Conflict between constitutional unconstitutionality of statutory interruption of criminal prescription and EU obligations for effective sanctions in public procurement fraud

Asupra cauzei penale de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 10 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, printre altele în baza art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), s-a admis cererea Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov şi a fost sesizată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu următoarele întrebări preliminare:

1. Articolul 2 din TUE, articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE şi articolul 4 parag. 3 din TUE, coroborate cu articolul 325 alin. (1) din TFUE şi cu articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF şi cu articolul 2 şi articolul 12 din Directiva PIF, precum şi cu Directiva 2004/18/CE privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii, cu referire la principiul consacrării unor sancţiuni efective şi disuasive în cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun unei situaţii juridice precum cea incidenţă în litigiul principal, în care acuzaţii solicită aplicarea principiului legii penale mai favorabile în situaţia în care o decizie a instanţei constituţionale naţionale a declarat neconstituţional un text de lege privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiaşi instanţe constituţionale, pronunţate în urmă cu patru ani faţă de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) - timp în care jurisprudenţa instanţelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenţei textului respectiv, în forma înţeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale - cu consecinţa practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripţie pentru toate faptele penale cu privire la care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanţei constituţionale şi a încetării pe cale de consecinţă a procesului penal faţă de acuzaţii în cauză?

2. Articolul 2 din TUE privind valorile statului de drept şi respectarea drepturilor omului într-o societate caracterizata"prin justiţie şi articolul 4 parag. 3 din TUE privind principiului cooperam loiale dintre Uniune şi statele membre, cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei sub aspectul angajamentului de asigurare a caracterului eficient al sistemului judiciar român, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacrând principiul legii penale mai favorabile, trebuie interpretate, cu privire la sistemul judiciar intern în ansamblul său, în sensul că se opun unei situaţii juridice precum cea incidenţă în litigiul principal, în care acuzaţii solicită aplicarea principiului legii penale mai favorabile, în situaţia în care, o decizie a instanţei constituţionale naţionale a declarat neconstituţional un text de lege privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiaşi instanţe constituţionale, pronunţate în urmă cu patru ani faţă de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) - timp în care jurisprudenţă instanţelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenţei textului respectiv, în forma înţeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale - cu consecinţa practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripţie pentru toate faptele penale cu privire la care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanţei constituţionale şi a încetării pe cale de consecinţă a procesului penal faţă de acuzaţii în cauză?

3. În caz afirmativ şi numai dacă nu se poate da o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene, principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale naţionale şi de deciziile obligatorii ale instanţei supreme naţionale şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţă rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară, în principal, cu articolul 2 din TUE, articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE şi articolul 4 parag. 3 din TUE, coroborate cu articolul 325 alin. (1) din TFUE, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum în situaţia din litigiul principal?

în baza art. 3 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, s-a suspendat judecata cauzei.

Referitor la prima întrebare Curtea de Apel Braşov a reţinut că, dacă s-ar da curs solicitării apărării bazate pe jurisprudenţă instanţei constituţionale invocate, acuzaţii din prezenta cauză nu ar mai putea fi traşi la răspundere penală pentru infracţiunile sesizate, fiind împiedicată chiar şi continuarea cercetării penale în cauză fără acordul acestora, aşa cum reiese din considerentele ce urmează şi care vor fi dezvoltate în continuare.

Astfel, Curtea a apreciat că o atare soluţie prin care acuzaţii sunt absolviţi de răspundere penală pentru infracţiuni de corupţie în legătură cu sistemul electoral pentru funcţii publice, urmate de săvârşirea unor infracţiuni de abuz în serviciu în materie de achiziţii publice şi fraudarea bugetului public conţinând şi fonduri tva, de natură a afecta bugetul european, ar aduce atingere, sub aspect general, valorilor statului de drept prevăzute de art. 2 TUE şi principiului protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite justiţiabililor persoane vătămate prevăzut de art. 19 alin. (1) parag. 2 TUE, precum şi, în mod special, parag. 3 din preambul, art. 1, 3 şi 4 din Decizia 2006/928/CE a Comisiei sub

3 aspectul angajamentului de asigurare a unui proces judiciar mai transparent şi mai eficient şi a prevenirii şi combaterii corupţiei, inclusiv la nivel înalt şi în special în cadrul administraţiei locale, precum şi art. 325 parag. 1 TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF şi art. 2 (aplicabilă în perioada faptelor), şi respectiv art. 12 alin. (1) din Directiva PIF, (aplicabilă în perioada situaţiei incidente privind cursul termenelor de prescripţie), cu referire la principiului consacrării unor sancţiuni efective şi disuasive pentru infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, cu aplicarea directivei privind achiziţiile publice sub aspectul respectării principiilor concurenţei şi tratamentului egal şi prin raportare la art. 49 parag. 1 teza finală din cartă consacrând principiul legii penale mai favorabile.

