Tax evasion conviction upheld on de facto administrator's cassation appeal dismissed as unfounded.

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 409/08.12.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Arad a hotărât, printre altele, următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, prin schimbarea încadrării juridice din rechizitoriu şi a art. 5 din C. pen.

Împotriva sentinţei pronunţate de către instanţa de fond, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi inculpatul B..

Prin decizia penală nr. 347/A din data de 31 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins apelul declarat de inculpatul B. împotriva sentinţei penale nr. 409/08.12.2021 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinţei penale nr. 409/08.12.2021 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

A fost desfiinţată sentinţa apelată numai în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. şi rejudecând:

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II a şi lit. b) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a- II a şi lit. b) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, a constatat decăzut inculpatul din dreptul de a fi fondator, administrator, director, sau reprezentant legal al unei societăţi ce funcţionează în condiţiile Legii nr. 31/1990, până la data reabilitării sale.

În baza art. 861 alin. (1) din C. pen. din 1969, a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei aplicate inculpatului A. pe o perioadă de 7 ani termen de încercare, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 862 din C. pen. din 1969.

În baza art. 863 alin. (1) din C. pen. din 1969 a obligat inculpatul ca, pe durata termenului de încercare, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune Arad, căruia i se încredinţează supravegherea;

- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 404 din C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 864 din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului pe durata termenului de încercare.

În baza art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 25 din C. proc. pen. şi cu aplicarea art. 1349 din C. civ. şi art. 1382 din C. civ., a obligat inculpatul A., în solidar cu inculpatul B., la plata sumei de 225.446 RON daune materiale, la care s-au adăugat majorări şi penalităţi de întârziere până la data plăţii integrale a prejudiciului, către partea civilă DGRFP Timişoara - AJF Arad.

În baza art. 11 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A. până la concurenţa sumelor datorate cu titlul de daune materiale.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat inculpatul A. la plata sumei de 1500 RON cheltuieli judiciare către stat în primă instanţă.

A menţinut toate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin prezentei decizii.

În esenţă, s-a reţinut în sarcina inculpatului A. că, în calitate de administrator de fapt al S.C. C. S.R.L. (alături de inculpatul B.), a dispus înregistrarea în evidenţa contabilă a societăţii şi în declaraţia depusă la organul fiscal teritorial (declaraţia privind TVA - D300) a unor cheltuieli fictive - reprezentând achiziţii de boia de ardei de la D. S.R.L. (în baza facturii fiscale nr. x/30.01.2011 - vol. II, fila x) şi E. S.R.L. (în baza facturii fiscale nr. x/31.01.2011 - f. x), ambele cu sediul social în Bucureşti, având drept scop deducerea în mod nelegal a TVA, cauzând un prejudiciu bugetului consolidat al statului în sumă de 225.446,40 RON.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpat A. a solicitat, admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale recurată şi să dispună, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., iar, în subsidiar, în rejudecare, pe latură penală, achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza I din C. proc. pen. rap. la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

De asemenea, pe latura civilă, a solicitat să se dispună lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile, în temeiul art. 448 alin. (2) rap. la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

În argumentarea cererii, apărarea a apreciat că, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului nu este prevăzută de legea penală.

În acest context, a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Decizia penală nr. 41/RC pronunţată la data de 02.02.2017 în dosarul nr. x/2016, în care s-a reţinut:

"Înalta Curte reţine că, în esenţă, cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - hotărârile supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune."

Făcând o scurtă consideraţie cu privire la analiza cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., apărarea a susţinut că, prima instanţă a făcut o apreciere corectă atunci când a reţinut că "raportat la acuzaţiile aduse, conduita inculpatului nu îndeplineşte condiţiile tipicităţii obiective a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată" (p. 12 din sentinţă), cu toate că, în mod greşit, a dispus achitarea inculpatului în temeiul lit. c) a art. 16 alin. (1) din C. proc. pen. în loc de lit. b) teza I a aceluiaşi articol.

Pe de altă parte, având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, apărarea a apreciat că fapta care a stat la baza condamnării inculpatului nu se circumscrie elementului material al infracţiunii de evaziune fiscală, putând fi calificată cel mult ca o complicitate la infracţiunea respectivă.

