Legality of pandemic alert restrictions and vaccination-based access requirements under Law 55/2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 29 septembrie 2021, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României şi au solicitat suspendarea unor dispoziţii - mai jos indicate - din Hotărârea de Guvern nr. 932/2021, publicată în Monitorul Oficial al Românei nr. 866/09.09.2021, partea I, modificată prin Hotărârea de Guvern nr. 990/17.09.2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 895/17.09.2021, partea I şi prin Hotărârea de Guvern nr. 1015/2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 913/23.09.2021, ca fiind nelegale prin desfiinţarea drepturilor fundamentale prin îngrădirile, condiţionările şi discriminările pe care le impun, raportat la orice tip de activitate socială ce ar putea fi desfăşurată de persoane titulare a dreptului de a desfăşura respectiva activitate, discriminări între persoanele vaccinate şi netestate şi persoanele nevaccinate şi prin care se instituie practic interdicţia exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale, în ceea ce priveşte:

- art. 4 din Anexa 2 la Hotărârea nr. 932/2021 astfel cum a fost modificată de Hotărârea de Guvern nr. 990/2021 şi Hotărârea de Guvern nr. 1015/2021;

- art. 1 din Anexa 3 la Hotărârea de Guvern nr. 932/2021 astfel cum a fost modificată de Hotărârea de Guvern nr. 990/2021 şi Hotărârea de Guvern nr. 1015/2021 - punctele 8/1, 11, 12, 12/1, 13, 20, 21, 22, 23, 23/1, 24, 27, 27/1, 30, 30/1, 33/1, art. 2, art. 6 punctele 3, 3/1, 4, art. 7, art. 12 alin. (3), art. 131 (acesta din urmă prin raportare la art. 3 din Regulamentele Uniunii Europene 2021-953 şi 2021-954, care prevăd certificatul digital numai în vederea circulaţiei şi nu pentru restrângerea unor drepturi fundamentale), până la soluţionarea acţiunii în anularea aceloraşi dispoziţii.

La data de 15 octombrie 2021, Ministerul Afacerilor Interne a înaintat la dosar cerere de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtului Guvernul României, aceasta fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 137/2020 şi art. 61 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., motivată de faptul că Ministerul Afacerilor Interne are calitatea de iniţiator al actului normativ contestat şi, totodată, are atribuţii concrete în executarea dispoziţiilor prevăzute în actul administrativ şi răspunde de respectarea măsurilor dispuse în acesta. În aceste condiţii, în raport de dispoziţiile art. 64 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulată în prezenta cauză.

La data de 19 octombrie 2021, reclamantele au depus, în temeiul dispoziţiilor art. 204 Cod procedură, Modificare şi Completare la acţiunea introductivă, în sensul că, alături de petitul de suspendare - au solicitat, prin completarea acţiunii introductive - şi anularea actelor administrative a căror suspendare s-a solicitat, precum şi anularea Hotărârii de Guvern nr. 1050/2.10.2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 943 din 2.10.2021.

Astfel, urmare a sus-menţionatei Modificări, obiectul acţiunii de faţă a devenit următorul:

- Anularea Hotărârii de Guvern nr. 932/2021 publicate în Monitorul oficial nr. 866/09.09.2021, partea I şi a Hotărârii de Guvern nr. 990/17.09.2021 publicată în Monitorul oficial nr. 895/17.09.2021 partea I, a Hotărârii de Guvern nr. 1015/2021 publicată în Monitorul oficial nr. 913/23.09.2021 precum şi a Hotărârii de Guvern nr. 1050/2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 943 din 2.10.2021 pentru modificarea anexelor nr. 2 şi 3 la Hotărârea Guvernului nr. 932/2021.

