Retroactive application of post-conviction constitutional decisions on statute of limitations via extraordinary appeal

Asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 159 din data de 14 decembrie 2020, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori a hotărât, printre altele, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., condamnarea inculpatei A., la pedeapsa de 10 (zece) luni închisoare sub aspectul infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 77 lit. a) din C. pen. şi art. 75 alin. (2) lit. a) din C. pen. cu raportare la art. 76 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A., la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare sub aspectul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) şi art. 77 lit. a) din C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că infracţiunile se află în concurs real şi, în temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, de 10 (zece) luni închisoare, la care s-a adăugat 2 (două) luni închisoare (reprezentând o treime din cealaltă pedeapsă de 6 (şase) luni închisoare), stabilind în sarcina inculpatei A. pedeapsa finală de 1 (un) an închisoare.

În baza art. 91 din C. pen., a fost suspendată executarea pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe, conform dispoziţiilor art. 92 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligată inculpata ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., s-a impus inculpatei să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a impus inculpatei să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare în cadrul Primăriei Satu Mare sau în cadrul Serviciului Public de Asistenţă Socială Satu Mare.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul nerespectării cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere/obligaţiilor impuse sau al săvârşirii unei infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

S-a luat act că prejudiciul cu care S.C. B. S.A. s-a constituit parte civilă în cauză a fost achitat.

În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., au fost desfiinţate următoarele înscrisuri:

- contractul de credit nr. x din 02.02.2014 al S.C. B. S.A. pe numele C. împreună cu actele componente constând în: Cererea de creditare anexă cu nr. x, ambele formulare B., completate pe numele C., copia cărţii de identitate pe numele C. cu menţiunea "Conform cu originalul" şi semnătura aferentă, adeverinţa de venit nr. 31/31.01.2014 a Cabinetului Individual de Avocatură - avocat A., cu semnătura aferentă şi ştampila cabinetului.

- contractul de credit nr. x/09.04.2014 al S.C. B. S.A. pe numele D. împreună cu actele componente constând în: cererea de creditare nr. x/09.04.2014, ambele formulare B., completate pe numele D., copia cărţii de identitate pe numele D. cu menţiunea "Conform cu originalul" şi semnătura aferentă, adeverinţa cu antetul "S.C. E. S.R.L." nr. 75 din 07.04.2014 cu semnătura şi ştampila aferente.

Prin decizia penală nr. 122/A din 21 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta inculpată A. împotriva sentinţei penale nr. 159 din data de 15 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de apel, analizând apelul declarat, prin raportare la motivul invocat, precum şi în raport cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Din examinarea actelor dosarului, s-a constatat că, în mod corect, prima instanţă a apreciat ca fiind oportună suspendarea executării sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 2 ani a pedepsei rezultante de 1 an închisoare aplicate inculpatei A., modalitate de individualizare a pedepsei ce corespunde exigenţelor cerute de art. 74 din C. pen.

Raportând criteriile avute în vedere de legiuitor în cuprinsul art. 74 din C. pen., la faptele reţinute în sarcina inculpatei, s-a constatat că prima instanţă, în contextul concret al cauzei, a avut în vedere că infracţiunile săvârşite de inculpată, de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată prezintă o gravitate mare, raportat la modalitatea concretă şi împrejurările în care au fost comise (prin inducerea în eroare, la interval de 2 luni, a S.C. B. S.A., cu prilejul încheierii a două contracte de credit, în cuantum de 3.000 RON şi, respectiv, 3500 RON, prin depunerea adeverinţei de venit, pe care completat-o şi semnat-o în fals pe numele altor două persoane), motivul şi scopul urmărit, precum şi la natura şi întinderea urmărilor produse.

Înalta Curte a reţinut, totodată, că deşi inculpata A. nu a săvârşit faptele în exercitarea atribuţiilor sale de avocat, motiv pentru care nu i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, aceasta s-a folosit la încheierea celor două contracte de credit pe numele altor persoane de copiile cărţilor de identitate şi datele personale obţinute de la martorii D. şi C., care au fost înmânate inculpatei în contextul discuţiilor purtate pentru prestarea unor servicii de asistenţă juridică, aspect ce conferă o periculozitate sporită faptelor săvârşite de o persoană care avea sarcina de a apăra drepturile şi interesele clienţilor săi şi a cărei probitate profesională era prezumată.

