului insolvenţei (aspect care, însă, urmează a fi verificat în cadrul celuilalt motiv de casare invocat - art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.) -, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Aceasta, întrucât curtea de apel nu a soluţionat corect conflictul dintre normele de drept material referitoare la condiţiile în care se poate dispune ca persoana fizică titulară a întreprinderii individuale să răspundă pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice, în subsidiar, în cazul în care bunurile din patrimoniul de afectaţiune nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, cu celelalte bunuri ale sale, în acele situaţii în care faţă de persoana fizică care organizează o asemenea întreprindere economică a fost declanşată şi, mai apoi, închisă procedura de insolvenţă.

Astfel, se reține că încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită a unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

Agenţia reclamantă a învestit instanța de judecată cu o acţiune în pretenţii pentru obligarea pârâtului persoană fizică, care a avut în trecut calitatea de întreprinzător, în sensul dat de art. 2 lit. e) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, la suportarea, din patrimoniul propriu, a sumei care a rezultat din procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. 34.924/29.10.2013.

Este de necontestat că atât contractul de finanţare nr. C312M0111070800008/12.05.2011, cât şi procesul-verbal mai sus menţionat vizează Întreprinderea Individuală A., entitate faţă de care, prin încheierea din data de 6 septembrie 2016 pronunţată de judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Braşov în dosarul nr. x/62/2016, a fost deschisă procedura simplificată de insolvenţă, iar ulterior, prin sentinţa civilă nr. 80/sind din data de 6 februarie 2020, a aceluiaşi tribunal, s-a dispus, în temeiul art. 175 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, modificată, închiderea acestei proceduri judiciare şi radierea debitorului din registrul comerţului.

De asemenea, după cum însăşi reclamanta o arată, odată ce s-a dispus radierea întreprinderii individuale din registrul comerţului, procedura de executare nu mai poate continua, ceea ce a determinat Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale să solicite aplicarea prevederilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată, în sensul obligării persoanei fizice titulară a întreprinderii individuale să suporte pasivul rămas neacoperit.

Înalta Curte constată, însă, că raportat la situaţia particulară a fostei întreprinderi individuale al cărui titular a fost pârâtul-recurent, recte parcurgerea procedurii de insolvenţă, instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele legale care permit ca, pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice, dacă bunurile din patrimoniul de afectaţiune sunt insuficiente pentru satisfacerea creanţelor, persoana fizică titulară a întreprinderii individuale să răspundă cu celelalte bunuri ale sale, dispoziţiile art. 31, 32 şi ale art. 2324 alin. 3 C. civ. aplicându-se în mod corespunzător.

Aceasta, în considerarea faptului că, în conformitate cu prevederile art. 22 şi 23 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată, întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului, în schimb, întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului.

Pe de altă parte, art. 5 pct. 26 din Legea nr. 85/2014, modificată, statuează că prin debitor se înţelege persoana fizică sau juridică care poate fi subiect al unei proceduri prevăzute de această lege (procedura generală, procedura simplificată, procedura falimentului şi procedura de reorganizare judiciară).

Totodată, art. 39 alin. 2 din aceeaşi lege prevede că procedura simplificată se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă care se încadrează în una dintre următoarele categorii: a) profesionişti persoane fizice supuse obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului, cu excepţia celor care exercită profesii liberale; b) întreprinderi familiale, membrii întreprinderii familiale; c) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. 1 şi îndeplinesc una dintre următoarele condiţii: 1. nu deţin niciun bun în patrimoniul lor; 2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite; 3. administratorul nu poate fi găsit; 4. sediul social/profesional nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului; d) persoane juridice dizolvate voluntar, judiciar sau de drept, anterior formulării cererii introductive, chiar dacă lichidatorul judiciar nu a fost numit sau, deşi numit, menţiunea privitoare la numirea sa nu a fost înscrisă în registrul comerţului; e) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment; f) orice persoană care desfăşoară activităţi specifice profesioniştilor, care nu a obţinut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei întreprinderi şi nu este înregistrată în registrele speciale de publicitate; aplicarea prezentei legi faţă de aceste persoane nu exclude sancţiunile aplicabile pentru lipsa autorizării sau înregistrării respectivei persoane.

Nu în ultimul rând, în conformitate cu dispoziţiile alin. 1 al art. 181 din Legea nr. 85/2014, modificată, prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, însă sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase; în astfel de situaţii, el va fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii.