- Suspendarea efectelor Hotărârii de Guvern nr. 932/2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 866/09.09.2021, partea I şi a Hotărârii de Guvern nr. 990/17.09.2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 895/17.09.2021 partea I, a Hotărârii de Guvern nr. 1015/2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 913/23.09.2021, precum şi a Hotărârii de Guvern nr. 1050/2021 publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 943 din 2.10.2021 pentru modificarea Anexelor nr. 2 şi 3 la Hotărârea Guvernului nr. 932/2021.

Totodată, prin Completarea înaintată la dosar la aceeaşi dată, reclamantele au precizat că, alături de petitele menţionate în modificarea anterioară, datorită intervenirii unei noi hotărâri de guvern, au înţeles să completeze cererea şi să solicite şi anularea în întregime a Hotărârii de Guvern nr. 1090/06.10.2021, privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 10 octombrie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

La termenul de judecată din 6 decembrie 2021, reclamantele au depus la dosar un înscris, prin care au arătat că înţeleg să-şi restrângă obiectul acţiunii doar la anularea Hotărârii de Guvern nr. 1090/6.10.2021, cu privire la care nu s-a dispus încă anularea.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 98 din data de 9 decembrie 2021, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile netimbrării, inadmisibilităţii şi lipsei de interes; a admis acţiunea aşa cum a fost restrânsă de reclamantele B. şi A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, intervenient în interesul pârâtului fiind Ministerul Afacerilor Interne; a anulat Hotărârea de Guvern nr. 1090/2021 şi a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtul Guvernul României şi intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Interne.

3.1. Prin recursul formulat, recurentul - pârât Guvernul României a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului, recurentul a invocat nelegalitatea soluţiei dată de prima instanţă cu privire la excepţia lipsei de interes în susţinerea cererii de chemare în judecată având ca obiect anulare H.G. nr. 1090/2021, din două perspective:

Pe de o parte, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere injustiţie poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii acţiunii.

Dat fiind faptul că, la momentul soluţionării cauzei - 09.12.2021, hotărârea de Guvern contestată nu mai era în vigoare, aceasta producându-şi efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, instanţa de fond ar fi trebuit să constate că intimatele - reclamante nu ar obţine niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluţii de anulare a actului administrativ.

Pe de altă parte, art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 oferă subiectelor de drept privat un mecanism de contencios administrativ subiectiv, în cadrul căruia sancţiunea juridică a anulării unui act administrativ nelegal poate fi aplicată numai dacă actul respectiv are efecte vătămătoare asupra dreptului subiectiv sau interesului legitim afirmat de reclamant, fiind realizată astfel distincţia dintre contenciosul subiectiv şi contenciosul obiectiv.

Trecând peste faptul că intimatele - reclamante nu au invocat motive de nelegalitate concrete în ceea ce priveşte hotărârea de Guvern contestată, limitându-se la afirmaţii de ordin general, rară susţinere, nici nu arată care este interesul propriu, particular, vătămat, motivele invocate având un caracter general.

Prima instanţă a aplicat în mod eronat dispoziţiile legale privind legitimarea persoanelor fizice de a invoca încălcarea unui interes legitim public, deşi art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004 stabileşte regula conform căreia persoanele fizice pot formula capete de cerere prin care se invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar.

A mai susţinut recurentul - pârât că, din analiza considerentelor sentinţei supuse controlului judiciar, se constată faptul că instanţa de fond a dispus anularea în totalitate a Hotărârii de Guvern nr. 1090/2021, fără însă să efectueze un control de legalitate al tuturor dispoziţiilor cuprinse în actul contestat, limitându-se să indice că "întreaga reglementare este discriminatorie în spiritul ei".

Întrucât instanţa de fond nu oferă un minim de argumente care să susţină raţionamentul logico-juridic adoptat, hotărârea fiind, aşadar, nemotivată, apreciază că devine incident şi motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte soluţia dată cu privire la fondul cauzei, contrar celor reţinute de către prima instanţă, consideră că măsurile dispuse prin H.G. nr. 1090/2021 au fost emise în limitele constituţionale, şi a celor permise de Legea nr. 55/2020, actele administrative fiind temeinice şi legale.

