Tax evasion acquittal: Statute of limitations applied without mandatory appellate re-evaluation of evidence violates fair trial rights

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 52/2021 din data de 12 aprilie 2021 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., de sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

S-a constatat că inculpatul a achitat suma de 318.985 RON părţii civile ANAF pentru Statul Român prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, dispunând, la rămânerea definitiva a prezentei hotărâri, restituirea acesteia inculpatului.

S-a respins acţiunea civilă promovată de ANAF pentru suma de 149.148 RON reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere.

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin Ordonanţa Procurorului din data de 30 aprilie 2015 şi 9 februarie 2016, asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatului şi părţii responsabile civilmente S.C. B. S.R.L. Certeze.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi partea civilă Statul Român prin Administraţia Financiară a Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare.

Prin Decizia penală nr. 621/A/2022 din data de 8.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi partea civilă Statul Român prin Administraţia Financiară a Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, împotriva Sentinţei penale nr. 52/21.04.2021 a Tribunalului Satu Mare.

A desfiinţat în totalitate hotărârea atacată şi rejudecând cauza:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen., cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., cu reţinerea art. 998, 999 şi 1003 C. civ. 1969, a obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 149.148 RON reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente debitului principal achitat.

În baza art. 397 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 241/2005, cu reţinerea art. 249 alin. (3) şi (5) C. proc. pen. a restrâns şi menţinut măsura asigurătorie a sechestrului instituită prin ordonanţa procurorului din 09.02.2016, până la concurenţa sumei de 149.148 RON.

Împotriva Deciziei penale nr. 621/A/2022 din data de 8.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 12 decembrie 2022.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie formulată, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În esenţă, a solicitat în temeiul art, 440 C. proc. pen.., admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie; casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, constatând că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, de către Curtea de Apel Oradea, fiind, totodată, incidente dispoziţiile art. 448 alin. (2) C. proc. pen.., instanţa de apel a soluţionat greşit latura civilă ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei şi fără a ţine cont de documentele depuse în probaţiune de recurent şi de lichidatorul judiciar al S.C. B. S.R.L. Certeze.

În opinia recurentului inculpat, instanţa de apel, a încercat să readministreze în mod direct probaţiunea administrată în fata primei instanţe, dar martorii propuşi de către parchet nu s-au mai prezentat la solicitarea instanţei.

A arătat că a fost audiat un singur martor în faţa instanţei de apel în mod direct, acesta menţinându-şi în totalitate poziţia exprimată în faţa Tribunalului Satu Mare, în atare situaţie, este evident că probele administrate în faţa primei instanţe rămân câştigate şi în faţa instanţei de apel, fiind apte să producă exact aceleaşi efecte juridice, toate acestea fiind de natură să convingă şi instanţa de control judiciar că soluţia Tribunalului Satu Mare este legală şi temeinică.

A susţinut că faptele de evaziune fiscală reţinute în sarcina inculpatului, nu există.

În acelaşi sens este şi practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, într-o hotărârea pronunţată în cauza C-277/14, PPUH Stehcemp, a reţinut la paragraful 50 că:

"este sarcina administraţiei fiscale care a constatat fraude sau neregularităţi comise de persoana care a emis facturi să stabilească, în raport cu elemente obiective şi fără a solicita din partea destinatarului facturii, verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA-ul, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea Bonik, C-285/11, EU:C:2012:774, punctual 45 şi Hotărârea LVK-56, C-643/11, EU:C:2013:55, punctual 64)".

Raportat la această jurisprudenţă, a apreciat că neregulile constatate de autorităţile fiscale cu privire la modalităţile de îndeplinire a obligaţiilor fiscale de către furnizorii recurentei sunt lipsite de orice relevanţă în lipsa unor dovezi din care să rezulte că recurenta era părtaşă la o fraudă fiscală sau, cel puţin, că nu avea cum să nu cunoască faptul că furnizorii săi au un comportament fiscal incorect, urmărind prejudicierea bugetului de stat.

Referitor la acest aspect, a amintit că a depus cu titlu de practică judiciară şi Decizia penală nr. 81/A/2022 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în Dosar nr. x/2016, prin care s-a menţinut sentinţa Tribunalului Satu Mare de achitare a unui alt inculpat, făcându-se referire, printre altele şi la Decizia CJUE mai sus amintită.