Referitor la cea de-a doua întrebare, Curtea a subliniat că, sub rezerva datelor limitate de care dispune prin prisma competenţei sale, ipoteza din cauza de faţă nu este nicidecum singulară, ci de natură a fi extrem de generalizată în sistemul judiciar român, jurisprudenţa naţională în acest moment fiind unitară în sensul încetării proceselor penale din cauza prescrierii acţiunilor penale, un număr considerabil de mare de cauze putându-se afla în această situaţie, context în care Curtea de Apel a luat act de constatările în acelaşi sens ale Comisiei Europene în Raportul către Parlamentul European şi Consiliu din data de 22.11.2022 (COM(2022) 664 final), în care aceasta a reţinut că situaţia ar putea avea "un impact extrem de dăunător asupra dosarelor penale importante în curs de soluţionare", cu posibile "consecinţe grave" produse de "eliminarea răspunderii penale într-un număr semnificativ de cazuri", împrejurare în care "DNA estimează că prejudiciul în aceste dosare se ridică la aproximativ 1,2 miliarde EUR, iar valoarea totală a mitei şi a traficului de influenţă, la aproximativ 150 de milioane EUR", situaţie pe fondul căreia "riscul ca unor mii de inculpaţi să nu li se poată antrena răspunderea penală a generat critici majore în România" {Raportul Comisiei din 22.11.2022, pag. 13 şi 26).

Astfel, Curtea de Apel a considerat că, având în vedere caracterul generalizat al situaţiei juridice create şi posibilitatea individualizării în continuare în cursul judecăţii în prezenta cauză a altor categorii de situaţii şi domenii de interes afectate prin infracţiunile inculpaţilor, situaţia de faţă priveşte întregul sistem judiciar român, sub aspectul capacităţii acestuia de a respecta valorilor statului de drept şi a drepturilor omului într-o societate caracterizată prin justiţie, prevăzut de art. 2 TUE, asigurarea protecţiei jurisdicţionale efective m domeniile reglementate de dreptul Uniunii, prevăzut de art. articolul 19 alin. (1) parag. 2 TUE, respectării principiului cooperării loiale între Uniune şi statele membre, contravenind respectului şi ajutorului reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate, prevăzut de art. 4 parag. 3 TUE, precum şi caracterul eficient al sistemului judiciar într-un stat de drept sub aspectul respectării previzibilităţii legii şi înzestrarea cu mijloace suficiente pentru combaterea tuturor infracţiunilor, prevăzut de parag. 1, 2 şi 3 din preambul şi obiectivele de referinţă 1, 2 şi 4 din Decizia 928/2006 şi prin raportare la art. 49 parag. 1 teza finală din cartă consacrând principiul legii penale mai favorabile.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia prescripţiei răspunderii penale şi aplicării legii penale mai favorabile

Astfel, prin Decizia nr. 1092/2012, constatând că prevederile art. 124 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi, Curtea Constituţională a reţinut că "prin efectele sale prescripţia, aşa cum s-a arătat mai sus, înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă că există o asemenea răspundere, dar care, prin efectul prescripţiei, este înlăturată. în unele legislaţii, efectul juridic al prescripţiei este arătat prin aceea că "înlătură acţiunea penală".

Acest punct de vedere este parţial exact, deoarece prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. (...)".

De asemenea, prin Decizia nr. 1.470/2011, Curtea Constituţională a statuat că "determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă." (sublinierile aparţin instanţei de trimitere).

Prin Decizia nr. 511/2013 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din C. pen., Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că dispoziţiile art. 125 alin. (3) din C. pen., care au declarat imprescriptibile infracţiunile contra păcii şi omenirii şi cele contra vieţii comise cu intenţie sau praeterintenţie, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

"Prin urmare, prescripţia răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârşite, şi nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluţia contrară ar fi de natură a afecta însăşi substanţa instituţiei prescripţiei, aceea de consecinţă a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, şi ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificaţia instituţiei prescripţiei răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. (...)

Prin Decizia nr. 297/2018 s-a constatat că "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională".