Consideră că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Procedând la o analiză din oficiu pentru măsurile cuprinse în hotărârile de Guvern contestate, în modalitatea în care a procedat judecătorul în prezenta cauză, pe de o parte au fost depăşite limitele învestirii, iar pe de altă parte, au fost încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., sus-citat.

Instanţa trebuia să ia act de faptul că argumentele invocate de către reclamante sunt argumente cu caracter general care nu permit verificarea în concret a respectării exigenţelor Constituţiei, şi a actelor normative de nivel superior în baza cărora au fost emise, ci sunt aprecieri proprii cu caracter generic şi nedovedite.

Astfel cum a indicat anterior, instanţa a analizat actul administrativ în întregime, chiar dacă, în cauză, nu s-a invocat şi dovedit o vătămare în raport de toate măsurile dispuse, rezultând astfel că au fost depăşite limitele învestirii.

În fine, a mai arătat recurentul că nu există discriminare când instituirea unor criterii "este justificată obiectiv de un scop legitim". Ţinerea sub control a numărului de cazuri şi sprijinirea unor măsuri care să conducă la reducerea cifrei de infectări constituie "un scop legitim".

Pe de altă parte, scopul activităţii de vaccinare a populaţiei este asigurarea dreptului la sănătate individuală şi colectivă, prin eliminarea sau reducerea morbidităţii, invalidităţii şi a mortalităţii prin boli transmisibile. Activitatea de vaccinare este o componentă principală, prioritară a sistemului de sănătate publică prin care se urmăreşte asigurarea sănătăţii indivizilor în cadrul unor comunităţi sănătoase.

De asemenea, instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că prin măsurile adoptate, s-au pus în aplicare dispoziţiile Regulamentului (UE) 2021/953 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14.06.2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea şi acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare de COVID-19 (certificatul digital al UE privind COVID) pentru a facilita libera circulaţie pe durata pandemiei de COVID-19, preluate în dreptul intern prin implementarea "Sistemul 'informatic integrat de eliberare şi verificare a certificatelor digitale ale UE privind COVID-19"(SII-CDC) şi stabilirea cadrului naţional prin care sunt utilizate certificatele digitale ale Uniunii Europene privind COVID-19 pe teritoriul României pentru atestarea vaccinării, testării sau vindecării titularilor.

3.2. Prin recursul formulat, recurentul - intervenient accesoriu Ministerul Afacerilor Interne a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul - intervenient a expus aceleaşi critici şi argumente ca şi recurentul - pârât Guvernul României.

În plus faţă de acesta, a susţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de către intimatele-reclamante, pentru lipsa procedurii prealabile, a fost respinsă în mod greşit.

Astfel, instanţa de fond a apreciat că atât timp cât hotărârea de Guvern contestată a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, devin incidente prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, raţionament cu care nu este însă de acord.

Soluţia primei instanţe este nelegală, întrucât a extins efectele dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi asupra actelor administrative cu caracter normativ, care, dat fiind specificul acestora, se supun dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, fiind astfel incident art. 58 alin. (1) potrivit căruia "După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia, pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea."

Aşadar, în privinţa actelor administrative normative, "revocarea" îmbracă formele specifice naturii actului, mai sus enumerate, astfel că argumentul prezentat de către instanţa de judecată nu are fundament legal, întrucât în privinţa unui act normativ pot interveni evenimente legislative specifice, ca urmare a formulării şi admiterii unei plângeri prealabile.

În opinia recurentului, în ceea ce priveşte obligativitatea formulării plângerii prealabile în cazul actului normativ, aceasta subzistă chiar şi după modificările aduse dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prin Legea nr. 212/25.07.2018, prin introducerea alin. (5) la textul de lege indicat, excepţia reglementată prin alineatul nou introdus vizând actele administrative cu caracter individual.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele în continuare arătate.

