Scope of cassation review: whether factual errors regarding the administrator's mandate and intent for tax evasion qualify as a matter of law under the "act not provided by law" ground.

Deliberând asupra cauzei având ca obiect recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 380/A din 19 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 33/P din 21 aprilie 2021 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în dosarul nr. x/2018, s-a dispus în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpatului A. trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 397 C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin DGRFP Iaşi - AJFP Neamţ.

În baza art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa nr. 124/P/2013 din data de 1.10.2015 dispusă în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ.

S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales, iar în baza art. 175 alin. 5 C. proc. pen., s-a admis, în parte, cererea de majorare a onorariului formulată de expert B.. S-a majorat onorariul cuvenit de la suma de 2000 RON la suma de 4000 RON, urmând ca diferenţa neachitată, de 2000 RON, să fie suportată din fondurile Ministerului Justiţiei. În temeiul art. 274 al 3 C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator împuternicit la SC "C." S.R.L. Piatra Neamţ, nu a înregistrat în evidenţa contabilă, în mod repetat (patru acte materiale) venituri fiscale în cuantum total de 728.078 RON, aferente facturilor fiscale nr. x/03.08.2009, nr. y/23.10.2009, nr. z/15.11.2010, nr. w/07.10.2011 şi nr. q/11.11.2011, ultima de stornare parţială, emise către Primăria Comunei Gârcina, judeţul Neamţ, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a unor obligaţii fiscale în cuantum total de 214.140,65 RON, din care TVA 116.247,78 RON şi impozit pe profit 97.892,87 RON.

Instanţa de fond, din coroborarea tuturor probelor, a reţinut că reiese că cel care s-ar fi ocupat de organizarea activităţii contabile a societăţii era numitul D. şi nu inculpatul, acesta având atribuţii în încheierea contractelor şi supravegherea lucrărilor. S-a apreciat că specific infracţiunii de evaziune fiscală, în forma reţinută în sarcina inculpatului, este săvârşirea faptei, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, sub forma omisiunii, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate. În cauză, însă s-a constatat că din probatoriul administrat nu se poate reţine, fără niciun dubiu, faptul că inculpatul a urmărit neînregistrarea facturilor în contabilitate, în condiţiile în care avea cunoştinţă de faptul că era încheiat un contract de prestări servicii de contabilitate, de supravegherea căruia se ocupa D., persoană la care, de altfel, au fost şi găsite respectivele facturi fiscale. S-a apreciat că în sarcina inculpatului poate fi reţinută, cel mult, o culpă constând în nesupravegherea, în calitate de administrator, a activităţii contabile a societăţii, însă lipsa supravegherii nu este echivalentă intenţiei directe, calificată prin scop, necesară pentru reţinerea infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Faţă de aceste considerente, reţinând existenţa dubiului în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului de către acesta, existând probe care susţin ideea că supravegherea activităţii contabile era realizată de către numitul D., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Împotriva sentinţei penale nr. 33/P din 21.04.2021, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2018 a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ.

Prin decizia penală nr. 380/A din 19 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ şi de apelanta-parte civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin DGRFP Iaşi - AJFP Neamţ împotriva sentinţei penale nr. 33/P din 21.04.2021 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul penal nr. x/2018

S-a desfiinţat sentinţa penală apelată, în ceea ce priveşte greşita dispoziţie de achitare a inculpatului pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (2) din C. pen.

Reţinând cauza spre rejudecare s-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. şi în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., s-au interzis inculpatului, pe o perioadă de 2 ani, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, pedeapsă a cărei executare începe în condiţiile art. 66 din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe o durată a termenului de încercare de 4 ani calculată conform art. 82 din C. pen. din 1969.

Conform art. 71 alin. (5) ultim din C. pen. din 1969, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 din C. pen. din 1969, privitoare la revocarea suspendării condiţionate în cazul săvârşirii unei infracţiuni.

În baza art. 397 din C. proc. pen. şi art. 19 din C. proc. pen., s-a admis, în parte, acţiunea civilă promovată de A.N.A.F. şi a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă A.NA.F. (pentru statul român) a sumei totale de 214.140,65 RON, din care T.V.A. 116.247,78 RON şi impozit pe profit 97.892,87 RON reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat de inculpat, prin fapta comisă, şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii, obligaţii ce vor fi calculate de către organele de executare subordonate ANAF, în condiţiile Codului de procedură fiscală, aferente sumei de 214.140,65 RON, de la data naşterii obligaţiilor fiscale accesorii şi până la data achitării efective a debitului principal.

