Constitutional exception inadmissible: challenging hypothetical judicial interpretation of CJUE ruling on supremacy of EU law over domestic constitutional precedent

Asupra recursului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 5 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea inculpatei A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii de ratificare a tratatului de la Lisabona, ca inadmisibilă, reţinându-se că, la acest moment, nu are o veritabilă legătură cu cauza din perspectiva acestei condiţii de admisibilitate.

Împotriva acestei încheieri, în termen, inculpata A. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 107/2008, precum şi a Tratatului care face corp comun cu aceasta, în ceea ce priveşte art. 2, art. 4, art. 19 alin. (1) paragraful 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 325 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, pentru încălcarea art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 2, art. 11, art. 20, art. 23 alin. (12) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

În motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a arătat că, la termenul de judecată din data de 30.06.2022, Ministerul Public a invocat neaplicabilitatea Deciziei CCR nr. 297/2018 în lumina Deciziei CCR nr. 358/2022, solicitând sesizarea CJUE cu două întrebări preliminare în interpretarea art. 325 alin. (1) TFUE, a Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi ai luptei împotriva corupţiei (mai departe "Decizia MCV), precum şi a art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE (CDFUE).

S-a menţionat că problema de fond a apărut odată cu interpretată dată prin Hotărârea din 21.12.2021 pronunţată de Marea Cameră a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion şi alţii, C-379/19 DNA - Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociaţia «Forumul Judecătorilor din România», C-811/19FQ şi alţii şi C-840/19NC (mai departe "Hotărârea CJUE din 21.12.2021"), în sensul neaplicabiliţăţii deciziilor Curţii Constituţionale a României în anumite circumstanţe, astfel:

Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale naţionale şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE sau Deciziei 2006/928;

Articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia deciziile curţii constituţionale naţionale sunt obligatorii pentru instanţele de drept comun, cu condiţia ca dreptul naţional să garanteze independenţa curţii constituţionale menţionate în special faţă de puterile legislativă şi executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziţii. În schimb, aceste dispoziţii din Tratatul UE şi decizia menţionată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curţii constituţionale naţionale de către judecătorii naţionali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară.

S-a susţinut că sesizarea Curţii Constituţionale a României vizează tocmai aplicabilitatea Constituţiei în interpretarea deciziilor instanţei de contencios constituţional, respectiv obligativitatea erga omnes a acestora, iar nu circumstanţiată, aşa cum se prevede în Hotărârea CJUE din 21.12.2021, precum şi în solicitarea de trimitere preliminară formulată de Ministerul Public în cauză.

S-a precizat că inculpata A. înţelege să invoce excepţia de neconstituţionalitate prin raportare la Hotărârea CJUE din 21.12.2021, chiar dacă instanţa de fond a procedat la constatarea inadmisibilităţii trimiterii preliminare solicitate de Ministerul Public, dorind să îşi conserve drepturile prin sesizarea Curţii Constituţionale a României, având în vedere că instanţa ar putea în final să înlăture de la aplicare Decizia CCR nr. 297/2018 şi/sau Decizia CCR nr. 358/2022, în temeiul dreptului Uniunii Europene, respectiv a articolelor cu privire la care înţelege să invoce excepţia, reiterându-se poziţia inculpatei, în sensul că deciziile instanţei de contencios constituţional prin care se declară neconstituţionalitatea unui text de lege nu pot fi înlăturate de la aplicare de către instanţele judecătoreşti de drept comun.

Având în vedere practica CJUE de a pune în discuţie, în propria interpretare, obligativitatea respectării deciziilor Curţii Constituţionale a României, relativizându-le şi transformând Constituţia într-o lege cu forţă juridică inferioară dreptului Uniunii, precum şi practica instanţelor naţionale de a încălca Constituţia României, respectiv supremaţia Constituţiei României, s-a apreciat că este imperios a fi analizată de către instanţa de contencios constituţional această excepţie pentru a-i fi respectat inculpatei dreptul fundamental sub raportul art. 1 alin. (5), şi art. 23 alin. (12) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, alături de dispoziţiile infraconstituţionale şi de jurisprudenţa consecventă a Curţii Constituţionale a României.

Examinând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Analizând condiţiile referitoare la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată şi anume:

a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Se observă, aşadar, că instanţa de judecată realizează o verificare sub aspectul realizării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 instituie obligaţia instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate în faţa sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, subiectul sesizării sau temeiul constituţional al acesteia. Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analiza pertinenţei excepţiei, în sensul constatării unei legături cu soluţionarea cauzei, precum şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.

Verificând realizarea condiţiilor enumerate anterior, se constată că excepţia a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, având ca obiect cauza penală privind, între alţii, pe inculpata A., trimisă în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 107/2008, precum şi a Tratatului care face corp comun cu aceasta, în ceea ce priveşte art. 2, art. 4, art. 19 alin. (1) paragraful 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 325 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este realizată, având în vedere că această cerinţă vizează incidenţa prevederii legale a cărei neconstituţionalitate a fost invocată asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional, în condiţiile în care este necesar a verifica şi măsura în care o astfel de excepţie tinde, în mod real, la învestirea Curţii Constituţionale cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei, prerogativă recunoscută Curţii prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Fiind un incident apărut în cursul soluţionării unei cauze, este necesar ca invocarea excepţiei de neconstituţionalitate să fie justificată prin existenţa unui interes şi să aibă relevanţă în raport cu procesul în care a intervenit. Stabilirea interesului autorului excepţiei se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi efectul pe care decizia Curţii Constituţionale l-ar putea produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză. Altfel spus, cerinţa relevanţei reprezintă expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu, iar irelevanţa reprezintă situaţia în care excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată.

Pe de altă parte, în cadrul examenului de admisibilitate, instanţa analizează, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, iar sub acest aspect, instanţele judecătoreşti au statuat în mod constant că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau când se urmăreşte o completare sau o modificare a actului normativ.

Obligaţia instanţei de a examina şi această condiţie implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, în sensul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate formulate cu nerespectarea competenţei sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată (mutatis mutandis, deciziile Curţii Constituţionale nr. 35 din 20 ianuarie 2011; nr. 284 din 24 februarie 2011; nr. 187 din 6 martie 2012; nr. 378 din 26 iunie 2014).

Din perspectiva considerentelor expuse, Înalta Curte constată că, în speţă, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în realitate, criticându-se o interpretare pe care instanţa ar putea să o dea Hotărârii CJUE din 21.12.2021, în scopul evitării posibilităţii ca instanţa să înlăture de la aplicare Decizia CCR nr. 297/2018 şi/sau Decizia CCR nr. 358/2022, în temeiul dreptului Uniunii Europene, finalitatea urmărită fiind, aşadar, ca deciziile instanţei de contencios constituţional prin care se declară neconstituţionalitatea unui text de lege să nu poată fi înlăturate de la aplicare de către instanţele judecătoreşti de drept comun.

Or, pentru a fi admisibilă sesizarea, este necesar să fie criticat un text de lege în vigoare, eventual în interpretarea dată printr-o decizie în recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă, iar nu o interpretare probabilă dată de instanţele judecătoreşti, în temeiul dreptului Uniunii Europene.

În consecinţă, faţă de aceste considerente, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata A. împotriva încheierii din data de 5 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2019.

Reţinând culpa procesuală a părţii în formularea prezentei căi de atac, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata A. împotriva încheierii din data de 5 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2022.

GGC - MM