Ulterior Deciziei nr. 297/2018 şi până la pronunţarea Deciziei nr. 358/2022, prin Decizia nr. 650/2018 privind modificările aduse C. pen. şi Legii nr. 78/2000, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea intenţiei legislative de modificare a caracterului in rem al efectelor prescripţiei şi consacrarea acestora in personam, ea însăşi făcând trimitere expresă la cazul de întrerupere constând în efectuarea unui act de procedură ce trebuie comunicat participantului, ocazie cu care a reţinut că "prin prisma instituţiei prescripţiei răspunderii penale, comunicarea actului de procedură prevăzut de lege autorului sau unuia dintre participanţii la săvârşirea infracţiunii semnifică o menţinere a rezonanţei sociale a faptei, ceea ce înseamnă că fapta nu a fost uitată şi este în atenţia societăţii, efectul acesteia vizează fapta, şi nu persoanele. Prin urmare, întreruperea termenului de prescripţie, cu consecinţa curgerii unui nou termen de prescripţie, nu poate fi raportată la persoană, ci la faptă, acesta din urmă fiind criteriul care ţine de natura prescripţiei" (Decizia nr. 650/2018, parag. 421, sublinierile aparţin instanţei de trimitere).

în sfârşit, prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, arătând că forma textului legal rămas după Decizia nr. 297/2018 a dat naştere unei practici judiciare ce tinde la adoptarea unei soluţii de suplinire a competenţelor legiuitorului, prin identificarea ansamblului legislativ şi aplicarea acestuia, de multe ori prin analogie. Cu această ocazie, Curtea a constatat expres că, prin efectele pe care le produce, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau, astfel că, a concluzionat Curtea, ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.

Mai mult, a arătat Curtea, deşi a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penate. In consecinţă, Curtea a constatat că, "în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (parag. 73).

În fine, Curtea a subliniat că "raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau înlăturarea instituţiei întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispoziţiilor art. 55 alin. (1) din C. pen. la exigenţele constituţionale" (parag. 74) (sublinierile aparţin

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia interpretării legii de către instanţele de drept comun

In primul rând, interpretarea legii este o operaţiune necesară/obligatorie indispensabilă în procesul de aplicare a legii, Curtea Constituţională a subliniat că "interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. Prin urmare, din moment ce instanţa judecătorească este cea competentă să stabilească aplicarea în timp a textului criticat, Curtea, având în vedere art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, precum şi art. 126 alin. (1), art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, a constatat că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă" (Decizia nr. 393/2020, parag. 25).

Aplicarea de către instanţele de drept comun a jurisprudenţei Curţii Constituţionale

Curtea de Apel a constatat că prin cea dintâi decizie a Curţii Constituţionale nu a fost declarat neconstituţional în mod expres întregul text de lege privind întreruperea prescripţiei răspunderii penale ci, dimpotrivă, textul legal criticat a fost găsit neconstituţional doar cu privire la soluţia consacrată, fiind totodată chiar amintită soluţia anterioară - unic tradiţională - prevăzută în vechiul C. pen., privind calificarea ca acte de întrerupere a prescripţiei doar a celor care se comunică acuzatului, fără ca instanţa constituţională să prefigureze vreo altă formulare legislativă alternativă la aceasta. De altfel, însăşi Curtea Constituţională s-a referit, în cea din urmă decizie, la întregul text de lege, ca obiect al criticii de neconstituţionalitate, inclusiv la partea declarată neconstituţională prin decizia din anul 2018 (parag. 39 din Decizia nr. 358/2022).

De altfel, Curtea de Apel a apreciat că instanţele de drept comun au aplicat textul de lege incident procedând la interpretarea acestuia şi ţinând seama de întreaga jurisprudenţa a instanţei constituţionale, aproape în unanimitate, în sensul că textul legal subzistă prin aplicarea soluţiei unic tradiţionale a întreruperii prescripţiei prin actele ce trebuie comunicate acuzatului. De altfel, înalta Curte a admis chiar recursuri în casaţie şi a desfiinţat hotărâri judecătoreşti definitive în sens contrar, prin care se încetase procesul penal ca urmare a calculului termenului de prescripţie fără luarea în considerare a actelor de întrerupere (e.g., Decizia nr. 174/RC/15.05.2019 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală).

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia prescripţiei răspunderii penale şi a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei

Cât priveşte distincţia dintre dreptul penal material şi dreptul procedural, Curtea europeană a precizat că normele cu privire la retroactivitate prevăzute de art. 7 din Convenţie nu se aplică decât dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele prevăzute pentru sancţionarea acestora. In ceea ce priveşte în mod special prescripţia, Curtea europeană a considerat că art. 7 nu împiedică aplicarea imediată la procedurile în desfăşurare a legilor care prelungesc termenele de prescripţie, din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată (Coeme şi alţii împotriva Belgiei, parag. 149), şi în lipsa caracterului arbitrar [Previti împotriva Italiei (dec), parag. 80-85].

In concluzie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - conştientă de diferenţa de opinii şi tradiţii în statele membre cu privire la natura materială sau procedurală a prescripţiei ~ a stabilit că art. 7 din Convenţie nu împiedică aplicarea imediată la procedurile în desfăşurare a normelor care prelungesc termenele de prescripţie, din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată (Coeme şi alţii împotriva Belgiei, parag. 149) şi în lipsa caracterului arbitrar [Previti împotriva Italiei (dec), parag. 80-85], reţinând - chiar într-o cauză relativ recentă împotriva României - că, din perspectiva dreptului convenţional, normele în materie de prescripţie sunt legi de procedură, în măsura în care acestea nu definesc infracţiunile şi pedepsele, şi că pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei [Borcea împotriva României (dec), parag. 64].