S-a menţionat că, la individualizarea pedepsei aplicate, prima instanţă a apreciat, în mod plural, atât criteriile de ordin obiectiv (precum modul, mijloacele de comitere), cât şi cele de ordin subiectiv (scopul, motivul comiterii faptei) şi a acordat eficienţă datelor referitoare la persoana inculpatei, în sensul că raportat la infracţiunea de înşelăciune a avut în vedere împrejurarea că a achitat prejudiciile decurgând din cele două contracte de credit, pe care le-a valorificat ca circumstanţe atenuante în favoarea acesteia.

Instanţa de apel a considerat că pedeapsa aplicată inculpatei reflectă evaluarea tuturor criteriilor ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepsei, amânarea aplicării acesteia, în condiţiile art. 83 din C. pen., nefiind aptă să asigure realizarea scopurilor educativ şi de exemplaritate ale acesteia şi să asigure posibilitatea îndreptării şi reinserţiei sociale pozitive viitoare a inculpatei.

Înalta Curte a avut în vedere faptul că printr-o altă modalitate de individualizare a pedepsei nu se realizează şi respectarea principiului proporţionalităţii între gravitatea faptelor comise şi circumstanţele personale ale inculpatei, care are o pregătire şcolară superioară (studii universitare), fiind de profesie avocat, astfel că a putut avea reprezentarea consecinţelor faptelor sale.

Efectul educativ şi preventiv trebuie să prevaleze, iar participarea la procesul penal şi supravegherea în următorii 2 ani a comportamentului inculpatei constituie soluţia cea mai adecvată pentru atingerea acestui scop şi justifică modalitatea de individualizare a pedepsei aplicate.

Împotriva deciziei penale nr. 122/A din 21 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019, contestatoarea - condamnată A. a formulat contestaţie în anulare.

În motivarea contestaţiei, condamnata a arătat că, la data pronunţării atât a sentinţei nr. 159 din data de 14 decembrie 2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, cât şi a deciziei nr. 122/A din 21 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, se afla sub incidenţa Deciziei CCR nr. 297/2018 prin care s-au constatat neconstituţionale dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen.

Astfel, conform Deciziei nr. 297/2018 CCR şi a Deciziei nr. 358/2022 CCR, se aplică legea cea mai favorabilă, în speţă C. pen. forma aflată în vigoare începând cu data de 25.06.2018 (data publicării deciziei nr. 297 CCR) şi până la data de 30.05.2022 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, care a modificat dispoziţiile art. 155 din C. pen.), reprezentând legea penală mai favorabilă în cazul său, întrucât acesta nu prevede cauze de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale, făcând astfel aplicabil termenul general de prescripţie prevăzut de lege raportat la limitele pedepsei, fiind incident cazul de încetare a procesului penat prevăzut de art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

În cauză, având în vedere infracţiunile aflate în concurs real, termenul generat de prescripţie este de 5 ani, ceea ce face ca, la data de 15 decembrie 2020, când a fost pronunţată sentinţa nr. 159 a Curţii de Apel Suceava, să fie împlinit termenul de prescripţie din data de 09.04.2019 raportat la data ultimei infracţiuni potrivit rechizitoriului, cea din 09.04.2019, când a fost semnat şi acordat împrumutul B. pe numele D..

A apreciat că instanţa nu s-a pronunţat asupra vreunei cauze de încetare a procesului penal, imputându-i-se o eroare de procedură, potrivit Deciziei nr. 358/2022 prin care s-a constatat în mod direct existenţa depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti de către toate instanţele naţionale care au substituit prevederile din C. pen. anterior pentru a completa dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., după pronunţarea Deciziei nr. 297/2018.

În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

Prin încheierea din 2 februarie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a fost admisă în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatoarea - condamnată A..

Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Judecarea prezentei căi extraordinare de atac s-a realizat în limitele fixate prin încheierea din data de 02 februarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care s-a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatoarea - condamnată A., cerere întemeiată pe cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

Sub un prim aspect, prezenta contestaţie în anulare ridică, în realitate, nu problema unei eventuale omisiuni a instanţei de fond şi de apel de a statua asupra prescripţiei răspunderii penale a contestatoarei, ci pe aceea a caracterului pretins eronat al interpretării date de această instanţă dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei penale nr. 122/A din 21 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

În al doilea rând, invocarea, în calea extraordinară de atac, a interpretării pretins eronate a normelor incidente în materia prescripţiei, ca efect exclusiv al sancţionării acestora prin Decizia nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale, tinde la valorificarea efectelor unei decizii a instanţei de contencios constituţional într-o cauză definitiv soluţionată anterior pronunţării respectivei decizii, contrar exigenţelor desprinse din însăşi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie.

Ambele argumente anterior expuse relevă caracterul nefondat al contestaţiei în anulare.

I. Cu privire la cenzurarea ulterioară, în calea de atac a contestaţiei în anulare, a modalităţii de interpretare a legii de către instanţa de fond şi de apel.

Contestaţia în anulare are natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare şi retractare a hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin exclusiv erori de drept grefate pe nulităţi ale actelor de procedură, adică pe încălcări ale dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea procesului penal, sancţionabile cu nulitatea absolută sau relativă.

Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanţial printr-o hotărâre penală definitivă nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, deoarece, în această ipoteză, statuările în drept ale instanţei de apel se bucură de autoritate de lucru judecat, iar repunerea lor în discuţie ar echivala cu reevaluarea în substanţă a fundamentului juridic al soluţiei în sine (error in judicando), pe calea unui apel deghizat.

În situaţia particulară a cazului prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., aceasta însemnă că retractarea unei hotărâri definitive poate surveni doar în ipoteza în care instanţa de apel care a pronunţat decizia definitivă a omis să evalueze, în mod efectiv, probele ce evidenţiau existenţa cauzei de încetare a procesului penal, deoarece numai o atare omisiune generează o eroare de procedură.

Prin urmare, dovada existenţei cauzei de încetare a procesului penal trebuie să fie la dosar până la momentul pronunţării deciziei în apel, depunerea ulterioară, după rămânerea definitivă a hotărârii, fiind ineficientă.

Aceasta deoarece principiul securităţii raporturilor juridice se opune ca o parte să poată solicita reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogări decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase (hotărârea din 07.07.2009, în Cauza Stanca Popescu împotriva României; hotărârea din 24.07.2003, în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei).

Trebuie subliniat şi că, în cazul deciziilor Curţii Constituţionale şi al hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea prevede două cazuri distincte de revizuire, aceasta fiind calea extraordinară de atac prin care se pot îndrepta erorile de judecată.

Relevante în acest sens sunt şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Mitrea contra României (hotărârea din 29.07.2008, paragrafele 23 - 24) şi în cauza Urbanovici contra României (hotărârea din 23.09.2008, paragrafele 29 şi 33): "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu mai poată fi repusă în discuţie (...). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata (...), care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu". Curtea a subliniat că "statul ar trebui să organizeze un sistem judiciar astfel încât să identifice procedurile înrudite şi, acolo unde este necesar, să le conexeze sau să interzică instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeaşi chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze irevocabil soluţionate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele" (cauza Urbanovici contra României, paragraful 33; mutatis mutandis cauzele Roşca contra Moldovei, nr. 6267/02, paragraful 25, 22.03.2005; Gjonbocari şi alţii contra Albaniei, nr. 10508/02, paragraful 59, 23.10.2007 şi Driza contra Albaniei, nr. 33771/02, paragraful 69).

II. Cu privire la valorificarea Deciziei nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale într-o cauză definitiv soluţionată anterior pronunţării acestei decizii.

Prezenta contestaţie în anulare s-a întemeiat, în mod exclusiv şi determinant, pe situaţia ivită subsecvent intervenirii, ulterior pronunţării deciziei instanţei de apel, a Deciziei nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 565/09.06.2022), prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale.