Se reţine că, în cauza dedusă judecăţii, s-a solicitat anularea Hotărârii Guvernului nr. 1090/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 10 octombrie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, Înalta Curte constată că intimatele-reclamante justifică interes în susţinerea prezentului recurs.

Astfel, în condiţiile în care reclamantele au formulat acţiunea introductivă pe calea prevăzută de art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, în calitate de persoane vătămate, arătând că nu sunt persoane vaccinată şi că în acest context are restricţii în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie şi acces la activităţi şi locuri publice, fără a avea o altă alternativă, deşi vaccinarea nu este o obligaţie fundamentală, fiindu-le astfel afectate drepturile şi interesele legitime, este evident că acestea au îndreptăţirea şi, totodată, posibilitatea de a iniţia prezentul demers judiciar, justificat, în principal ca urmare a efectelor juridice pe care le-a produs actul normativ atacat în perioada în care a fost în vigoare asupra drepturilor lor fundamentale şi a interesului legitim din perspectiva restricţiilor stabilite prin intermediul măsurilor dispuse în anexele la Hotărârea de Guvern contestată.

Pe de altă parte, este de observat că legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ poate fi cercetată de instanţa judecătorească şi după abrogarea acestuia sau ajungerea la termen, în condiţiile justificării de către parte a interesului constatării nelegalităţii sale, în acest sens statuându-se şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi în jurisprudenţa instanţei europene.

Aşadar, un eveniment legislativ precum abrogarea sau ieşirea din vigoare a unui act administrativ nu are ca efect lipsirea părţii de un folos efectiv în ipoteza admiterii acţiunii şi anulării actului, întrucât acesta şi-a produs efectele în intervalul de timp în care a fost în vigoare, care ar fi putut aduce o vătămare în drepturile sau în interesele legitime ale reclamantului şi după momentul ieşirii din vigoare.

În atare situaţie, reţinând că, deşi Hotărârea de Guvern contestată în cauză nu mai este în vigoare, acest aspect nu este de natură a determina respingerea cererii de chemare în judecată pe temeiul lipsei de interes a reclamantelor în susţinerea acesteia, întrucât actul normativ a produs efecte juridice în perioada în care a fost în vigoare.

De asemenea, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile a fost legal respinsă, în cauză fiind incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2021. Deşi nu poate fi reţinută exceptarea prevăzută de art. 7 (5) din Legea nr. 554/2004, o astfel de exceptare de la îndeplinirea procedurii prealabile trebuie considerată aplicabilă în raport de Decizia Curţii Constituţionale nr. 932/2021.

Prin această decizie, Curtea Constituţională a subliniat necesitatea unei intervenţii legislative care să asigure exercitarea în mod efectiv a dreptului de acces la justiţie, apreciind că dispoziţiile Legii nr. 554/2004 nu răspund exigenţelor soluţionării urgente a acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau se încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor de aplicare a unor măsuri pe durata stării de alertă.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate fi primit motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Analizând hotărârea atacată şi din această perspectivă, se observă că judecătorul fondului a efectuat o analiză a cauzei, un examen riguros al susţinerilor reclamantelor în referire la nelegalitatea actului administrativ cu caracter normativ contestat în ceea ce priveşte măsurile dispuse de autorităţile publice, expunându-şi raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia şi argumentând care sunt motivele pentru care a considerat că măsurile luate nu urmăresc un scop legitim.

De asemenea, din analiza sentinţei recurate rezultă fără dubiu faptul că judecătorul de primă instanţă a analizat condiţia interesului din perspectiva acestor cerinţe şi a evaluat acest aspect raportat la susţinerile reclamantelor referitoare la legalitatea din perspectiva drepturilor fundamentale pe care le-ar încălca şi a prejudiciilor de natură a le produce.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, împrejurarea că recurenţii-pârâţi nu împărtăşesc raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia primei instanţe neputând conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii.