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei în privinţa procesului de interpretare juridică, Curtea Europeană a arătat, în mod special pe terenul art. 7 din Convenţie privind principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, că necesitatea clarificării normelor de drept se impune în orice sistem juridic, în condiţiile în care, oricât de clar ar fi formulată o dispoziţie legislativă, inclusiv o dispoziţie de drept penal, în mod inevitabil există un element de interpretare judiciară.

Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor [Kafkaris împotriva Ciprului (MC), parag. 141]. In tradiţia juridică a statelor părţi la Convenţie este consacrat faptul că jurisprudenţa, ca sursă de drept, contribuie în mod necesar la evoluţia progresivă a dreptului penal. Art. 7 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, cu condiţia ca rezultatul să fie concordant cu substanţa infracţiunii şi previzibil în mod rezonabil [S.W.

împotriva Regatului Unit, parag. 36; Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), parag. 50; Kononov împotriva Letoniei (MC), parag. 185]. Previzibilitatea interpretării jurisprudenţiale priveşte, în mod egal, elementele constitutive ale infracţiunii (Pessino împotriva Franţei, parag. 35-36; Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, parag. 43-47; Dallas împotriva Regatului Unit, parag 72-77) şi pedeapsa aplicabilă [Alimucaj împotriva Albaniei, parag. 154-162; Del Rîo Prada împotriva Spaniei (MC), parag. Ulii 7].

Interpretarea aspectelor strict procedurale nu are nicio incidenţă asupra previzibilităţii infracţiunii şi nu ridică, astfel, nicio problemă din perspectiva art. 7 (Khodorkovskiy şi Lebedev împotriva Rusiei, parag. 788-790, privitor la o pretinsă piedică procedurală în calea acuzării). în ceea ce priveşte compatibilitatea interpretării judiciare dată de instanţele interne cu substanţa infracţiunii, Curtea trebuie să verifice dacă interpretarea era în conformitate cu textul dispoziţiei din legea penală în cauză citită în contextul său şi dacă interpretarea nu era nerezonabilă (a se vedea, printre multe altele, Jorgic împotriva Germaniei, parag. 104-108, în ceea ce priveşte infracţiunea de genocid).

Aplicarea jurisprudenţei în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului în situaţia de faţă, forma legală dată textului incident, ca urmare a interpretării acestuia în acord cu prima soluţie a instanţei constituţionale, a fost în deplină concordanţă cu singura soluţie legislativă, care era tradiţională în dreptul român şi favorabilă acuzaţilor (întreruperea prescripţiei doar prin acte ce trebuie comunicate acuzaţilor, iar nu prin orice fel de acte), context în care se poate concluziona că textul legal prin interpretarea dată era, în mod rezonabil, cât se poate de clar şi previzibil, nefiind înţeles ca fiind interpretat prin analogie ci doar în acord cu soluţia amintită expres de instanţa constituţională şi prin raportare la forma sa istorică în dreptul român, perfect compatibilă cu substanţa instituţiei prescripţiei, fără niciun fel de reviriment jurisprudenţial şi în favoarea acuzatului, prin interpretarea oferita restrângându-se sfera actelor de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia prescripţiei răspunderii penale şi a principiului legii penale mai favorabile

Prin hotărârea Curţii din 8 septembrie 2015 (Marea Cameră), pronunţată în cauza C-105/14 (Taricco I), s-a răspuns la întrebarea preliminară a Tribunalului Cuneo, Italia (Tribunale di Cuneo), că o reglementare naţională în domeniul prescripţiei răspunderii penale, care prevedea, la data faptelor din litigiul principal, că actul de întrerupere care intervine în cadrul proceselor penale privind fraude grave în materia taxei pe valoarea adăugată, ce are ca efect prelungirea termenului de prescripţie cu doar o pătrime din durata sa iniţială, poate aduce atingere obligaţiilor impuse statelor membre prin articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE, în ipoteza în care această reglementare naţională ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau ar prevedea termene de prescripţie mai lungi pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale statului membru vizat decât pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei naţionale. Revine instanţei naţionale sarcina de a asigura efectul deplin al articolului 325 alin. (1) şi (2) TFUE, lăsând, dacă este necesar, neaplicate dispoziţiile de drept naţional care ar avea ca efect împiedicarea statului membru vizat să respecte obligaţiile care îi sunt impuse la articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE.