În considerentele hotărârii, instanţa de contencios constituţional a reţinut, printre altele, pe de o parte, că, prin efectele produse, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau.

Pe de altă parte, s-a subliniat că, în condiţiile stabilirii acestei naturi juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei legale sancţionate, urmarea fiind aceea a constatării, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, a inexistenţei în fondul activ al legislaţiei a vreunui caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

În considerarea raţionamentului astfel dezvoltat în jurisdicţia constituţională, contestatoarea - condamnată A. a apreciat că Decizia nr. 297/2018 a avut natura unei decizii simple şi, de vreme ce vizează o normă de drept substanţial, ea reprezintă o lege penală mai favorabilă în sensul art. 5 din C. pen., ce are ca efect "ştergerea" retroactivă a întreruperilor cursului prescripţiei intervenite anterior, impunându-se aplicarea sa şi în cauza de faţă.

Or, valorificarea prevederilor art. 5 din C. pen. - chiar şi atunci când legea penală dobândeşte caracter mai favorabil urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate - nu este posibilă în cauzele definitiv soluţionate anterior actului de jurisdicţie constituţională, cu singura excepţie a cauzelor în care a fost invocată respectiva excepţie.

Esenţa problemei de drept ridicate în speţă nu este nici aceea a naturii juridice a deciziei nr. 297/2018 şi nici aceea a efectelor produse din perspectiva art. 5 din C. pen. în privinţa aplicării prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. referitoare la întreruperea cursului prescripţiei. Ambele chestiuni au fost tranşate de instanţa de contencios constituţional, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin mecanismul de unificare a practicii judiciare, rezultând neechivoc modalitatea în care, în cauzele aflate în curs de soluţionare, în acord cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, se impune interpretarea şi aplicarea normelor incidente în materia întreruperii prescripţiei.

Cauza de faţă nu se afla însă în curs de judecată la data pronunţării deciziei nr. 358/2022, în raport cu aceasta din urmă ea reprezentând o facta praeterita, cu toate consecinţele ce decurg din această calificare.

În acest context, devin relevante statuările anterioare ale Curţii Constituţionale în materia aplicării deciziilor sale în cauzele definitiv judecate.

Astfel, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016), Curtea Constituţională a statuat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional (...), acele situaţii care au devenit facta praeterita. O decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere (...) În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.

S-a subliniat, de asemenea, că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată (...); din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul, astfel că "incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive."

Raţionamentul Curţii Constituţionale a fost reafirmat ulterior, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 20.12.2018), prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională.

În considerentele acestei decizii, referitor la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unor cauze definitiv soluţionate, s-a reţinut că "legiuitorul a reglementat în C. proc. pen. un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptăţite pot exercita o cale extraordinară de atac pentru remedierea situaţiei lor în procesele penale, în care a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, admisă de Curtea Constituţională după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acest remediu este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (...). Făcând trimitere la Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, Curtea a reţinut că, distinct de ipoteza cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate (cauze pendinte), în care decizia de admitere produce efecte erga omnes, (...) în privinţa cauzelor care nu se mai află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, decizia de admitere va produce efecte juridice, doar în condiţii strict limitative, respectiv numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Astfel, Curtea a statuat că raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 rămâne pe deplin aplicabil în ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii atunci când priveşte orice decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept material penal, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micşorarea limitei maxime a pedepsei (paragraful 47).

Atunci însă când printr-o decizie a Curţii Constituţionale se constată neconstituţionalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privinţa efectelor, cu o lege de dezincriminare, aceste argumente fiind valabile şi pentru deciziile Curţii Constituţionale care au ca efect micşorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege (paragrafele 48, 53).

Concluziile Curţii sunt, aşadar, neechivoce şi edificatoare în privinţa limitelor în care se aplică retroactiv deciziile sale de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate vizând norme de drept penal substanţial. Numai în ipotezele în care neconstituţionalitatea vizează o normă de incriminare (art. 4 din C. pen.) ori o normă referitoare la limita maximă a pedepsei (art. 6 din C. pen.) deciziile de neconstituţionalitate pot fi valorificate în cauzele definitiv judecate şi numai pe calea prevăzută de art. 595 din C. proc. pen., în toate celelalte situaţii unicul remediul procesual fiind acela al revizuirii, în limitele trasate prin decizia nr. 126/2016.