În baza art. 249 din C. proc. pen., s-a dispus menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului aplicat prin ordonanţa nr. 124/P/2013 din 01.10.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ până la concurenţa sumei de 214.140,65 RON, şi accesoriile fiscale.

În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 republicata şi art. 13 din Legea nr. 241/2005 o copie a prezentei hotărâri rămase definitive se va comunica la ORC Neamţ.

În baza art. 274 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 RON cheltuieli judiciare către stat (din care suma de 500 RON reprezintă cheltuieli efectuate în cursul urmăriri penale astfel cum rezultă din dispozitivul rechizitoriului) ce trebuiau acordate la fondul cauzei. În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare efectuate în apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ, şi părţii civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin DGRFP Iaşi - AJFP Neamţ au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, în esenţă, s-a reţinut că aspectele analizate îl califică pe inculpat ca şi subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, legea nefăcând nicio distincţie între administratorul de fapt şi cel de drept, câtă vreme unul sau altul, ori ambii realizează administrarea concretă a firmei, astfel că, situaţia lor în materia răspunderii penale este similară.

S-a apreciat, din probele administrate în cauză, că adevărul judiciar este cel reţinut în hotărârea instanţei de apel, sub aspectul reţinerii situaţiei de fapt. Astfel, dincolo de orice dubiu rezonabil, din probele administrate în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti, rezultă că susţinerea inculpatului în sensul că fapta sa nu constituie infracţiune sau că nu are calitatea cerută de lege sens în care a solicitat menţinerea soluţiei de achitare, trebuie privită ca neîntemeiată, fapta acestuia, în opinia instanţei de apel întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în formă continuată, ale cărei elemente constitutive au fost analizate de instanţă în hotărâre.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că faţă de standardul probator necesar pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul intimat se poate reţine existenţa infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în formă continuată, motiv pentru care s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă tribunalul NEAMŢ şi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin DGRFP Iaşi - AJFP Neamţ.

S-a reţinut că inculpatul avea calitatea de gerant de drept al societăţii S.C. "C." S.R.L. Piatra Neamţ, iar infracţiunea îi este imputabilă deoarece era persoana care avea atribuţii de gestionare a patrimoniului persoanei juridice, el având controlul asupra situaţiei de fapt şi de drept relevante fiscal. Efectuarea unei operaţiuni sau realizarea unui venit este atribuţia exclusivă a gerantului, iar evidenţierea, în sensul legii penale, nu presupune simpla înregistrare a operaţiunii, ci evidenţierea acesteia în scopul de a produce efecte juridice proprii acestei operaţiuni, de drept comercial, societar sau fiscal. Subiectul pasiv al infracţiunii este instituţia publică beneficiară a veniturilor fiscale eludate, în speţă ANAF.

Sub aspectul laturii obiective, premisa infracţiunii de evaziune fiscală în modalitatea indicată anterior constă în efectuarea de operaţiuni comerciale sau realizarea de venituri de către făptuitor. Operaţiunile comerciale vizate de norma de incriminare cuprind faptele de comerţ, actele de comerţ şi celelalte operaţiuni supuse evidenţierii în contabilitate. Prin venituri realizate se înţelege venitul realizat din orice sursă, care este supus impunerii conform Codul fiscal. Venitul se consideră realizat la data naşterii dreptului de creanţă al contribuabilului contra unui debitor, şi nu la data plăţii, plata fiind doar o modalitate de stingere a creanţei.

În cauză, din coroborarea declaraţiilor probelor administrate cu concluziile raportului de expertiză judiciară şi cu constatările consemnate în procesul-verbal de verificare, s-a stabilit că inculpatul a efectuat principalele operaţiuni comerciale ale S.C. "C." S.R.L. Piatra Neamţ, astfel încât, situaţia premisă cerută de lege este îndeplinită. Elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constă în omisiunea de a evidenţia, în tot sau în parte, operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate. Având în vedere situaţia premisă de existenţă a unor operaţiuni comerciale efectuate sau a unor venituri realizate de către făptuitor, contribuabilul personal sau presupusul contabil are obligaţia de a evidenţia operaţiunea sau venitul. Din analiza actelor dosarului s-a constatat că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, acesta cunoscând, în virtutea calităţii de administrator şi a experienţei sale, faptul că nu se pot percepe obligaţiile financiar-fiscale în lipsa evidenţierii veniturilor obţinute în contabilitate.