Astfel, prin Decizia nr. 21/06.11.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a lămurit problema încadrării juridice a infracţiunii de evaziune fiscală comisă în modalitatea prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, reţinându-se următoarele:

"Rezultă, în mod indubitabil, faptul că elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală, în forma ce este reglementată prin textul legal menţionat anterior, se poate realiza doar printr-o acţiune de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de document justificativ, facturi şi chitanţe, a unor cheltuieli care nu au avut o existenţă reală pentru că nu au fost determinate de operaţiuni reale ori în evidenţierea în actele contabile a unor operaţiuni fictive. Prin acţiunea sa făptuitorul alterează conţinutul evidenţelor contabile ori al altor documente legale, cu relevanţă, facturi fiscale ori chitanţe, evidenţiind cheltuieli care nu au o existenţă reală ori operaţiuni fictive".

Mai departe, conform literaturii de specialitate, înţelesul noţiunii de "evidenţiere" presupune de regulă 4 acte de executare: redactarea unui document justificativ fals, evidenţierea operaţiunii nereale sau fictive din documentul justificativ fals în registrele contabile, elaborarea situaţiilor contabile recapitulative pe baza acestor date distorsionate şi depunerea unor declaraţii fiscale viciate.

Or, în concret, în cauză s-a dovedit prin raportul de constatare criminalistică faptul că autorul facturilor false a fost numita F., însă faţă de aceasta s-a dispus clasarea cauzei, apreciindu-se că nu a comis fapta cu vinovăţie, iar cel care s-a ocupat de contabilitate a fost contabilul societăţii, numitul G., singura persoană cu care acesta a discutat fiind inculpatul B. (care a şi recunoscut această împrejurare în propriile declaraţii), documentele contabile ale societăţii fiind aduse de către inculpatul B. sau de persoanele desemnate de acesta, iar nu de către inculpatul A..

Aşadar, fapta care i se reţine inculpatului, respectiv cea de a dicta conţinutul facturilor, se circumscrie actelor premergătoare infracţiunii, astfel că, în ipoteza consumării infracţiunii, aceste acte nu îl pot plasa decât cel mult în sfera complicilor la infracţiune, fiind vorba despre o complicitate anterioară.

Sub acest aspect, apărarea a precizat că prima instanţă a reţinut, în mod corect, în considerentele hotărârii de achitare că "actele preparatorii sunt anterioare începerii executării hotărârii de a săvârşi o infracţiune intenţionată şi în principiu nu sunt pedepsibile. Specific actelor preparatorii este împrejurarea că nu se execută acţiuni ce conturează elementul material al laturii obiective a infracţiunii, ci doar activităţi menite să pregătească executarea" (p. 13 din sentinţă).

În plus, apărarea a solicitat să se constate că, în cursul urmăririi penale, inculpatul a fost cercetat şi pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, însă prin rechizitoriu s-a dispus clasarea cauzei sub acest aspect, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Conform doctrinei de drept penal, spre deosebire de autor, complicele nu intervine cu acte de executare, limitându-se la a furniza un ajutor de natură materială sau intelectuală autorului sau coautorilor. Având în vedere dispoziţiile legii penale privitoare la participaţie, în doctrina penală relevantă s-au făcut următoarele aprecieri:

"Avem rezerve faţă de susţinerea din doctrina noastră potrivit căreia constituie acte de executare şi acele acte «care, fără a fi făcut parte din acţiunea tipică descrisă de norma de incriminare, contribuie într-o măsură determinantă la realizarea ei, deoarece, prin contribuţia sa, coautorul înlătură obstacolele din calea acţiunii autorului, înlesnind acestuia săvârşirea faptei». În primul rând, o contribuţie care doar înlesneşte unei alte persoane săvârşirea faptei tipice este ab initio un act de complicitate, potrivit art. 48 C. pen. În al doilea rând, măsura determinantă în care o acţiune sau inacţiune a altei persoane contribuie la comiterea faptei tipice nu este relevantă pentru calificarea acelei acţiuni drept act de coautorat. În practică sunt multe situaţii în care aportul unei persoane se dovedeşte indispensabil pentru comiterea faptei şi totuşi acest aport rămâne în sfera complicităţii. Spre exemplu, un angajat al unei bănci furnizează autorului codul numeric cu care deschide uşa de acces în încăperea unde sunt depozitate valorile. Chiar dacă se dovedeşte că, în lipsa acestuia cod, autorul nu ar fi reuşit niciodată să deschidă uşa şi să sustragă banii, angajatul băncii nu devine coautor, ci rămâne complice la infracţiunea de furt.