Din analiza coroborată a acestor prevederi normative rezultă fără niciun dubiu că, dacă un debitor persoană fizică, care organizează o întreprindere economică fără personalitate juridică, aşa cum este întreprinderea individuală, este supus procedurii simplificate de insolvenţă, după parcurgerea tuturor etapelor aferente pronunţându-se de către judecătorul-sindic închiderea acestei proceduri judiciare, chiar şi în ipoteza nerecuperării/recuperării parţiale de către creditorii participanţi la procedura concursuală a sumelor cu care au fost înscrişi la masa credală (după cum s-a întâmplat şi în dosarul de insolvenţă care a privit debitorul A. - Întrerpindere Individuală), debitorul persoană fizică este descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase, cazuri în care el va fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii.

Aşadar, după închiderea procedurii insolvenţei, creditorii nu mai pot urmări debitorul pentru creanţele anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, însă aceştia conservă acţiunile lor pentru întreaga valoare a creanţelor, împotriva codebitorilor şi a fidejusorilor debitorului.

Scopul avut în vedere de legiuitor pentru descărcarea de datorii a falitului scuzabil (inspirat din U.S. Bankruptcy Code, Chapter 11 - Bankruptcy Basics - the fresh new start) a fost acela de a permite debitorilor care ajung în insolvenţă (instalată sau iminentă) să apeleze la o procedură judiciară, deci, aflată sub controlul judecătorului-sindic, pentru a se pune sub protecţia tribunalului şi, în acelaşi timp, să parcurgă o procedură colectivă pentru acoperirea pasivului, iar, la final, să fie descărcaţi de datoriile reziduale, pentru a putea, dacă mai doresc, să iniţieze noi afaceri.

De altfel, prin art. 3 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată, se prevede că, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al dreptului de stabilire, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de lege, activităţile economice putând fi desfăşurate în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă.

Persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. 1 pot desfăşura activităţile economice după cum urmează: a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate; b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; c) ca membri ai unei întreprinderi familiale (art. 4 din aceeaşi ordonanţă).

Nu în ultimul rând, atunci când legiuitorul a dorit să nu opereze o asemenea descărcare de datorii, a prevăzut-o expres, aşa cum a făcut-o prin art. 164 din Legea nr. 85/2014, modificată: „În cazul în care bunurile care alcătuiesc averea unui grup de interes economic ori a unei societăţi în nume colectiv sau în comandită nu sunt suficiente pentru plata creanţelor înregistrate în tabelul definitiv consolidat de creanţe, împotriva grupului sau a societăţii judecătorul-sindic va autoriza executarea silită, în condiţiile legii, împotriva asociaţilor cu răspundere nelimitată sau, după caz, a membrilor, pronunţând o sentinţă executorie, care va fi pusă în executare de lichidatorul judiciar, prin executor judecătoresc”.

Este de necontestat că la dispoziţia creditorilor debitorului insolvent au fost puse pârghii pentru a-şi recupera, în măsura posibilului, creanţele pe care le deţin faţă de debitor, în acest sens creditorii putând apela atât la instituţia anulării actelor sau operațiunilor frauduloase ale debitorului încheiate în dauna drepturilor lor, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii insolvenţei, cât şi la cea privitoare la atragerea răspunderii pentru ajungerea în incapacitate de plată.

Însă, odată ce procedura de executare colectivă a fost închisă, descărcarea de datoriile reziduale va opera în condiţiile art. 181 din Legea nr. 85/2014, modificată, fără ca ulterior închiderii procedurii insolvenţei să se mai poată urmări patrimoniul debitorului, persoană fizică, pentru datorii născute anterior declanşării procedurii concursuale, dispoziţiile alin. 3 al art. 2324 C. civ., care prevăd că creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale, numai dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor putând fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului, nedeterminând o altă concluzie. Aceasta, întrucât posibilitatea urmăririi bunurilor persoanei fizice care exercită o activitate economică în mod independent într-una din formele prevăzute de O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, pentru datorii acumulate în legătură cu exploatarea întreprinderii economice, poate avea loc numai în situaţiile în care nu se deschide procedura insolvenţei, în acest din urmă caz Legea nr. 85/2014, modificată, aplicându-se cu prioritate.

Reţinând, totodată, că dispoziţiile art. 20 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată, nu au incidenţă în speţă, de vreme ce recurentul persoană fizică nu a desfăşurat activităţi economice ca persoană fizică autorizată, ci ca titular al unei întreprinderi individuale, după cum nu au incidenţă nici prevederile art. 23 alin. 3 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru că acestea au fost introduse în actualul Cod de procedură fiscală abia prin Legea nr. 295/2020,

Văzând că critica referitoare la neconformitatea deciziei recurate cu interpretarea dată de instanţa supremă prin decizia HP nr. 1/2016 nu este fondată, pe calea acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei statuându-se doar faptul că întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridică şi, prin urmare, nu poate răspunde penal în condiţiile prevăzute de art. 135 C. pen.,

Constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 din același cod, a admis recursul pârâtului, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, în respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.