În concluzie, s-a reţinut ca fapta inculpatului A., care, în calitate de administrator împuternicit la S.C. "C." S.R.L. Piatra Neamţ, nu a înregistrat în evidenţa contabilă, în mod repetat (patru acte materiale) venituri fiscale în cuantum total de 728.078 RON, aferente facturilor fiscale nr. x/03.08.2009, nr. y/23.10.2009, nr. z/15.11.2010, nr. w/07.10.2011 şi nr. q/11.11.2011, ultima de stornare parţială, emise către Primăria Comunei Gârcina, Judeţul Neamţ, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a unor obligaţii fiscale în cuantum total de 214.140,65 zei, din care T.V.A. 116.247,78 RON şi impozit pe profit 97.892,87 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în formă continuată.

Împotriva deciziei penale 380 din 19 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 19.05.2022.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată către ANAF Piatra Neamţ la data de 25.05.2022 şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău la data de 24.05.2022.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen. în interiorul căruia se pot depune concluzii scrise pentru partea civilă ANAF s-a împlinit la data de 6.06.2022, iar pentru Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti s-a împlinit la data de 3.06.2022.

În cauză, partea civilă ANAF- Piatra Neamţ, la data de 2.06.2022, a formulat concluzii scrise, susţinând că recursul în casaţie declarat de A. nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi este vădit nefondat.

S-a susţinut că în cuprinsul cererii de recurs în casaţie, nu numai că nu s-a indicat măcar formal incidenţa unui motiv de casare din cele citate, dar din redactarea acesteia, nu rezultă care ar fi critica adusă hotărârii instanţei de apel, iar solicitarea de reanalizare a dosarului şi de achitare exced în mod vădit procedurii recursului în casaţie.

În procedura recursului în casaţie se verifică legalitatea hotărârii în raport de încadrarea juridică şi circumstanţele reţinute, în mod definitiv, de instanţa care a judecat apelul. Aşadar, motivele recursului în casaţie vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanţa de apel, pe baza materialului probator administrat, elemente de fapt ce nu pot fi cenzurate prin prezenta cale de atac, aceste motive nefiind circumscrise cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile legale în materie.

Aşa cum s-a arătat, nu se poate proceda la un asemenea examen, nu se poate analiza conţinutul mijloacelor de probă, nu se poate da o nouă apreciere materialului probator şi nu se poate stabili o altă situaţie de fapt în prezenta cale de atac, acestea fiind atributul exclusiv al instanţei de fond şi instanţei de apel.

Prin cererea formulată de recurentul inculpat A. a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă neprevăzută de lege, solicitând achitarea în temeiul art. 11 rap. la art. 10 lit. b) din C. proc. pen. din 1968 pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, având în vedere că neînregistrarea documentelor contabile la timp şi înregistrarea lor tardivă nu constituie infracţiune, ci contravenţie, iar în subsidiar, achitarea în temeiul art. 11 rap la art. 10 lit. b) din C. proc. pen. din 1968 pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada săvârşirii faptei de omisiune a evidenţierii în actele contabile cu intenţie directă, calificată cu scopul de a prejudicia bugetul consolidat al statului. Totodată, s-a mai solicitat suspendarea executării hotărârii.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, recurentul inculpat a arătat că fapta pentru care a fost trimis în judecată, astfel cum a fost descrisă prin rechizitoriul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ, nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală, ci poate constitui cel mult contravenţie prevăzută de Legea contabilităţii nr. 82/1991.

Din alt punct de vedere, s-a menţionat că de esenţa infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 este ca omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale, până la momentul efectuării controlului de către organele competente ale statului, acesta fiind momentul epuizării infracţiunii, operaţiunile contabile să nu fi fost evidenţiate în contabilitatea societăţii. Această concluzie se impune în raport de faptul că Legea nr. 82/1991 sancţionează drept contravenţie nerespectarea reglementărilor emise de Ministerul Economiei şi Finanţelor cu privire la înregistrarea în contabilitate a documentelor justificative în perioada la care se referă.

De asemenea, această concluzie se impune şi prin prisma faptului că, de esenţă infracţiunii de evaziune fiscală este săvârşirea acesteia cu intenţie calificată prin scop, acela de a prejudicia bugetul general consolidat al statului, prin sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor aferente. Cerinţa/elementul constitutiv al scopului nu poate fi considerat ca fiind îndeplinit în situaţia în care doar s-a întârziat înregistrarea documentelor, ceea ce conduce la naşterea obligaţiei de plată atât a taxelor şi impozitelor aferente acestor documente, cât şi a accesoriilor, respectiv, a majorărilor de întârziere. Or, în speţă, nu se regăseşte situaţia săvârşirii vreunei infracţiuni de evaziune fiscală în modalitatea omisiunii, în condiţiile în care, cuantumul prejudiciului la bugetul public consolidat a fost evidenţiat prin decizia de impunere emisă la data de 5.04.2013, pentru recuperarea căreia a fost ulterior emisă somaţie şi instituită o poprire asiguratorie şi creanţa totalizând cele 4 facturi fiscale enumerate în rechizitoriu a fost cesionată şi are ca dată certă 19.01.2013.