Or, a admite valorificarea retroactivă, pe calea contestaţiei în anulare, a unei norme de drept penal substanţial referitoare la prescripţia răspunderii penale, declarate neconstituţionale, echivalează cu extinderea sferei de aplicare a legii penale mai favorabile, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, dincolo de ceea ce dispoziţiile exprese ale legii penale (art. 4 şi art. 6 din C. pen.), pe de o parte, şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, pe de altă parte, admit a fi posibil.

Nu există un argument juridic de ordin normativ sau jurisprudenţial care să legitimeze limitarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive în această ipoteză, Curtea Constituţională însăşi neantamând, nici măcar tangenţial, o atare ipoteză, în considerentele Deciziei nr. 358/2022 ce constituie temeiul efectiv al prezentei contestaţii în anulare.

III. În legătură cu eventuala echivalare a Deciziei nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale cu legea interpretativă.

Actul de jurisdicţie constituţională urmează regulile prevăzute de legislaţia procesual civilă, cu derogările prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale ori desprinse din jurisprudenţa curţii. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din acest act normativ, procedura jurisdicţională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte.

Prin urmare, actului de jurisdicţie constituţională nu îi pot fi asociate caracteristicile unei legi - act normativ emis de autoritatea legiuitoare, pentru a-i fi aplicabile prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

IV. În ceea ce priveşte existenţa unei posibile discriminări, în raport de efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1470/8.11.2011.

Referitor la excepţia ridicată în dosarele aflate în contestaţie la executare, deci pentru care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive, instanţa de contencios constituţional a constatat următoarele:

"(…) Constituţia statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 3201 din C. proc. pen. de la 1968 nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 şi art. 15 din C. pen. de la 1968 referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispoziţiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenţia unei pedepse mai uşoare care să impună reducerea sancţiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 din C. pen. de la 1968".

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a nr. 1141 din 28 noiembrie 2022), Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen.

De asemenea, prin decizia sus-menţionată, s-a statuat asupra posibilităţii instanţei care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022, de a reanaliza prescripţia, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal.

Or, în speţă, contestatoarea a invocat ca bază a incidenţei cauzei de încetare a procesului penal, Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, prin care s-a clarificat problematica constituţionalităţii art. 155 alin. (1) din C. pen., dar şi cea a efectelor Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

Fiind publicată în Monitorul Oficial la data de 9 iunie 2022, interpretarea regăsită în această decizie reprezintă o împrejurare nouă, ivită ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii contestate (decizia penală nr. 122/A din 21 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală) şi cu privire la care nu existau dovezi la dosar la această ultimă dată, astfel încât nu se circumscrie, formal, cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 s-a decis că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, iar în paragraful 73 din decizie s-a reţinut că: În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale".

În fine, un ultim argument este acela că, instanţa care soluţionează conflictul penal este obligată, prin raportare la dispoziţiile art. 396 alin. (1) şi (6) şi art. 103 alin. (2) din C. proc. pen., să analizeze din oficiu incidenţa cazurilor de achitare sau de încetare a procesului penal, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) - j) din C. proc. pen., aceasta chiar în lipsa unei cereri exprese a părţilor din proces, soluţia de condamnare dispunându-se doar atunci când se stabileşte că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială şi nu există niciun caz cu privire la care acţiunea penală nu mai poate fi exercitată.

Potrivit art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., în cadrul limitelor prevăzute la alin. (1) (respectiv instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces), instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

Or, în aceste coordonate, Înalta Curte reţine că instanţa supremă, ca instanţă de control judiciar, care s-a pronunţat cu privire la apelul soluţionat prin decizia ce formează obiectul prezentei contestaţii în anulare, a analizat cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

Ca atare, chiar dacă, în considerentele deciziei instanţei de apel, nu s-a menţionat explicit că a fost examinată chestiunea ce vizează prescripţia răspunderii penale, aceasta nu înseamnă că o asemenea examinare nu a avut loc, dovadă în acest sens fiind pronunţarea unei soluţii de condamnare a contestatoarei în primă instanţă şi menţinerea ei în apel.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte, cu majoritate, va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea - condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 122/A din 21 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea - condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea - condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 122/A din 21 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.

