Concurrence between domestic and international drug trafficking charges for cross-border shipments

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 141 din 18 august 2021, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020, în baza art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 15 din aceeaşi lege, a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 15 din aceeaşi lege, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, fiindu-i interzise pe o perioadă de 5 ani exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 38 şi art. 39 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 8 luni, în total 3 ani şi 2 luni de închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 60 şi art. 65 C. pen., iar în baza art. 72 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei perioada reţinerii, arestării preventive şi arestului la domiciliu, începând cu 08.10.2020, până la 25.06.2021, la zi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Vâlcea şi inculpatul A..

Prin decizia nr. 210/A din data de 24 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor reţinute în sarcina inculpatului A. din infracţiunea de trafic internaţional de droguri de risc prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracţiunile de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi trafic internaţional de droguri de risc prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Vâlcea împotriva sentinţei penale nr. 141 din 18 august 2021, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, care a fost desfiinţată, în parte, şi în rejudecare, s-a descontopit pedeapsa principală rezultantă de 3 ani şi 2 luni închisoare în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc şi mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi sporul de 8 luni, care a fost înlăturat.

În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 15 din aceeaşi lege şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an şi 2 luni (1/3 din totalul celorlalte pedepse), în total 3 ani şi 8 luni închisoare, conform art. 60 C. pen. şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., fiind modificată perioada reţinerii, arestării preventive şi arestului la domiciliu, computată din pedeapsa aplicată, în sensul că deducerea operează începând cu 08.10.2020 până la 25.06.2021 inclusiv. Totodată, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin deciziei.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, în cauză au fost administrate suficiente probe directe şi indirecte care au dovedit tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, trafic internaţional de droguri de risc prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi trafic de droguri de risc şi mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 210/A din data de 24 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 21.03.2022, prin apărător ales, avocat B. cu împuternicire avocaţială aflată la dosarul de recurs în casaţie.

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul a arătat, în esenţă, că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva reţinerii dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în interpretarea dată prin Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, întrucât contextul factual în care a săvârşit fapta de expediere a drogurilor din Spania este unul total diferit de cel reţinut la pronunţarea deciziei instanţei supreme, în prezenta cauză fiind vorba doar de expedierea drogurilor din Spania şi nu de transportarea acestora, de trecerea graniţei României şi continuarea transportului de către inculpat pe teritoriul ţării.

Inculpatul a susţinut că nu a efectuat niciuna dintre acţiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 pe teritoriul României, respectiv nici transportul şi nici deţinerea de droguri, în condiţiile în care, din probele administrate în cauză rezultă că acţiunea de introducere sau de importare a drogurilor de risc a avut loc prin expediere, nefiind niciodată transportate de către acesta pe teritoriul ţării şi neintrând în posesia acestora la destinaţie (Sebeş).

Făcând o analiză comparativă între situaţia sa juridică şi considerentele Deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că în interpretarea dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acţiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin şi pe teritoriul României, fără drept, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 2 din Legea nr. 143/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 3 din acelaşi act normativ, în concurs formal (ideal), inculpatul a susţinut că nu se regăseşte într-o atare situaţie, având în vedere că el doar a expediat drogurile din Spania, fără a le transporta sau deţine, inclusiv pe teritoriul României, apreciind că expedierea unui colet din străinătate reprezintă unica faptă de introducere în ţară a drogurilor, ce se circumscrie infracţiunii de trafic internaţional de droguri, şi nu reţinerea infracţiunilor prevăzute de art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 143/2000 în concurs ideal, context în care fapta astfel reţinută nu este prevăzută de legea penală, nefiind realizată niciuna dintre modalităţile alternative prevăzute de textul incriminator. Inculpatul a mai precizat că, în condiţiile în care acţiunile sale s-au rezumat doar la expedierea coletului din Spania, introducând astfel drogurile în ţară, acestea nu sunt prevăzute şi de norma de incriminare cuprinsă în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi, pe cale de consecinţă, a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., context în care, în temeiul art. 441 C. proc. pen. a solicitat suspendarea executării hotărârii recurate.

Prin încheierea din 17.05.2022, Înalta Curte, constatând întrunite condiţiile de formă prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 210/A din 24.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a trimis cauza Completului nr. 10, în compunere de 3 judecători.