În opinia sa, rezultă foarte clar că nu se poate reţine că s-ar fi încercat prejudicierea bugetului public consolidat, în condiţiile în care titlul de creanţă emis la data de 05.04.2013 este ulterioară cesiunii de creanţă, neexistând aşadar nicio intenţie de fraudare a vreunui creditor, cu atât mai puţin în frauda creditorului fiscal. Acest fapt rezultă nu numai din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, dar a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 3212/03.10.2014, pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ, în dosarul nr. x/2013, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 434/AC/13.06.2016 pronunţată de Tribunalul Neamţ, înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

Din alt punct de vedere, chiar ANAF a emis procesul-verbal nr. x/26.11.2014 cu privire la regularizarea unor creanţe fiscale care au la origine chiar creanţa bugetară ce formează obiectul sesizării în latura civilă în acest dosar penal.

Prin urmare, s-a menţionat că se impune soluţia de achitare pentru temeiul că fapta pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, ci ar putea cel mult constitui contravenţie prevăzută de art. art. 41 pct. 2 lit. c) din Legea contabilităţii nr. 82/1991.

Această situaţie rezultă foarte clar din coroborarea înscrisurilor la care a făcut referire şi care se află în continuare în circuitul civil general în special înscrisurile emise de partea civilă ANAF care, ca acte administrativ fiscale, se bucură de prezumţia de legalitate ce nu poate fi răsturnată decât prin hotărâre judecătorească definitivă de contencios administrativ de anulare a acestor acte administrativ fiscale.

Faţă de aceste aspecte, chiar şi dacă se reţine împrejurarea că nu s-a îndeplinit obligaţia de plată a taxelor şi impozitelor aferente celor 4 facturi fiscale, ca urmare a omisiunii, de fapt a întârzierii înregistrării în evidenţele contabile a S.C. C. S.R.L. Piatra Neamţ a acestor operaţiuni, nu rezultă elemente de conţinut ale laturii obiective sau subiective a infracţiunii pentru ca fapta să fie calificată juridic ca infracţiune de evaziune fiscală, ci poate fi încadrată juridic eventual în contravenţie prevăzută de art. 41 pct. 2 lit. c) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, astfel încât, se impune achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) din C. proc. pen. din 1968.

Aceste aspecte deplin confirmate prin înscrisurile la care a făcut referire sunt în concordanţă şi cu considerentele sentinţei penale nr. 33/P din 21.04.2022 pronunţată de Tribunalul Neamţ, astfel cum a reţinut situaţia de fapt. Instanţa de apel a reţinut cu referire la declaraţiile martorilor audiaţi în cauză că martorii l-au indicat pe inculpatul A. ca fiind persoana care a reprezentat S.C. C. S.R.L. Piatra Neamţ, atât la încheierea contractului de executare lucrări cu Primăria Comunei Gârcina, Judeţul Neamţ, cât şi în derularea acestuia, iar raportul de expertiză criminalistică probează faptul că cele mai multe acte pentru această relaţie cu Primăria Comunei Gârcina, au fost semnate sau completate de către acest inculpat.

S-a susţinut că asupra acestui aspect, instanţa de apel se contrazice în mod flagrant deoarece din punct de vedere legal este vorba de argumente prin care Curtea înlătură apărarea inculpatului, însuşită de prima instanţă, în ceea ce priveşte persoanele responsabile din punct de vedere legal cu privire la activitatea de înregistrare contabilă şi de depunere a declaraţiilor fiscale. Este elementar, în cauză, că nu are nicio relevanţă cine a semnat contractul şi a supravegheat derularea acestuia în relaţiile comerciale avute cu Primăria Comunei Gârcina, esenţial pentru calitatea de subiect activ a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 fiind în cadrul administrării S.C. C. S.R.L. Piatra Neamţ cine a avut atribuţiile de ţinere şi organizare a activităţii contabile a firmei.