In continuare, prin hotărârea Curţii din 5 decembrie 2017 (Marea Cameră), pronunţată în cauza C-42/17 (Taricco II), la cererea Curţii Constituţionale italiene (Corte Costituzionale), s-a stabilit că interpretarea din Taricco I a art. 325 alin. (1) şi (2) TFUE, care impune instanţei naţionale să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă grava, se poate face cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.

Astfel, Curtea a luat act că, potrivit instanţei de trimitere, aceste drepturi nu ar fi respectate întrucât, pe de o parte, persoanele în cauză nu puteau să prevadă în mod rezonabil, înainte de pronunţarea hotărârii Taricco I, că articolul 325 TFUE ar impune instanţei naţionale, în condiţiile stabilite în această hotărâre, să lase neaplicate respectivele dispoziţii (parag. 49) şi, pe de altă parte, instanţa naţională nu poate defini conţinutul concret al condiţiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziţii, şi anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, fără a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor (parag. 50).

Aplicarea jurisprudenţei în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Curtea de Apel a observat că, spre deosebire de situaţia noastră interna, în cea italiană modificarea cursului prescripţiei era dată de lege, nu de o decizie a instanţei constituţionale, care s-a aplicat în mod constant în practica judecătorească. Aceste două elemente au fost cele care au făcut ca însăşi instanţa de trimitere din Taricco II să sublinieze dificultăţile de abordare a aplicării soluţiei din Taricco/, arătând că, pe de o parte, persoanele în cauză nu puteau să prevadă în mod rezonabil, înainte de pronunţarea hotărârii Taricco I, că articolul 325 TFUE ar impune instanţei naţionale, în condiţiile stabilite în această hotărâre, să lase neaplicate respectivele dispoziţii (parag. 49) şi, pe de altă parte, instanţa naţională nu poate defini conţinutul concret al condiţiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziţii, şi anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, Iară a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor (parag. 50).

Principiul legii penale mai favorabile cu privire la prescripţia răspunderii penale în dreptul intern

Cu titlu prealabil, Curtea de Apel a arătat că principiul legii penale mai favorabile este de rang constituţional în dreptul intern, prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României statuându-se că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.". Principiul este reluat şi la nivel legal, potrivit art. 5 alin. (1) C. pen., "în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă",

Sub aspectul naturii sale juridice, Curtea de Apel a reţinut că este îndeobşte acceptat că principiul aplicării legii penale mai favorabile are un fundament de natură subiectivă, atunci când legea veche ultraactivează, care este firesc să i se aplice făptuitorului întrucât ea a fost avută în vedere de el în momentul comiterii faptei pentru conformarea propriei conduite, şi unul de natură obiectivă, când se aplică retroactiv legea nouă, pe considerentul că aceasta răspunde mai bine necesităţilor actuale de apărare socială.

în primul rând, Curtea de Apel a subliniat că situaţia juridică prezentă nu constituie o veritabilă ipoteză de aplicare a unei legi penale mai favorabile, nefiind în prezenţa unei succesiuni de legi în timp, ca manifestări succesive de voinţă a legiuitorului primar (Parlamentul) sau delegat (Guvernul), ci doar în faţa unei forme particulare a aceleiaşi legi penale, care nu a fost niciodată aplicată ca atare, determinate de o decizie a instanţei constituţionale, urmate de pasivitatea legiuitorului, care nu a pus de acord textul declarat neconstituţional cu soluţia instanţei constituţionale, complinită însă prin jurisprudenţa instanţelor de drept comun, chiar dacă a fost regăsită ulterior ca neconstituţională de către instanţa constituţională prin cea din urmă a sa decizie, care are putere numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie. Cu alte cuvinte, legea mai favorabilă nu este nici cea în vigoare la data săvârşirii faptei, care a fost cunoscută de acuzat şi previzibilă faţă de acesta sub acest aspect, şi nici forma actuală a textului normei, care ar răspunde mai bine nevoilor de apărare socială. în realitate, este incidenţă doar o situaţie juridică particulară, cu referire la o formă intermediară a legii, determinată sub aspectul ei favorabil nu de către legiuitor, în baza unei politici penale urmate şi aplicate în procesul legislativ, ci de o decizie ulterioară a instanţei constituţionale, incidenţă doar pentru viitor, în lipsă de vreo modulare a aplicării ei în timp făcută de însăşi instanţa constituţională.