În plus, prin această hotărâre s-a statuat că, unele societăţi subcontractoare cu care a colaborat acel inculpat, au avut un comportament fiscal inadecvat, dar acest lucru nu poate fi imputat inculpatului, câtă vreme societatea pe care o conducea a avut o conduită fiscală ireproşabilă.

În opinia recurentului inculpat, Curtea de Apel Oradea în mod greşit a dispus încetarea procesului penal, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Instanţa de apel analizând legalitatea şi temeinicia soluţiei instanţei de fond, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, luând în considerare totodată poziţia inculpatului de solicitare a continuării procesului penal conform art. 18 C. proc. pen.. a constatat că starea de fapt stabilită de către instanţa de fond este greşită, fiind contrară probatoriului administrat, atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii, inclusiv cel administrat în faza apelului, ulterior pronunţării soluţiei de achitare a instanţei de fond.

A precizat că instanţa de apel s-a aflat într-o gravă eroare, din nicio probă administrată în faza de urmărire penală sau pe parcursul cercetării judecătoreşti nerezultând vreun comportament fiscal neadecvat ori chiar de natură penală al inculpatului sau al societăţii pe care o reprezenta.

Singurele probe administrate în faza de urmărire penală au fost actele fiscale emise de ANAF, acte care au stat la baza atât a sesizării parchetului, cât şi la baza rechizitoriului emis în cauză.

În faţa primei instanţe, pe parcursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a fost nevoit să propună probe în sprijinul dovedirii nevinovăţiei, neputând risca să solicite soluţionarea cauzei exclusiv pe baza actelor fiscale emise de ANAF - parte civilă în cauză.

A opinat în sensul că toate probele administrate au condus la singura soluţie legală şi temeinică în cauză, Tribunalul Satu Mare dispunând achitarea inculpatului, constatând că fapta imputată nu există.

În mod greşit, Curtea de Apel Oradea a considerat că aceste probe confirmă vinovăţia inculpatului, fără a le analiza în concret, ci doar enumerându-le.

Opiniile emise de ANAF în actele fiscale, care au stat la baza sesizării parchetului şi apoi emiterii rechizitoriului, au fost contrazise atât de declaraţiile martorilor cât şi probele ştiinţifice administrate (expertiza contabilă şi expertiza tehnică).

Pentru toate aceste motive, a apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Oradea, în vederea continuării procesului penal şi pronunţării unei soluţii de achitare.

Prin încheierea din data de 28 februarie 2023, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 621/A/2022 din data de 8.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Analizând recursul în casaţie declarat de inculpatul A., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.

În cauza de faţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de fond, respectiv Tribunalul Satu Mare, a dispus în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În susţinerea soluţiei pronunţate, instanţa de fond a procedat la încuviinţarea şi administrarea unui număr semnificativ de probe, respectiv:

- Proba testimonială, constând în audierea martorului C., D. (fila x ds. Tribunal), E. (vil. I, fila x, ds. Tribunal), F., G.

- Expertiză contabilă efectuată în cauză de expert H.;

- Expertiză tehnică efectuată de expert I. .

În cursul judecării apelului, la termenul de judecată din data de 05 octombrie 2021, având în vedere dispoziţiile art. 421 pct. 2 teza a II-a C. proc. pen., care impun readministrarea de probe succesiv unei soluţii de achitare, Curtea de Apel Oradea a pus în vedere reprezentantului parchetului şi parţilor posibilitatea de a formula astfel de cereri.

Reprezentantul Ministerului Public a precizat că având în vedere hotărârea instanţei de fond, de achitare a inculpatului, care are la bază declaraţiile unor martori, este necesară şi obligatorie audierea martorilor G., F. şi C..

Instanţa de apel a admis proba testimonială astfel cum a fost solicitată de către reprezentantul Ministerului Public, însă singura probă administrată a constat în audierea formală a martorului F., limitându-se în a se consemna că "îşi menţine declaraţiile date anterior, acestea corespund întru totul."

În acest context, Înalta Curte aminteşte că, această modalitate de reapreciere a probelor administrate în faze anterioare ale procesului penal, cu consecinţa condamnării direct în calea de atac, conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (CEDO).