Prin reţinerea situaţiei de fapt, instanţa de apel se contrazice în mod esenţial sau se află într-o eroare juridică gravă, deoarece anterior în considerentele deciziei reţine în mod punctual că a acţionat în baza unei procuri speciale dată de administratorul statutar al S.C. C. S.R.L. Piatra Neamţ, astfel că, având calitatea de administrator/mandatar aceasta exclude ideea de administrator de fapt, acesta din urmă acţionând în lipsa oricărei îndreptăţiri de ordin legal. A solicitat să se constate că deşi puterile de administrare care i-au fost încredinţate prin mandatul special sunt numeroase şi extrem de amănunţit menţionate, între acestea nu se regăsesc şi puteri de reprezentare a administratorului statutar şi cu privire la activitatea de înregistrare contabilă şi de depunere a declaraţiilor fiscale. A apreciat că nici nu are relevanţă dacă aceste atribuţii formează sau nu obiect al mandatului special încredinţat numitului D., deoarece atâta timp cât administratorul statutar nu a avut în vedere încheierea unui mandat general cu acesta sau cu numitul D., rezultă logic că a avut în intenţie să-şi păstreze unele din activităţile de administrare ale S.C. C. S.R.L. şi nu să le încredinţeze celor doi mandatari speciali în integralitate.

Cu atât mai puţin nu poate avea relevanţă ceea ce instanţa de apel pe baza analizării declaraţiilor unui martor sau altul (pag. 8 din decizie) pentru a stabili în sarcina responsabilităţi legate de ţinerea evidenţei contabile, deoarece este ilogic să stabileşti conţinutul unui mandat special încheiat în formă scrisă pe baza declaraţiilor unor martori care nici măcar nu au fost de faţă la încheierea acestuia.

Dimpotrivă, mandatul special exclude în mod clar existenţa unei împuterniciri de administrare cu privire la ţinerea şi organizarea activităţii contabile a firmei S.C. C. S.R.L. şi nici măcar una din declaraţiile de martor analizate în amănunt de către instanţa de apel nu face o referire măcar tangenţială la faptul că ar fi cunoscut că acesta se ocupa cu evidenţele contabile ale firmei. De altfel, însăşi instanţa de apel resimte nevoia să vină imediat după aceea cu o completare în acest sens.

A solicitat să se observe din simpla lectură a mandatului special, că deşi îi sunt acordate o multitudine de împuterniciri de administrare, dar "în limita prezentului mandat", între acestea nu se regăsesc nici atribuţii de gestionare a patrimoniului persoanei juridice şi nici de control asupra situaţiei de fapt şi de drept relevante fiscal. Mai mult decât atât, din nevoia de a demonstra cu orice preţ calitatea sa de subiect activ a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 faţă de probatoriul administrat în cauză, în mod fundamental eronat instanţa de apel a recurs la instituţia gestiunii de afaceri, considerând că a avut calitatea de gerant de drept al S.C. C. S.R.L., Piatra Neamţ.

A susţinut că, în concret, regimul juridic al gestiunii de afaceri, care este definită ca un fapt juridic licit ce constă în aceea că o persoană, numită gerant, încheie din proprie iniţiativă, fără să fie obligată, acte juridice sau săvârşeşte acte materiale necesare şi utile, în favoarea sau interesul altei persoane, numită gerat. Conform art. 1330 alin. (1) noul C. civ. "Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale". Gestiunea de afaceri este reglementată ca izvor distinct de obligaţii civile în art. 1330 - 1340 noul C. civ.. Aşadar, efectul acestui fapt licit şi voluntar, este naşterea unui raport de obligaţii reciproce între gerant (negotiorum gestor) şi gerat. Cu alte cuvinte, gestiunea de afaceri constă în acte de imixtiune în afacerile altuia, fiind un serviciu în folosul unei persoane. Fundamentul obligaţiilor ce rezultă din gestiunea de afaceri este principiul echităţii sociale.

A apreciat că prin specificul ei, de fapt juridic licit, gestiunea de afaceri nu poate fi întâlnită în mediul de afaceri al firmelor comerciale. De asemenea, gestiunea de afaceri fiind reglementată şi definită ca un fapt juridic, este evident că noţiunea de "gerant de drept" folosită de instanţa de apel constituie o contradicţie în termeni şi este pur şi simplu inexistentă ca sintagmă juridică. Oricum, existenţa unui mandat special prin care inculpatul a fost împuternicit cu un set precis de atribuţii de administrare reprezentare a S.C. C. S.R.L. este absolut exclusă aplicarea regimului gestiunii de afaceri reglementată în art. 1330 - 1340 noul C. civ. faţă de raporturile juridice de mandat încredinţat de administratorul statutar, în care s-a aflat inculpatul cu firma S.C. C., acestea fiind supuse contractului de mandat reglementat prin art. 2009 - 2071 noul C. civ.