Analizând recursul în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Sfera de analiză a instanţei de recurs poartă asupra faptului dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului. Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În aceste coordonate de principiu, sub aspectul situaţiei de fapt, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că inculpatul A., în perioada 09.11.2019 - 13.11.2019, a expediat din Spania (Cuenca) în România (Sebeş), prin intermediul societăţii de coletărie C., un colet în care erau disimulate 4.764 grame de cannabis, respectiv 213,8 grame de cannabis.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casaţie declarat de inculpatul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

În esenţă, criticile inculpatului A. vizează faptul că fapta imputată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000; modalitatea normativă reţinută de instanţe, a expedierii unui colet prin intermediul unei societăţi de transport constituind exclusiv infracţiunea prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în condiţiile în care nu a transportat şi nu a intrat în posesia drogurilor pe teritoriul României, întrucât nu a ridicat coletul.

Pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

Înalta Curte reţine că motivele invocate de inculpat în cererea de recurs în casaţie au fost susţinute cu titlu de apărări de fond şi în faţa instanţei de apel, care le-au analizat, în raport, cu probele administrate în cauză şi le-au apreciat, ca nefondate. Ambele instanţe au reţinut ca situaţie de fapt, că în perioada 9-13 noiembrie 2019, inculpatul A. a expediat din Spania, localitatea Cuenca, către România, prin intermediul firmei de curierat C., un colet în care erau disimulate 4.764 grame de cannabis, respectiv 213,8 grame de cannabis. Coletul a fost ridicat de la punctul de livrare al societăţii C., din Sebeş de către o persoană care s-a recomandat a fi D., persoana înscrisă pe colet ca destinatar, dar care nu a prezentat cartea de identitate.

În ceea ce priveşte critica că fapta imputată inculpatului A. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, Înalta Curte reţine că este adevărat că acţiunea de a transporta drogurile pe teritoriul României nu a fost realizată personal de inculpat, cum de altfel, nici acţiunea de introducere fără drept în România, însă transportul coletului din localitatea Cuenca în municipiul Sebeş a avut loc ca urmare a acţiunii inculpatului de expediere a coletului respectiv.

Prin Decizia nr. 15/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat obligatoriu în sensul că "În interpretarea dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acţiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin şi pe teritoriul României, fără drept, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 2 din Legea nr. 143/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 3 din acelaşi act normativ, în concurs formal (ideal)."

În considerentele deciziei menţionate, se arată explicit că "transportul de droguri, fără drept, nu presupune introducerea drogurilor în ţară, ci se poate realiza în interiorul frontierelor României, iar introducerea în ţară de droguri, fără drept, nu necesită, în mod obligatoriu, transportul de droguri, ci se poate efectua prin expedierea unui colet sau prin intermediul unei alte persoane."

În explicitarea consecinţelor concluziei că acţiunea de transport este unică decizia face trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală. În acest sens, cu aplicare directă la speţa de faţă este menţionată Decizia nr. 3.547 din 4 noiembrie 2008 prin care "s-a reţinut că fapta inculpatului de a solicita cumpărarea drogurilor de risc din străinătate de către o altă persoană, de a trimite bani pentru achiziţionarea acestora şi de a le primi prin serviciul poştal întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de introducere în ţară de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, întrucât legea privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri nu sancţionează în art. 3 alin. (1) numai persoana care introduce, în mod nemijlocit, drogurile de risc în ţară, ci şi persoana care le expediază, precum şi cea căreia îi sunt destinate."

Totodată, este menţionată Decizia nr. 3.559 din 2 noiembrie 2012, prin care s-a reţinut că "cumpărarea de droguri de mare risc pe teritoriul unui stat străin, deţinerea şi transportul prin intermediul unor curieri al drogurilor de mare risc pe teritoriul mai multor state străine pentru a fi introduse în ţară ... întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, şi elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de trafic internaţional de droguri de mare risc, prevăzută în art. 20 din C. pen. anterior raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, în concurs".

Având în vedere aceste consideraţii, Înalta Curte constată că fapta de introducere în ţară de droguri de risc, fără drept, prin expedierea din Spania a coletului în care era disimulată cantitatea de drog de risc, colet care a fost introdus în România şi, ulterior transportat de la intrarea în ţară până în municipiul Sebeş pentru care a fost condamnat recurentul întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ, în concurs, chiar dacă transportul a fost operat de o altă persoană, iar coletul a fost ridicat de un alt participant.

Astfel, atât timp cât drogurile au fost transportate pe teritoriul României după introducerea în ţară, în cadrul unei acţiuni unice de transport, operaţiunea având caracter ilicit, fapta inculpatului se circumscrie elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 210/A din 24.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Totodată, faţă de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 157 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 210/A din 24.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 157 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2022.

GGC - MM