Aşadar, decisivă nu este importanţa contribuţiei agentului în cauză, ci posibilitatea ca ea să fie inclusă în sfera actelor de executare. De aceea, pentru a decide în mod corect dacă o contribuţie reprezintă coautorat sau complicitate, este util să ne imaginăm că ea ar fi aparţinut unui autor unic. Dacă, în acest caz, actul respectiv era suficient pentru a reţine o tentativă în sarcina autorului unic, vom fi în prezenţa unui act de coautorat. Dacă, dimpotrivă, în ipoteza comiterii de către autorul unic, actul nu era susceptibil de calificare ca tentativă, înseamnă că suntem în prezenţa unui act de complicitate".

Aşa cum a fost reţinută starea de fapt de către instanţa de apel, raportată la ansamblul probator administrat în apel, apărarea a solicitat să se constate că nu a rezultat în niciun mod comiterea de către inculpat a infracţiunii de evaziune fiscală, în calitate de autor.

Or, din moment ce nu a reieşit din nicio probă implicarea inculpatului dincolo de acţiunea de dictare a conţinutului facturilor false, apărarea a apreciat că fapta se circumscrie complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală.

De asemenea, apărarea a solicitat să se aibă în vedere faptul că inculpatul B. a recunoscut acuzaţia, uzând de procedura simplificată, în declaraţii recunoscând faptul că a fost persoana care a ţinut legătura cu contabilul societăţii şi a predat direct sau prin persoane interpuse evidenţa contabilă primară alterată societăţii care ţinea contabilitatea, aspect ce a fost probat şi prin declaraţia martorului G., astfel că, din perspectiva calităţii de administrator de fapt reţinută în ceea ce îl priveşte, calitatea acestuia de autor al infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 este dincolo de orice dubiu.

Deopotrivă, reţinerea şi în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., a calităţii de administrator de fapt, aşa cum a arătat instanţa de apel, în contextul în care inculpatul B. a recunoscut şi i s-a dovedit implicarea în evidenţierea în contabilitatea societăţii a unor cheltuieli care nu au la baza operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, nu atrage în niciun mod răspunderea penală a inculpatului A. în calitate de autor al infracţiunii imputate.

În concluzie, având în vedere că ambilor inculpaţi li s-a reţinut calitatea de administratori de fapt, de către instanţa de apel, iar inculpatul B. şi-a asumat în integralitate acţiunea elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, nereţinându-se coautoratul în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., apărarea a susţinut că, este exclusă, în mod indubitabil, comiterea acestei infracţiuni în calitate de autor de către acesta din urmă, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 23 mai 2022, sub nr. x/2019, fixându-se termen pentru verificarea admisibilităţii în principiu a cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 21 iunie 2022.

Prin încheierea din data de 21 iunie 2022, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., iar pe cea prev. de lit. c) a art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., numai în limita criticilor vizând lipsa de tipicitate obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2055, pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare recurată, deoarece, în opinia recurentului, nu se poate stabili tipicitatea faptei din perspectiva subiectului activ, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o, în principiu, doar în limitele anterior menţionate, şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

La termenul fixat, 4 octombrie 2022, s-au luat concluziile apărătorului ales al inculpatului şi ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind fidel redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În fine, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reţine că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probatoriu.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală corespund faptei reţinute în concret în sarcina recurentului inculpat.

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, recurentul inculpat A., în perioada 2009-2010, a înfiinţat mai multe societăţi comerciale prin intermediul cărora a desfăşurat diverse activităţi comerciale, fie în mod direct, fie prin persoane interpuse, în special prin intermediul inculpatului B., cunoştinţă de-a sa (care este/a fost cercetat în mai multe dosare ale Parchetului de pe lângă Tribunalului Arad, fiind condamnat pentru comiterea unor fapte de evaziune fiscală care se află în concurs de infracţiuni cu prezenta faptă care face obiectul dosarului nr. x/2015).