Analizând în continuare fundamentele instituţiilor incidente şi prin prisma raţionamentului instanţei constituţionale, Curtea de Apel a observat că una dintre premise a fost formulată cu trimitere la decizia anterioară nr. 297/2018, parag. 32, în sensul că " C. pen. in vigoare modifica' sfera de aplicare a instituţiei răspunderii penale, m favoarea unui regim juridic mult mai permisiv al organelor judiciare,... şi prin majorarea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din C. pen., la dublul termenului de prescripţie prevăzut pentru fiecare categorie de infracţiuni, comparativ cu dispoziţiile art. 124 din C. pen. din 1969, care prevedeau împlinirea termenului prescripţiei speciale daca termenul de prescripţie era depăşit cu încă jumătate" (Decizia nr. 358/2022, parag. 43). Or, în opinia instanţei de trimitere, acest argument nu poate fi citit decât în contextul în care se poate uşor constata că nu prin noul C. pen. a fost mărit termenul prescripţiei speciale, ci acesta era deja majorat încă din vechiul C. pen., prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea C. pen. al României şi a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.. Dimpotrivă, astfel cum a reţinut corect însăşi instanţa constituţională prin Decizia nr. 265/2014 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din C. pen., noul C. pen. a venit cu altă concepţie de politică penală, prin care "pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate" (Decizia nr. 265/2014 parag. 35), context în care, pe cale de consecinţă, şi termenele de prescripţie, inclusiv cu privire la cea specială, care se raportează astfel la pedepsele reduse, ar putea avea o durată mai mică în noua legislaţie penală, în favoarea făptuitorului, iar nu contra acestuia.

In sfârşit, Curtea Constituţională a antamat, în opinia instanţei de trimitere, un concept de vinovăţie instituţională în interpretarea constituţională, fără însă să-l dezvolte pe mai departe în ce priveşte legitimitatea şi ponderea sa în procesul de interpretare juridică la nivel constituţional, ci a reţinut doar că "pasivitatea legiuitorului, consecutiva" publicării deciziei de admitere amintite, reprezintă" o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentala', care consacra caracterul de stat de drept al statului roman, precum şi supremaţia Constituţiei." (Decizia nr. 358/2022, parag. 75).

Analiza principiilor juridice aflate în concurs

Curtea de Apel a apreciat că în ipoteza în care s-ar considera totuşi că, într-adevăr, în perioada de referinţă a fost în vigoare o lege mai favorabilă privind prescripţia răspunderii penale, în această situaţie cu totul particulară ar trebui ca principiul legii penale mai favorabile să intre concurs cu principiul echităţii şi justiţiei.

Astfel, în situaţii precum cea dedusă judecăţii apar în concurs, pe de o parte, principiul aplicării legii penale mai favorabile acuzatului şi, de cealaltă parte, principiile echităţii şi justiţiei, cu corolarul protecţiei demnităţii umane a victimelor infracţiunilor sub toate aspectele protejate prin incriminarea faptelor deduse judecăţii.

Pentru acest demers putem avea ca exemplu însăşi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Astfel, prin Decizia nr. 1470/2011, referitoare la constituţionalitatea art. 3201 C. proc. pen.. din 1968, Curtea Constituţională a sublimat caracterul limitat al principiului aplicării legii penale mai favorabile, statuând că "Constituţia statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale". în continuare, prin Decizia nr. 51î/2013, precitată, referitoare la declararea ca imprescriptibile pentru viitor a unor infracţiuni pentru care nu se împlinise termenul de prescripţie, Curtea Constituţională a acceptat punerea în balanţă a principiilor concurente, pe de o parte, principiul securităţii raporturilor juridice sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile şi, de cealaltă parte, principiul echităţii juridice prin prisma necesităţii sancţionării infracţiunilor deosebit de grave, indiferent de perioada scursă de la data săvârşirea lor şi de prevederile legale adoptate în materia prescripţiei de-a lungul timpului, atâta timp cât acesta nu s-a împlinit în situaţia dată.

Deopotrivă, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în acord cu cea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a cunoscut numeroase cazuri de antamare a principiului echităţii în defavoarea aplicării legii într-o modalitate prea restrictivă şi mecanică, fără luarea în considerare a intereselor aflate în concurs, constatând încălcarea prevederilor Convenţiei europene sub aspectul obligaţiilor pozitive ale statului în protejarea drepturilor fundamentale ale omului.

în situaţia dedusă judecăţii, Curtea de Apel a concluzionat că prin acordarea priorităţii principiului echităţii în faţa principiului legii penale mai favorabile în situaţia specială a cauzei, nu se aduce nicio atingere acestuia din urmă, continuând să subziste în ordinea juridică naţională şi europeană, cu aceeaşi valoare juridică, urmând concepţia dihotomică dworkiniană din perspectiva căreia, în instanţa de judecată, ca for privilegiat al principiilor juridice, principiile nu funcţionează ca regulile - nu dictează rezultate ~ ele doar înclină soluţia într-un anumit sens, chiar dacă nu în mod concludent, şi supravieţuiesc intacte atunci când nu prevalează.