Obligă contestatoarea - condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13 aprilie 2023.

OPINIE SEPARATĂ

I. Prin încheierea pronunţată la data de 2 februarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis, în principiu, în baza art. 431 din C. proc. pen., contestaţia în anulare formulată de contestatoarea - condamnată A. şi a stabilit termen de judecată la data de 16 martie 2023, cu citarea contestatoarei.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Înalta Curte a reţinut că, reglementând cazurile de contestaţie în anulare, art. 426 din C. proc. pen. stabileşte că aceasta poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului, d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate, e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii, f)când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii, g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel, h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă şi i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Totodată, art. 427 din C. proc. pen. stabileşte în alin. (1) care sunt titularii acestei căi extraordinare de atac, respectiv oricare dintre părţi, persoana vătămată sau procurorul, iar în alin. (2) elementele de conţinut ale cererii şi anume cazurile de contestaţie în anulare invocate de titular şi motivele aduse în sprijinul acestora.

În ceea ce priveşte termenul de introducere a contestaţiei în anulare, acesta este reglementat în cuprinsul art. 428 din C. proc. pen., fiind de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel pentru motivele prevăzute de art. 426 lit. a) şi c) - h) din C. proc. pen., în timp ce pentru cazurile reglementate de lit. b) şi i) calea extraordinară de atac poate fi introdusă oricând.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă a reţinut că, dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen. reglementează procedura admisibilităţii în principiu a cererii de contestaţie în anulare, potrivit cărora, pentru a fi admisibilă, contestaţia în anulare trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii: să fie formulată în termenul prevăzut de lege; să fie invocate motive dintre cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. să fie depuse sau să se invoce dovezi care sunt la dosar.

În acest context, Înalta Curte a constatat că, din coroborarea dispoziţiilor procesual penale antemenţionate, în cadrul verificării admisibilităţii în principiu a acestei căi extraordinare de atac, instanţa examinează dacă este contestată o hotărâre definitivă, dacă sunt invocate motive dintre cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, dacă cererea a fost introdusă în termenul instituit de art. 428 din C. proc. pen. şi de către o persoană prevăzută de art. 427 din C. proc. pen., dacă motivele şi probele în baza cărora este formulată cererea nu au mai făcut obiectul unei contestaţii în anulare anterioare.

S-a menţionat că, contestaţia în anulare formulată de condamnata A. întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 426, art. 427, art. 428 şi art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., fiind promovată împotriva unei hotărâri definitive (decizia penale nr. 122/A din 21 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), de o persoană care, în faţa instanţei de apel a avut calitatea de inculpat, în termenul legal prevăzut de art. 428 alin. (2) din C. proc. pen., având în vedere aspectul că, pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) din C. proc. pen., contestaţia poate fi introdusă oricând, iar în cuprinsul cererii invocându-se împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale cu privire la infracţiunile pentru care contestatoarea a fost condamnată.

În aceste condiţii, constatând că cererea a fost formulată de condamnata A., că motivul pe care se sprijină este reglementat de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. şi că în sprijinul acestuia au fost invocate aspecte din dosar, în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu contestaţia în anulare, urmând ca verificarea temeiniciei motivelor formulate să se realizeze în etapa judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

II. Analiza incidenţei cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. referitor la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Inculpata A., a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunilor (continuate şi în concurs) de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) din C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) şi cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen. şi art. 77 lit. a) din C. pen., constând în aceea că:

- la data de 02.02.2014 a indus în eroare S.C. B. S.A. cu prilejul încheierii contractului de credit nr. x, în cuantum de 3.000 RON, prin depunerea adeverinţei de venit, anexată la contract, pe care completat-o şi semnat-o în fals pe numele altei persoane, C. şi

- la data de 09.04.2014 a indus în eroare S.C. B. S.A. cu prilejul încheierii contractului de credit nr. x, în cuantum de 3.500 RON, prin depunerea adeverinţei de venit, anexată la contract, pe care completat-o şi semnat-o în fals pe numele altei persoane, D..