În acest sens, instanţa de apel a făcut trimitere la declaraţiile martorului H., administratorul de drept al societăţii, care a precizat că, "în luna decembrie 2010 a fost abordat de către vecinul său, inculpatul Puica, care l-a rugat să înfiinţeze o societate comercială pe numele său cu scopul de a desfăşura activităţi comerciale. El a acceptat oferta, contra unor sume de bani, dar ulterior nu a mai avut nicio legătură cu această societate comercială şi nu cunoaşte persoanele care au desfăşurat operaţiuni prin intermediul S.C. C. S.R.L..

Inculpatul B. a precizat că, în realitate, S.C. C. S.R.L. a fost înfiinţată la iniţiativa inculpatului A.. Martorul H. avea doar calitatea de administrator de drept, fără însă a putea lua decizii privind conducerea societăţii, doar inculpatul A. hotărând modul cum funcţiona firma.

Practic, inculpatul B. a învederat organelor judiciare că inculpatul A. administra, în fapt, S.C. C. S.R.L..

Aceleaşi aspecte au fost relatate şi de martorul F., fosta soţie a inculpatului B., aceasta precizând că de administrarea S.C. C. S.R.L. se ocupa inculpatul A..

La rândul său, martorul I., angajat al S.C. C. S.R.L., a precizat că inculpatul A. a înfiinţat S.C. C. S.R.L., prin intermediul unei alte persoane ce figura ca administrator în drept, respectiv martorul H..

Martorul a mai precizat că inculpatul A. era implicat activ în operaţiunile societăţii, toate problemele inerente funcţionării firmei fiind discutate cu acesta sau, în lipsa sa, cu inculpatul Puica".

S-a mai reţinut în cuprinsul deciziei recurate că, instanţa de apel a avut în vedere şi declaraţiile martorului J. care a menţionat că "inculpaţii Puica şi A. erau interesaţi să găsească oameni pe numele cărora să înfiinţeze societăţi comerciale. În acest context l-au găsit pe H. care, în schimbul unei sume de bani, a acceptat să devină administrator de drept la S.C. C. S.R.L.. Martorul a mai precizat că H. nu s-a ocupat niciun moment de administrarea în fapt a societăţii, aceasta fiind condusă de inculpaţii A. şi Puica".

Curtea de apel a mai arătat că, în evidenţa contabilă a S.C. C. S.R.L. au fost înregistrate achiziţii de mărfuri de pe teritoriul naţional. Astfel, în contabilitate au fost înregistrate două facturi - în valoare de 582.403,2 RON fiecare emise de S.C. D. S.R.L. Bucureşti şi S.C. E. S.R.L. Bucureşti, însă cele două facturi nu au fost niciodată achitate, iar în realitate operaţiunile atestate nu au existat niciodată.

Deopotrivă, s-au avut în vedere declaraţiile martorilor K., administrator al S.C. D. S.R.L., şi L., administrator al S.C. E. S.R.L., aceştia precizând că "societăţile pe care le reprezentau nu au desfăşurat niciodată relaţii comerciale cu S.C. C. S.R.L. şi nu au cunoştinţă de modalitatea în care facturile respective au ajuns în posesia reprezentanţilor S.C. C. S.R.L..

În acelaşi sens, pot fi observate şi notele de constatare întocmite de Garda Financiară, secţia Municipiului Bucureşti la data de 01.07.2011 .

Practic aceste operaţiuni de achiziţie a unor cantităţi de 22.800 kg de boia de ardei roşu (două operaţiuni) nu sunt tranzacţii economice reale. S.C. C. S.R.L. a simulat achiziţia de pe piaţa naţională cu TVA a celor 45.600 kg de boia de ardei pretins livrate de S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., cu scopul de a deduce TVA înscrisă în documentele justificative de livrare şi a o compensa cu taxa pe valoare adăugată de plată datorată la buget în urma operaţiunilor de livrare pe teritoriul naţional a mărfurilor provenite din achiziţiile intracomunitare realizate.

Totodată, pentru a scădea scriptic din gestiunea societăţii cantitatea de boia fictiv achiziţionată, S.C. C. S.R.L. a simulat livrarea acestei cantităţi către cumpărătorul M. din Ungaria, în regim de scutire la plata TVA, operaţiune de asemenea fictivă.