În opinia sa, instanţa de apel a folosit construcţii juridice care nu au susţinere probatorie în cauză, cum este gestiunea de afaceri sau administratorul de fapt. Nici una dintre acestea nu poate fi reţinută în cauză pentru a se stabili în sarcina sa calitatea de subiect activ a infracţiunii prevăzute de 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, deoarece calitatea de administrator/mandatar pe care a exercitat-o în temeiul mandatului special încredinţat de către administratorul statutar exclude ideea de administrator de fapt cum exclude cu desăvârşire ideea de gerant de drept, ambele construcţii juridice fiind întrebuinţate de către instanţa de apel în mod artificios.

Instanţa de apel deşi a făcut referire la "standardul probator necesar pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul-intimat", se întemeiază numai pe o serie de prezumţii cum ar fi că s-a comportat ca un veritabil administrator al firmei, sau că a semnat "documente determinante emise în relaţia comercială dintre S.C. C. S.R.L. Piatra Neamţ şi Primăria Comunei Gârcina, pentru a stabili că a avut obligaţia de a asigura organizarea şi ţinerea evidenţei contabile a S.C. C. S.R.L. pentru a răsturna atât considerentele de drept ale sentinţei Tribunalului Neamţ, cât mai ales prezumţia legată de nevinovăţie prevăzută de C. proc. pen., dar şi de legea fundamentală, Constituţia României.

Şi sub acest aspect a subliniat că termenul omisiune de evidenţiere în actele contabile se referă la situaţia în care documentul privind operaţiunile economice efectuate sau veniturile realizate este întocmit, dar nu este evidenţiat, în tot sau în parte în actele contabile. În literatura juridică s-a arătat că evidenţierea contabilă pentru orice operaţiune sau venit este rezultatul unor consemnări succesive în acte de natură diferită, un ansamblu de înregistrări cu privire la acea operaţiunea sau acel venit, aceste operaţiuni realizând conţinutul obligaţiei de evidenţiere. Esenţial pentru stabilirea răspunderii sale penale în calitate de subiect calificat al infracţiunii de evaziune fiscală în modalitatea omisiunii este de a se clarifica în acest dosar cine anume a avut obligaţia de evidenţiere contabilă a oricărei operaţiuni comerciale a firmei S.C. C..

Cu privire la latura subiectivă, de asemenea, pe temeiuri exclusiv prezumtive instanţa de apel a reţinut că:

"Din analiza actelor dosarului se constată că inculpatul-intimat a acţionat cu intenţie directă, acesta cunoscând, în virtutea calităţii sale de administrator şi a experienţei sale, faptul că nu se pot percepe obligaţiile financiar-fiscale în lipsa evidenţierii veniturilor obţinute în contabilitate". (pag. 13, paragr. 1 din decizie). În primul rând, astfel cum a demonstrat anterior a avut calitatea de administrator în limita puterilor de administrare încredinţate prin mandatul special de către administratorul statutar mandat special în care nu sunt stipulate şi activităţile de conducere şi organizare a activităţii contabile, astfel că, nu avea obligaţii de evidenţiere contabilă şi prin urmare, nici nu putea cunoaşte dacă exista o omisiune a evidenţierii în contabilitate a unor operaţiuni ale firmei cu consecinţa prejudicierii bugetului consolidat al statului. A considerat că faţă de toate aspectele prezentate şi menţionate anterior, în limitele mandatului special pe care l-a primit de la administratorul statutar nu se poate reţine în sarcina sa nici măcar o vinovăţie în forma culpei/neglijentei.

În privinţa laturii civile, a arătat, de asemenea, că instanţa de apel a pronunţat o soluţie vădit nelegală, deoarece a admis apelul ANAF şi, în consecinţă, a admis acţiunea civilă cu care ANAF s-a constitui parte civilă, doar pe baza a două adrese nr. x/16.09.2015 şi alta din 19.04.2018 care sunt doar simple adrese de comunicare a cuantumului pretenţiilor civile ale părţii civile. Conform art. 19 C. proc. civ., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Deşi, potrivit legii civile, ANAF are calitatea de reclamant şi îi revine în mod obligatoriu sarcina probei, iar instanţa de apel nu a solicitat părţii civile niciun fel de înscris în dovedirea pretenţiilor sale civile.

Mai mult decât atât, nu a analizat şi nu a motivat asupra argumentelor şi înscrisurilor prin care a arătat în ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii că nu există nici obiectul material al infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 deoarece nu există prejudiciu cauzat în mod direct prin fapta care i se impută în cauză.