În acest sens, se are în vedere practica bogată a Curţii Europene şi jurisprudenţa dezvoltată în considerarea acestui aspect, inclusiv cea naţională prin care s-a constatat că stabilirea vinovăţiei pe baza probelor ce au fost suficiente pentru a-i determina pe judecătorii primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei este contrară cerinţelor unui proces echitabil: a se vedea CEDO - cauza Potoroc c. României, cauza Mischie c. României, cauza Manolachi c. României, cauza Hogea c. României, cauza Hanu c. României, cauza Moinescu c. României, cauza Mircea c. României, cauza Spînu c. României, cauza Dănilă c. României, ICCJ, S.P., Decizia nr. 3757 din 16 noiembrie 2012, Dosar nr. x/99/2011, pe site ICCJ; ICCJ, SP, Decizia nr. 3223 din 22 octombrie 2013, Dosar nr. x/62/2011, pe site ICCJ.

În jurisprudenţa sa, CEDO a arătat care sunt exigenţele respectării dreptului la un proces echitabil în ipoteza particulară a pronunţării condamnării succesiv achitării, faţă de acelaşi inculpat, direct în calea de atac.

În cauza Dănilă împotriva României, (Cererea nr. x/00), hotărârea din 8 martie 2007, CEDO a reţinut că, deşi Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei sentinţe care făcuse obiectul unui apel, trebuie să procedeze la propria sa apreciere asupra faptelor spre a cerceta dacă erau suficiente spre a permite condamnarea reclamantului. Ca urmare, în calea de atac, când se reevaluează chestiuni de fapt şi de drept, trebuie să se evalueze în ansamblu chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei, prin administrare directă, nemijlocită, de probe. CEDO a conchis, şi în această cauză, în sensul că soluţia de condamnare a reclamantului, pronunţată fără ca acesta din urmă să fie audiat în persoană şi mai ales după achitarea de cele două jurisdicţii inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil, în sensul art. 6 & 1 al Convenţiei.

Când unei instanţe de control judiciar i se devoluează cauza în fapt şi în drept, aceasta trebuie să analizeze în ansamblul său chestiunea vinovăţiei şi nu poate, din motive de echitate ale procesului, să decidă asupra acestor aspecte fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal. Instanţa de apel pentru o apreciere completă a problemei vinovăţiei sau nevinovăţiei, trebuie să administreze probe, urmând fie să decidă menţinerea soluţiei de achitare, fie să pronunţe o hotărâre de condamnare (pag. 49, Cauza Mircea împotriva României, Cererea nr. x/20 hotărârea din 29 martie 2007).

Totodată, în cauza Manolachi împotriva României, (Cererea nr. 36.605/04), hotărârea din 5 martie 2013, Curtea a observat că, atunci când curtea de apel şi Înalta Curte au înlocuit cu o hotărâre de condamnare hotărârea iniţială de achitare, acestea nu dispuneau de nicio probă nouă. Curtea EDO a subliniat că posibilitatea unui acuzat de a se confrunta cu un martor în faţa instanţei care se pronunţă în ultimul grad cu privire la acuzaţie constituie o garanţie a unui proces echitabil, în măsura în care observaţiile instanţei cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe pentru acuzat [a se vedea P.K. împotriva Finlandei (dec.), nr. 37.442/97, 9 iulie 2002, şi, mutatis mutandis, Pittkänen împotriva Finlandei, nr. 30.508/96, pct. 62 - 65, 9 martie 2004, precum şi Milan împotriva Italiei (dec.), nr. 32.219/02, 4 decembrie 2003].

Revenind la cauza dedusă judecăţii, instanţa de control judiciar cu încălcarea dispoziţiilor legale a apreciat în mod prioritar faptul că în cauză este incidentă instituţia prescripţiei răspunderii penale, iar ulterior într-un mod evaziv, fără a readministra probatoriul pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia de achitare, a conchis că inculpatul este vinovat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Practic, instanţa de apel a inversat ordinea de analiză impusă de rigorile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., aspect ce încălcă atât dreptul la un proces echitabil, care a avut drept consecinţă imediată aplicarea cauzei de încetare a procesului penal, respectiv art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., cât şi aplicarea formală a unei instituţii de drept penal substanţial, prescripţia răspunderii penale.

Incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal pune în discuţie analiza cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., analiza circumscrisă acestui caz regăsindu-se pe deplin în raport de argumentele expuse şi fiind aplicabilă chiar dacă formal ar părea că se urmăreşte o reinterpretare a probatoriului, în realitate se solicită, în mod corect, restabilirea principiului legalităţii, prin înlăturarea aplicării greşite a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în opinie majoritară, va admite recursul în casaţie formulat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 621/A/2022 din data de 08 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Va casa, în parte, decizia penală recurată şi trimite cauza spre rejudecare la instanţa învestită cu soluţionarea apelului, respectiv Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de inculpatul A., vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie formulat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 621/A/2022 din data de 08 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează, în parte, decizia penală recurată şi trimite cauza spre rejudecare la instanţa învestită cu soluţionarea apelului, respectiv Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de inculpatul A., rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2023.

Opinia separată în sensul respingerii ca nefondat a recursului în casaţie formulat de recurentul A..

Contrar opiniei majoritare, consider că în prezenta cauză recursul în casaţie nu este fondat, impunându-se menţinerea hotărârii atacate.

În primul rând, se observă că, în susţinerea cererii de recurs în casaţie formulată, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., incident când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

În susţinerea cazului de casare, recurentul a înţeles să arate că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal prin Decizia penală nr. 621 din data de 8 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. x/2017, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Oradea, în vederea continuării procesului penal şi pronunţării unei soluţii de achitare, fiindcă instanţa de apel, analizând legalitatea şi temeinicia soluţiei instanţei de fond, în mod eronat a constatat că starea de fapt stabilită de către prima instanţă este contrară probatoriului administrat.

Raportat la motivele invocate în susţinerea cazului de casare aflat în discuţie, prin încheierea din data de 28 februarie 2023, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 621/A/2022 din data de 8.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea.

În considerentele încheierii s-a menţionat că în raport de motivele invocate de către recurentul inculpat, în cauză se impune admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie numai sub aspectul nelegalităţii soluţiei de încetare a procesului penal, ca urmare a reţinerii prescripţiei răspunderii penale, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen., fiindcă analiza instanţei de recurs se limitează doar la constatarea legalităţii soluţiei de încetare a procesului penal, fără posibilitatea de rejudecare a acţiunii penale şi de verificare a aspectelor invocate de către inculpat prin care tinde la obţinerea unei soluţii de achitare, Înalta Curte reţinând că aspectele referitoare la vinovăţia inculpatului, la probatoriul administrat şi la situaţia de fapt excedează cadrului procesual strict al căii de atac a recursului în casaţie.

În acord cu aceste considerente, apreciez că analiza instanţei de recurs se limitează doar la constatarea legalităţii soluţiei de încetare a procesului penal, ceea ce implică, în speţă, doar verificarea împlinirii sau nu a termenului de prescripţie atras de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea de evaziune fiscală, pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, astfel cum aceasta a fost reţinută în mod definitiv de către instanţa de apel.

Referitor la limitele cazului de casare invocat, în jurisprudenţă s-a statuat că din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate, analiza fiind strict limitată la verificarea împlinirii sau nu a termenului de prescripţie, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, însă având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului acestui termen.(I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 39/RC din 2 februarie 2017)

De altfel, art. 447 din C. proc. pen. prevede că instanţa de recurs verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, nu şi legalitatea procedurii de judecată urmate sub aspectul administrării probatoriului.

Prin urmare, greşita încetare a procesului penal în cazul prescripţiei răspunderii penale, pentru a constitui un caz de casare fondat, implică greşita constatare de către instanţa de apel a îndeplinirii condiţiilor prescripţiei răspunderii penale prevăzute de art. 153 - 156 din C. proc. pen.

Or, în speţă, recurentul nu a criticat aceste condiţii şi nu a susţinut că acestea nu sunt întrunite.

Astfel, consider că în mod legal instanţa de apel a constatat, în cauza recurentului, că infracţiunea de evaziunea fiscala prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani închisoare, că în raport de aceste limite termenul general de prescripţie este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termen care a început să curgă de la data săvârşirii infracţiunii în luna aprilie 2014 şi s-a împlinit la sfârşitul lunii aprilie 2022.

Pentru aceste considerente, recursul în casaţie formulat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 621 din data de 08 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea se impunea a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., menţinându-se hotărârea atacată.

GGC - NN