Admissibility of unconstitutionality challenge seeking statutory interpretation to add new grounds for cessation of preventive arrest

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea nr. 426/CP din 01.09.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 426/CP din 01.09.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, instanţă învestită cu judecarea contestaţiilor formulate, printre alţii, şi de inculpatul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 19.08.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022.23, prin care judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, printre altele, în baza art. 348 din C. proc. pen. raportat la art. 207 alin. (6) din acelaşi cod, a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestului preventiv luată faţă de inculpatul A. şi, în baza art. 207 alin. (4) din C. proc. pen., a menţinut această măsură faţă de inculpat, până la o nouă verificare, dar nu mai mult de 30 de zile, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de contestatorul-inculpat A..

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că, prin sesizarea formulată, se cere Curţii Constituţionale să aplice legea, să impună instanţelor de judecată modalitatea în care trebuie soluţionată cauza. S-a mai reţinut că nu rezultă nici din susţinerea orală, nici din sesizarea scrisă, articolul din Constituţie care ar fi în disonanţă cu articolul din procedură pentru care se cere a fi sesizată Curtea Constituţională, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Totodată, s-a constatat că prin deciziile penale nr. 355/2017 şi 134/14.04.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că "instanţa trebuie să verifice şi măsura în care excepţia de neconstituţionalitate tinde, în mod real, la învestirea Curţii cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale cu exigenţele Constituţiei, prerogative recunoscute Curţii prin dispoziţiile art. 2 şi 3 din Legea nr. 47/1992. Obligaţia de a examina şi această condiţie implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudenţa instanţei de contencios constitutional ale cărei decizii au fost, în mod constant, în sensul respingerii, ca inadmisibile, a excepţiilor de neconstituţionalitate formulate cu nerespectarea competenţei sale expres prevăzute de art. 2 şi 3 din Legea nr. 47/1992".

Aşadar, argumentele prezentate de către contestatorul-inculpat au fost apreciate de către curtea de apel ca excedând condiţiei de legătură cu soluţionarea cauzei, iar simpla indicare a unui temei de drept fără arătarea în clar a măsurii în care excepţia de neconstituţionalitate tinde, în mod real, la învestirea instanţei, încalcă dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs, la data de 01.09.2022, oral în faţa Curţii de Apel Bucureşti, şi ulterior, în scris la data de 02.09.2022, inculpatul A., prin apărător ales, fără a motiva calea de atac promovată.

La termenul de dezbateri din data de 25 octombrie 2022, recurentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., susţinând, referitor la condiţiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de părţi, în faţa unei instanţe judecătoreşti, ea priveşte dispoziţii dintr-o lege care au legătură cu soluţionarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, inculpatul A., prin apărător ales, a arătat că art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., care prevede că "Măsurile preventive încetează de drept: c) de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului.", nu respectă cerinţele constituţionale referitoare la calitatea, previzibilitatea şi claritatea legii, fiind contrar dispoziţiilor art. 16, art. 21, art. 22 şi art. 53 din Constituţie.

În concret, apărarea a susţinut, în esenţă, că art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. este neconstituţional în situaţia în care este interpretat în sensul că măsura arestului preventiv nu încetează de drept în cazul persoanei condamnate definitiv în altă cauză.

Examinând recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea nr. 426/CP din 01.09.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

d) - verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpatul A. prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a tuturor motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte constată următoarele:

Excepţia a fost ridicată de către o parte din proces (inculpatul A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpatul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 19.08.2022, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022.23.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte reţine că, deşi dispoziţiile prevăzute de art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. sunt în vigoare, textul criticat nefiind declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale apare ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că argumentele prezentate nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate.

Se remarcă faptul că, prin demersul efectuat, autorul excepţiei nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate. Criticile aduse de recurent dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a acestora în raport cu conţinutul propriu-zis in abstracto.

Practic, susţinând că unica modalitate de interpretare a textului de lege criticat, conformă rigorilor de constituţionalitate, ar fi aceea că măsurile preventive încetează de drept şi în cazul persoanei condamnate definitiv într-o altă cauză, inculpatul A. urmăreşte, în mod esenţial, ca în urma unei eventuale pronunţări de către Curtea Constituţională a unei decizii de admitere a excepţiei astfel invocate, Parlamentul să modifice şi să completeze art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. în vigoare, care reglementează cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în cauză este vorba, în primul rând, de o interpretare a legii pe care inculpatul o apreciază neconstituţională, chestiune ce se circumscrie aplicării legii şi care este de competenţa instanţelor judecătoreşti, fără ca neconstituţionalitatea să rezide în însuşi textul de lege, motiv pentru care criticile excedează unui control de constituţionalitate, iar în al doilea rând, că introducerea unui nou caz de încetare de drept a măsurilor preventive, în sensul dorit de către recurent, ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.

Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.

Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci, în realitate, doreşte în mod evident introducerea unui nou caz de încetare de drept a măsurilor preventive printr-o interpretare proprie a textelor de lege criticate, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, or, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, acest drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare în raport cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

De altfel, Înalta Curte reţine faptul că apărătorul ales al inculpatului a menţionat, în mod expres, cu ocazia susţinerii orale a recursului formulat, la termenul de judecată din data de 25 octombrie 2022, că textul de lege criticat este neconstituţional în interpretarea lui dacă se apreciază că măsura preventivă nu încetează de drept atunci când inculpatul, condamnat definitiv chiar într-o altă cauză, este arestat preventiv.

În concluzie, în cauza de faţă aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea nr. 426/CP din 01.09.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 85 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea nr. 426/CP din 01.09.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 85 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 octombrie 2022.