În acest sens pot fi observate declaraţiile martorilor N. şi O., reprezentanţi ai M. din Ungaria, care au precizat că societatea din Ungaria nu a achiziţionat şi nu a comandat mărfuri de tipul celor menţionate în documentele ridicate de la S.C. C. S.R.L., produsul respectiv (boia de ardei) nefiind compatibil cu activitatea societăţii."

Sintetizând, instanţa de apel a apreciat că inculpaţii B. şi A., în calitate de administratori de fapt ai S.C. C. S.R.L., au organizat o operaţiune având drept scop fraudarea bugetului statului. În acest sens, la indicaţiile inculpatului A., martora F. a întocmit două facturi nereale care atestau împrejurarea că S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L. au vândut către S.C. C. S.R.L. o cantitate totală de 45.600 kg de boia de ardei contra sumei totale de 1.164.806 RON. Această achiziţie a fost una simulată, scopul fiind acela de a deduce TVA înscrisă în documentele justificative de livrare şi a o compensa cu taxa pe valoare adăugată de plată datorată la buget în urma operaţiunilor de livrare pe teritoriul naţional a mărfurilor provenite din achiziţiile intracomunitare realizate.

Ulterior, pentru a scădea scriptic din gestiunea societăţii cantitatea de boia fictiv achiziţionată, inculpatul B. a întocmit o factură, un aviz de însoţire a mărfii şi CMR nereale, prin care atesta o altă operaţiune nereală, respectiv vânzarea către o societate din Ungaria a întregii cantităţi de boia pretins achiziţionată din România.

În această modalitate cei doi inculpaţi au fraudat bugetul de stat cu suma de 225.446 RON reprezentând TVA dedus în baza unor documente justificative nereale.

Din modul de descriere a situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută cu titlu definitiv, rezultă că au fost evidenţiate operaţiuni fictive, cu finalitatea înregistrării în contabilitate a unor cheltuieli deductibile pentru a diminua baza de impozitare a profitului, cu scopul eludării obligaţiei fiscale stabilite de textul de lege care, în dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 urmăreşte asigurarea stabilirii de situaţii fiscale reale, în măsură să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a celorlalte obligaţii fiscale care revin bugetului statului.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiunea de evaziune fiscală evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

În ceea ce priveşte noţiunea de operaţiune fictivă, art. 2 lit. f) din acelaşi act normativ o defineşte ca fiind disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există.

A evidenţia în documente contabile operaţiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operaţiuni care nu au corespondent în realitatea obiectivă.

Elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală, în forma ce este reglementată prin textul legal menţionat anterior, se poate realiza doar printr-o acţiune de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de document justificativ, facturi şi chitanţe, a unor cheltuieli care nu au o reflectare exactă în realitate, nu au fost determinate de operaţiuni reale ori au la bază operaţiuni fictive.

Prin acţiunea sa, făptuitorul alterează conţinutul evidenţelor contabile, documentelor legale, cu relevanţă, facturi fiscale ori chitanţe, realizând cheltuieli nereale ori operaţiuni fictive.

Înregistrarea operaţiunilor fictive constituie infracţiune dacă a avut ca scop sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, scopul fiind ataşat laturii obiective a infracţiunii.

Reţinând aceste considerente, Înalta Curte constată că există corespondenţă între baza factuală şi elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, inclusiv sub aspectul elementului material al infracţiunii şi a existenţei prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului, fiind stabilit cu caracter definitiv, că paguba adusă bugetului de stat, prin infracţiunea de evaziune fiscală ce a format obiectul judecăţii în cauză, a fost creată prin dispunerea înregistrării în evidenţele contabile de operaţiuni fictive de către recurentul inculpat A..

Astfel, mecanismul achiziţiilor efectuate anterior s-a bazat pe operaţiuni comerciale formale, lipsite însă de conţinut economic şi fără corespondenţă obiectivă în ce priveşte serviciile menţionate în facturile fiscale şi contravaloarea acestora, presupus a fi plătită.

Or, s-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că achiziţiile cuprinse în facturile de cheltuieli nu au la bază operaţiuni reale, concluzie argumentată pe interpretarea ansamblului materialului probator administrat în cauză. Totodată, s-a reţinut că facturile şi operaţiunile economice pe care le exprimă sunt fictive, respectiv că bunurile menţionate în contracte şi facturile fiscale nu au fost furnizate.