Împotriva hotărârii instanţei de apel, inculpata A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., apreciind, în esenţă, că, urmare a Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale, având în vedere termenul general de prescripţie de 5 ani, la data de 15 decembrie 2020 când a fost pronunţată sentinţa nr. 159 a Curţii de Apel Suceava termenul de prescripţie era împlinit, din data de 09.04.2019 raportat la data ultimei infracţiuni potrivit rechizitoriului ceea din 09.04.2014 când a fost semnat şi acordat împrumutul B. pe numele de D..

În ceea ce priveşte durata termenului general de prescripţie a răspunderii penale, se constată că infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., este pedepsită cu închisoare de la unu la 5 ani iar infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., este pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Potrivit art. 154 din C. pen. - (1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

În jurisprudenţa obligatorie şi relevantă a Curţii Constituţionale, concretizată în Deciziile nr. 297/2018 (publicată în M.O. partea I nr. 518 din 25 iunie 2018) şi nr. 358/2022 (publicată în M.O. partea I nr. 565 din 9 iunie 2022), s-a statuat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în varianta normativă în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, au avut conţinutul "Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea", fără a cuprinde vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie.

Instanţa de control constituţional a reţinut că: (...) trebuie stabilit în ce măsură ansamblul legislativ în vigoare este apt să determine o aplicare clară şi previzibilă a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum acestea au fost sancţionate prin Decizia nr. 297/2018 (...) În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (...) Aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale (Curtea Constituţională a României, Decizia nr. 358/2022, par. 60, par. 73, par. 76).

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care a stabilit, de asemenea cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În acest context, evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei se face în raport cu termenul general de prescripţie calculat de la momentul săvârşirii faptelor, efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate inculpatei neputând fi valorificate în cauză.

Astfel, decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din C. pen., "Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii."

Aşadar, referitor la momentul săvârşirii infracţiunilor se constată că, momentul cu relevanţă penală în raport cu care se stabileşte legea penală aplicabilă activităţii ilicite şi se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale, în cauză, este data săvârşirii faptei, respectiv data de:

- 02.02.2014 când inculpata a indus în eroare S.C. B. S.A. cu prilejul încheierii contractului de credit nr. x, în cuantum de 3.000 RON, prin depunerea adeverinţei de venit, anexată la contract, pe care completat-o şi semnat-o în fals pe numele altei persoane, C. şi

- 09.04.2014 când a indus în eroare S.C. B. S.A. cu prilejul încheierii contractului de credit nr. x, în cuantum de 3.500 RON, prin depunerea adeverinţei de venit, anexată la contract, pe care completat-o şi semnat-o în fals pe numele altei persoane, D..

Astfel, în raport cu momentul săvârşirii faptelor, respectiv datele de 02.02.2014 şi 09.04.2014, pentru săvârşirea infracţiunii de "înşelăciune", prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. termenul de prescripţie de 5 ani calculat potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din C. pen. s-a împlinit la data de 02.02.2019 şi 09.04.2019 iar pentru infracţiunea de "fals în înscrisuri sub semnătură privată", prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., termenul de prescripţie de 3 ani calculat potrivit art. 154 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) din C. pen. s-a împlinit la data de 02.02.2017 şi 09.04.2017; anterior pronunţării deciziei instanţei de apel nr. 122/A din 21 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Prin urmare, în baza art. 432 cu referire la art. 426 lit. b) din C. proc. pen., se impunea admiterea contestaţiei în anulare, desfiinţarea deciziei penale nr. 122/A din 21 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi, rejudecând apelul, să se dispună în temeiul art. 396 alin. (1) teza finală şi alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., încetarea procesului penal faţă de inculpata A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de "înşelăciune", prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi "fals în înscrisuri sub semnătură privată", prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen.

GGC - MM