Astfel, creanţa totalizând cele 4 facturi fiscale enumerate în rechizitoriu, a fost cesionată şi are ca dată certă 19.01.2013, fiind imposibil a se reţine că s-ar fi încercat prejudicierea bugetului public consolidat, în condiţiile în care titlul de creanţă emis la data de 5.04.2013 este cronologic ulterior cesiunii de creanţă, neexistând aşadar nicio intenţie de fraudare a vreunui creditor, cu atât mai puţin în frauda creditorului fiscal.

Acest fapt rezultă nu numai din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, dar a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 3212/03.10.2014 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ, în dosarul nr. x/2013, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 434/AC/13.06.2016 pronunţată de Tribunalul Neamţ, înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

De asemenea, înscrisurile la care a făcut referire se află în continuare în circuitul civil general, în special înscrisurile emise de partea civilă ANAF care ca acte administrativ fiscale se bucură de prezumţia de legalitate ce nu poate fi răsturnată decât prin hotărâre judecătorească definitivă de contencios administrativ de anulare a acestor acte administrativ fiscale.

În temeiul art. 440 şi art. 441 C. proc. pen. rap la art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie şi suspendarea executării deciziei penale nr. 380/2022 din 19 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, în dosarul nr. x/2018. A solicitat, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea în întregime a hotărârii atacate şi menţinerea, ca fiind legală şi temeinică, a sentinţei penale nr. 33P/21.04.2021 a Tribunalului Neamţ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, fiind stabilit termen pentru examinarea, în cameră de consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 20.09.2022.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022, Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 380/A din 19 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018. S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie la completul C2, în compunere de 3 judecători şi s-a fixat termen de judecată, la data de 18 octombrie 2022, cu citarea recurentului inculpat, a părţii civile precum şi asigurarea apărării. În baza art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., s-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii atacate, formulată de recurentul inculpatul A..

Pentru a dispune astfel, s-a constatat că în cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. sunt menţionate numele şi prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 380 din data de 19.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie), precum şi semnătura titularului cererii, în raport de dispoziţiile art. 437 alin. (1) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. astfel cum a fost consacrată în jurisprudenţă, s-a constatat că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat se circumscriu doar în parte, în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Din modul în care recurentul inculpat A. a formulat criticile împotriva deciziei penale recurate rezultă că se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care acesta a fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a acestuia nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, ori a intervenit dezincriminarea acestora, recursul în casaţie fiind admisibil în principiu numai sub acest aspect.

S-a reţinut că analiza conţinutului mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanţele inferioare şi-au fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori a eventualelor contradicţii între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, ori modul de administrare a probatoriului, precum şi criticile ce vizează latura subiectivă şi modul de soluţionare a laturii civile a cauzei excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Acest din urmă temei legal permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţe şi conţinutul normei de incriminare valorificate la încadrarea juridică, nicidecum reaprecierea elementelor de fapt reţinute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

Constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 şi art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen. şi, în raport cu motivele invocate, Înalta Curte a apreciat că cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. este admisibilă numai sub aspectul criticilor de nelegalitate ce vizează condamnarea acestuia pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce priveşte solicitarea de suspendare a executării hotărârii, Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată, având în vedere disp. art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât în cauză, nu există motive care să atragă suspendarea executării hotărârii. S-a reţinut că potrivit art. 441 alin. (1) C. proc. pen., instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2). Textul de lege invocat, prevede posibilitatea instanţei, care admite în principiu cererea de recurs în casaţie, să suspende executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanţei. În considerarea acestor dispoziţii legale, în raport de motivele invocate în susţinerea cererii de recurs în casaţie, împrejurările concrete ale cauzei şi stadiul procesual al cauzei când se analizează doar îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că nu se justifică suspendarea executării hotărârii atacate.

La termenul de judecată din data de 18.10.2022, apreciind întemeiată cererea de amânare formulată de inculpatul A., s-a dispus amânarea cauzei la data de 29.11.2022, în vederea angajării unui apărător ales.

Examinând cauza, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de A., ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile definitive sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" legiuitorul a avut în vedere atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracţiunii.

În aceste coordonate de principiu, evaluând prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. ce a susţinut că prin decizia instanţei de apel s-a dispus condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii evaziune fiscală şi nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii.