Referitor la întrebarea nr. 3, Curtea de Apel a considerat că deciziile incidente în cauză ale Curţii Constituţionale şi ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pot primi în acest moment procesual o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene. Astfel, instanţa de trimitere a constatat că prin Decizia nr. 358/2022, instanţa constituţională nu a impus aplicarea principiului legii penale mai favorabile, ci s-a rezumat doar să constate că în perioada de referinţă fondul activ al legislaţiei nu cuprindea niciun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, putându-se astfel concluziona că s-a lăsat în mod intenţionat la aprecierea instanţelor de drept comun posibilitatea şi măsura aplicării acestui principiu (casus omissus pro omisso habendum est). Mai mult, aceeaşi instanţă constituţională a subliniat, totodată, că subzistă raţiunea instituirii cazurilor de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, context în care instanţele de drept comun au procedat la aplicarea deciziei ţinând seama de finalitatea urmărită prin prescripţia specială a răspunderii penale, conform regulii de interpretare potrivit căreia norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice {actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereaf). Or, în aceste condiţii, instanţa de trimitere consideră ca, în ipoteza admiterii întrebărilor preliminare aşa cum au fost formulate în cauză, este în măsură să procedeze la aplicarea deciziilor instanţei constituţionale în acord cu dreptul european relevant, astfel cum urmează sa fie interpretat de instanţa europeană.

în acelaşi sens, instanţa de trimitere a considerat că prin Decizia nr. 67/2022, prin care înalta Curte a calificat întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale ca aparţinând dreptului penal material, a fost instituit un standard mai înalt în materia prescripţiei răspunderii penale, în acord cu caracterul minimal al standardelor europene în domeniu, ceea ce nu împiedică instanţa de trimitere să continue sa aprecieze liber asupra aplicării sau nu a principiului legii penale mai favorabile în prezenta ipoteză juridică - potrivit considerentelor mai sus expuse şi având în vedere că cea din urma decizie a instanţei constituţionale a fost publicată abia ulterior intervenţiei legislative prin care a fost modificat C. pen. în sensul cazurilor de întrerupere a prescripţie -în situaţia în care întrebările preliminare vor fi primite de către instanţa europeană.

Aşa fiind, Curtea de Apel a constatat că, deşi a fost abrogată dispoziţia legală care prevedea răspunderea disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale, această răspundere poate fi regăsită şi în prezent, în opinia însăşi a instanţei constituţionale, în noua reglementare care prevede răspunderea disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Concluzionând, Curtea de apel a apreciat că utilitatea celei de-a treia întrebări subzistă şi după adoptarea noii legi în materie, existând şi în prezent riscul antrenării răspunderii disciplinare în cazul în care s-ar aprecia că lăsarea neaplicată a vreunei decizii a Curţii Constituţionale ar putea fi considerată ca exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Cererea de aplicare a procedurii accelerate în baza articolului 105 şi următoarele din Regulamentul de procedură al Curţii, adoptat în baza articolul 23a din Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea de Apel a solicitat aplicarea procedurii accelerate în cauză.

Astfel cum se poate observa din considerentele mai sus expuse, Curtea de Apel a subliniat că situaţia ivită în cauză nu are caracter izolat, ci dimpotrivă, apare cu titlu general în toate cauzele cu privire la infracţiunile faţă de care este incident textul naţional vizat de întrebările preliminare, ce are aplicabilitate generală în dreptul penal român şi afectează în concret un număr considerabil de cauze, multe dintre acestea ţinând de domeniile atribuite Uniunii Europene.

In acelaşi sens, Curtea de Apel a arătat că, asemenea cauzei Taricco II, soluţionată în procedura accelerată, mai sus citată şi având un obiect similar, un răspuns care să fie dat în cel mai scurt termen este de natură să înlăture aceste incertitudini şi că, în condiţiile în care acestea din urmă afectează probleme fundamentale de drept constituţional naţional şi de drept al Uniunii, aplicarea procedurii accelerate apare pe deplin justificată).

De altfel, Curtea a subliniat că gravitatea deosebită a situaţiei juridice pendinte a fost amintită şi de către Comisia Europeană în Raportul către Parlamentul European şi Consiliu din data de 22.11.2022 (COM(2022) 664 final).

Curtea a apreciat necesară aplicarea procedurii accelerate, în condiţiile în care orice întârziere este de natură să afecteze în mod crescând cauzele de acest fel, mai ales că, potrivit dreptului intern, suspendarea cauzelor similare nu este obligatorie, ci facultativă pentru instanţele pe rolul cărora se află astfel de dosare, iar odată pronunţate hotărârile pe fondul cauzelor în sensul aplicării prescripţiei răspunderii penale, desfiinţarea lor nu se poate face decât în condiţiile deosebit de restrictive ale unei căi extraordinare de atac, ţinând seama de autoritatea de lucru judecat a acestora.