Deopotrivă, contrar susţinerilor inculpatului A., instanţa de apel a reţinut în sarcina acestuia săvârşirea, în forma autoratului, a faptei de evidenţiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operaţiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, având ca rezultat un prejudiciu în cuantum de 225.446 RON, reprezentând TVA-ul dedus în baza unor documente justificative nereale.

De altfel, ceea ce critică în realitate recurentul este greşita încadrare juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată, aspect care, însă, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate fi cenzurat prin intermediul motivului de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Nici criticile referitoare la lipsa calităţii de subiect activ calificat a inculpatului A. nu pot fi primite, de vreme ce instanţa de apel a reţinut, pe baza materialului probator administrat în cauză, că nu poate fi tăgăduită calitatea de administrator în fapt al societăţii S.C. C. S.R.L..

În cauză, instanţa de apel a reţinut că probele administrate dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul A. alături de inculpatul B. au exercitat conducerea S.C. C. S.R.L., aceştia acţionând în numele şi în interesul acestei societăţi, prin întregul lor comportament urmărind sustragerea societăţii de la plata taxelor şi impozitelor datorate.

Ca urmare, raportat la această situaţie factuală reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi care nu mai poate fi reexaminată prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte constată că recurentul A., care a efectuat acte de administrare a societăţii, întruneşte condiţiile pentru a fi subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală pentru care a fost trimis în judecată.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că subiect activ al infracţiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 poate fi orice persoană fizică sau juridică care acţionează în numele sau în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului de activitate al acestuia. Legea nu condiţionează această infracţiune de existenţa unei împuterniciri exprese a unei persoane cu atribuţii de organizare şi ţinere a evidenţei contabile care să aibă calitatea de administrator sau o obligaţie legală ori contractuală de gestionare a activităţii societăţii, dacă din probele administrate rezultă că, în fapt, făptuitorul exercită conducerea activităţii contabile a societăţii. Prin urmare, subiect activ poate fi atât administratorul de drept, cât şi administratorul de fapt sau orice altă persoană din cadrul societăţii - director, contabil, vânzător - în măsura în care prin acţiunile şi/sau inacţiunile lor aceştia urmăresc ca societatea să se sustragă de la plata taxelor şi impozitelor datorate (deciziile nr. 272 din 28 ianuarie 2013 şi nr. 204/RC din 17 mai 2017 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicate pe site-ul www.x.ro).

În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, prin decizia nr. 435 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 18 octombrie 2017 (paragraful 27) a statuat că "subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală poate fi orice persoană, aspect care rezultă din modalitatea de reglementare a acestei infracţiuni şi din interpretarea sa în ansamblul dispoziţiilor legale referitoare la activităţile din domeniul fiscal."

În ceea ce priveşte celelalte critici invocate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în susţinerea acestora, recurentul s-a raportat la probatoriul administrat în cauză, încercând să acrediteze ideea că nu s-a putut stabili că a dispus martorei F. să completeze facturile fictive pe de o parte, iar pe de altă parte nici că a dispus înregistrarea în evidenţa contabilă a societăţii şi în declaraţia depusă la organul fiscal teritorial a unor cheltuieli fictive.

Înalta Curte observă, astfel, în contextul existenţei corespondenţei între activitatea ilicită imputată şi tiparul normei de incriminare, că, prin susţinerile referitoare la lipsa elementului material şi a calităţii speciale cerute autorului infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, inculpatul A. contestă, în realitate, situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţa de apel, care, însă, aşa cum s-a arătat anterior, nu mai poate fi repusă în discuţie prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.

Or, reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

Statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă ori suportul probator al concluziilor sale nu pot face obiectul cenzurii instanţei de casaţie, controlul acesteia din urmă fiind strict limitat la corespondenţa dintre starea de fapt stabilită, în mod definitiv, prin hotărârea atacată, şi conţinutul legal al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatelor, pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Aşadar, fondul criticilor invocate de recurentul inculpat - referitoare la neîntrunirea conţinutului juridic al infracţiunii de evaziune fiscală, sub aspectul elementelor constitutive - nu vizează, în realitate, nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel, care să conducă la concluzia inexistenţei faptei penale şi la o soluţie de achitare a inculpatului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 347/A din data de 31 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 347/A din data de 31 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 4 octombrie 2022.

GGC - MM