În argumentarea incidenţei cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a susţinut, în esenţă, că fapta săvârşită nu este prevăzută de legea penală, respectiv că fapta astfel cum a fost descrisă nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală impunându-se achitarea sa, faţă de probatoriile administrate în cauză, întrucât aceasta se epuizează la momentul controlului fiscal, nu a avut intenţie şi nici calitatea de subiect activ al infracţiunii.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, pentru care a fost condamnat inculpatul, corespund faptei reţinute în concret în sarcina sa de către instanţa de control judiciar, în sensul că în calitate de administrator împuternicit la SC "C." S.R.L. Piatra Neamţ, nu a înregistrat în evidenţa contabilă, în mod repetat (patru acte materiale) venituri fiscale în cuantum total de 728.078 RON, aferente facturilor fiscale nr. x/03.08.2009, nr. y/23.10.2009, nr. z/15.11.2010, nr. w/07.10.2011 şi nr. q/11.11.2011, ultima de stornare parţială, emise către Primăria Comunei Gârcina, judeţul Neamţ, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a unor obligaţii fiscale în cuantum total de 214.140,65 RON, din care TVA 116.247,78 RON şi impozit pe profit 97.892,87 RON.

Infracţiunea de evaziune fiscală, în varianta omisiunii, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, constă în neînregistrarea, în aceste documente, a unor surse impozabile ori taxabile realizate de către contribuabil. Conţinutul infracţiunii este realizat indiferent de împrejurarea că există sau nu o evidenţă contabilă. Ceea ce interesează la această modalitate de săvârşire a infracţiunii nu sunt atât operaţiunile comerciale, ci veniturile, întrucât ceea ce determină obligaţia fiscală este venitul obţinut.

În consecinţă, contrar criticilor formulate de inculpat, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul întruneşte condiţiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile acestuia privesc chestiunile de fapt analizate de instanţa de apel, chestiuni care vizează probatoriul administrat şi situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de control judiciar.

Aşadar, starea de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţa de apel relevă faptul că în calitate de administrator împuternicit la SC "C." S.R.L. Piatra Neamţ, nu a înregistrat în evidenţa contabilă, în mod repetat (patru acte materiale) venituri fiscale în cuantum total de 728.078 RON, iar acesta avea obligaţia de a conduce evidenţe financiar contabile.

În cauză, din coroborarea declaraţiilor, probelor administrate, precum şi potrivit concluziilor raportului de expertiză judiciară şi constatările consemnate în procesul-verbal de verificare s-a stabilit că inculpatul a efectuat principalele operaţiuni comerciale ale S.C. "C." S.R.L. Piatra Neamţ, astfel încât, s-a constatat de către instanţa de apel că situaţia premisă cerută de lege este îndeplinită.

Elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constă în omisiunea de a evidenţia, în tot sau în parte, operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate.

Având în vedere situaţia premisă de existenţă a unor operaţiuni comerciale efectuate sau a unor venituri realizate de către făptuitor, contribuabilul personal sau presupusul contabil are obligaţia de a evidenţia operaţiunea sau venitul.

Contrar susţinerii apărării, se reţine că neevidenţierea se raportează, în sensul legii penale, la acte contabile sau alte documente legale, înţelegând prin acestea toate documentele legale întocmite în activitatea de ţinere a evidenţei contabile şi fiscale. Sunt acte contabile sau alte documente legale: formularele unice pe economie, cu regim juridic de document justificativ, registrele contabile, exclusiv cele obligatorii, situaţiile financiare recapitulative şi declaraţiile fiscale. Aceste înscrisuri au un regim strict de întocmire pe fond şi pe formă şi de arhivare, lipsa unui element din conţinutul unui document legal nefiind de natură să vicieze existenţa lui atât timp cât caracterul infracţional al operaţiunii nu derivă din eroarea scriptică.

Înalta Curte constată că faptele reţinute în sarcina inculpatului A. îndeplinesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală pentru care s-a dispus condamnarea, instanţa de apel a reţinut că aspectele de fapt au fost decelate pe baza probatoriului.

În ceea ce priveşte critica referitoare calitatea de subiect activ, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată, întrucât legea nu face nicio distincţie între administratorul de fapt şi cel de drept câtă vreme unul sau altul, ori ambii realizează administrarea concretă a firmei, astfel că situaţia lor în materia răspunderii penale este similară.

De asemenea, conţinutul mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanţele şi-au fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori a eventualelor contradicţii între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, ori modul de administrare a probatoriului, precum şi criticile ce vizează latura subiectivă şi modul de soluţionare a laturii civile a cauzei excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

De altfel, se constată că mare parte din motivele invocate în prezentul demers judiciar au constituit şi motive de apel pe fondul cauzei şi au fost analizate, cu prilejul soluţionării apelului, de către instanţa de apel.

Având în vedere aspectele faptice şi elementele reţinute în circumstanţierea activităţii infracţionale, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv prin decizia instanţei de apel, instanţa de recurs în casaţie constată că există o corespondenţă între baza factuală şi elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 380/A din 19 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018.

Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 272 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 170 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 380/A din 19 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A. în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13 decembrie 2022.

GGC - MM