împotriva soluţiei de suspendarea a cauzei, cuprinsă în încheierea din data de 10 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, recurentul A. a declarat recurs la data de 13.02.2023 care nu a fost motivat. Cauza s-a înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 01.03.2023, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8 cu termen de judecată la 8 martie 2023.

Examinând recursul formulat în cauză de recurentul A. împotriva dispoziţiei cuprinse în încheierea din data de 10 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2018 împotriva soluţiei de suspendare a cauzei înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Astfel, analizând actele şi lucrările dosarului înalta Curte constată că, judecătorul fondului prin încheierea din data de 10 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, printre altele, a admis solicitarea formulată de către Ministerul Public şi a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu 3 întrebări preliminare:

1. Articolul 2 din TUE, articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE şi articolul 4 parag. 3 din TUE, coroborate cu articolul 325 alin. (1) din TFUE şi cu articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF şi cu articolul 2 şi articolul 12 din Directiva PIF, precum şi cu Directiva 2004/18/CE privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii, cu referire la principiul consacrării unor sancţiuni efective şi disuasive în cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun unei situaţii juridice precum cea incidenţă în litigiul principal, în care acuzaţii solicită aplicarea principiului legii penale mai favorabile în situaţia în care o decizie a instanţei constituţionale naţionale a declarat neconstituţional un text de lege privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiaşi instanţe constituţionale, pronunţate în urmă cu patru ani faţă de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) - timp în care jurisprudenţa instanţelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenţei textului respectiv, în forma înţeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale - cu consecinţa practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripţie pentru toate faptele penale cu privire la care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanţei constituţionale şi a încetării pe cale de consecinţă a procesului penal faţă de acuzaţii în cauză?

2. Articolul 2 din TUE privind valorile statului de drept şi respectarea drepturilor omului într-o societate caracterizată prin justiţie şi articolul 4 parag. 3 din TUE privind principiului cooperării loiale dintre Uniune şi statele membre, cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei sub aspectul angajamentului de asigurare a caracterului eficient al sistemului judiciar român, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacrând principiul legii penale mai favorabile, trebuie interpretate, cu privire la sistemul judiciar intern în ansamblul său, în sensul că se opun unei situaţii juridice precum cea incidenţă în litigiul principal, în care acuzaţii solicită aplicarea principiului legii penale mai favorabile, în situaţia în care, o decizie a instanţei constituţionale naţionale a declarat neconstituţional un text de lege privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiaşi instanţe constituţionale, pronunţate în urmă cu patru ani faţă de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) - timp în care jurisprudenţa instanţelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenţei textului respectiv, în forma înţeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale - cu consecinţa practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripţie pentru toate faptele penale cu privire la care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanţei constituţionale şi a încetării pe cale de consecinţă a procesului penal faţă de acuzaţii în cauză?

3. în caz afirmativ şi numai dacă nu se poate da o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene, principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale naţionale şi de deciziile obligatorii ale instanţei supreme naţionale şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţă rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară, în principal, cu articolul 2 din TUE, articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE şi articolul 4 parag. 3 din TUE, coroborate cu articolul 325 alin. (1) din TFUE, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei, prin raportare Ia articolul 49 parag.l teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum în situaţia din litigiul principal?

Totodată, a dispus şi suspendarea judecăţii cauzei.

în cauza dedusă judecăţii, se observă că recurentul A. nu şi-a motivat recursul formulat, nefiind identificate aspecte care să se circumscrie căii de atac formulate.

Sub aceste aspecte, trebuie reţinut că obiectul cauzei de fată îl reprezintă soluţia de suspendarea a cauzei, privind cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care apare ca fiind caducă la momentul de faţă ca urmare a strămutării dosarului nr. x/2018 şi a efectelor sentinţei nr. 116 din 28.02.2023 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2023, prin care s-au desfiinţat "toate actele îndeplinite în cauză după termenul din 6 decembrie 2022, fiindcă acestea au generat, la rândul lor, aparenţa lipsei de imparţialitate, inclusiv a încheierii de sesizare a Curţii de Justiţie a uniunii Europene cu privire la întrebarea preliminară adresată de către instanţa de apel."

Astfel, având în vedere cele reţinute de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2023, prin care s-au desfiinţat toate actele îndeplinite după dată de 6 decembrie 2022, inclusiv încheierea din data de 10 martie 2023 de sesizare a CJUE şi soluţia de suspendare, este evident că actul ce se solicita a fi analizat în prezenta cale de atac nu mai există fapt pentru care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei cuprinse în încheierea din data de 10 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2018 împotriva soluţiei de suspendare a cauzei.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei cuprinse în încheierea din data de 10 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2018 împotriva soluţiei de suspendare a cauzei.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 martie 2023.

GGC - MM