În ceea ce priveşte, însă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, acesta este fondat, instanţa de fond făcând o greşită interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Înalta Curte apreciază că nu pot fi reţinute elemente de nelegalitate ale hotărârii de guvern, reclamantele neprezentând motive apte să conducă la anularea acestui act administrativ contestat.

Legalitatea actelor administrative impune respectarea anumitor cerinţe: actele să fie adoptate sau emise de către autorităţile competente din punct de vedere material/teritorial şi în limitele acestor competenţe; conţinutul actului administrativ să fie conform cu conţinutul legii în baza căreia este emis; actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative şi a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Toate aceste cerinţe esenţiale au fost respectate în cauză, hotărârea de guvern fiind emisă în deplină concordanţă cu prevederile art. 3, 4, 6 şi art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, pornind de la contextul generat de dinamica evoluţiei situaţiei epidemiologice naţionale, dar şi internaţionale, determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, împrejurare care reclamă adoptarea unor noi măsuri care să permită autorităţilor publice să intervină eficient şi cu mijloace adecvate pentru gestionarea crizei în discuţie.

Hotărârea de Guvern contestată cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, posibilitatea restrângerii unor drepturi şi libertăţi fiind prevăzută de Legea nr. 55/2020 şi nu de actul contestat, în acord cu prevederile legale şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional care a statuat faptul că restrângerea drepturilor şi a libertăţilor nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 53 şi ale art. 115 alin. (6) din Constituţie.

Aşadar, actul normativ care face obiectul acţiunii s-a emis pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 şi, în mod evident, nu conţine soluţii legislative care să fie contrare cu concepţia sau finalitatea urmărită de actele de bază.

Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de Covid 19 s-a reglementat starea de alertă ca fiind acel răspuns la o situaţie de urgenţă de amploarea şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţional cu nivelul de gravitate, manifestat sau prognozat al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 55/2020 s-a stabilit că una dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc este limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activităţii unor instituţii sau operatori economici.

Prin acelaşi act normativ legiuitorul primar a conferit posibilitatea Guvernului ca prin emiterea unor hotărâri să stabilească măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns la situaţia pandemică constatată inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi fundamentale.

În cazul concret, pentru adoptarea măsurilor criticate de către recurentul-reclamant s-a avut în vedere evaluarea menţinerii unui răspuns adecvat situaţiei de urgenţă determinată de răspândirea noului Coronavirus.

În mod cert măsurile contestate sunt prevăzute de lege, posibilitatea instituirii acestor măsuri prin hotărâre de guvern este prevăzută de art. 6 lit. c) din Legea nr. 55/2020. În acest context, nu se poate aprecia că drepturile fundamentale ar fi fost restrânse prin hotărârea de guvern a cărei legalitate este analizată, ele fiind, în realitate, restrânse chiar de Legea nr. 55/2020, faţă de care H.G. contestată reprezintă doar act de aplicare.

Aşadar, Hotărârea de Guvern a cărei legalitate este analizată de instanţa de contencios administrativ cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (3) lit. b) şi lit. f) din Legea nr. 55/2020, potrivit cărora unele dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc sunt "restrângerea sau interzicerea circulaţiei persoanelor şi vehiculelor în locurile şi, după caz, în intervalele orare stabilite" şi "limitarea sau suspendarea, pe durată determinată, a activităţii unor instituţii sau operatori economici".

De asemenea, în art. 6 lit. c) şi d) din lege, este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: c) măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, asigurarea rezilienţei comunităţilor şi diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri; d) instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

În aceste condiţii, actul normativ atacat este adoptat cu respectarea Legii 55/2020, acesta fiind emis de legiuitor ca urmare directă a situaţiei pandemice din România, situaţie de notorietate publică de altfel, care impune, din partea autorităţilor statului, luarea unor măsuri de protejare a populaţiei din România, fiind ştiut faptul că, la nivel mondial, toate statele afectate de pandemie au luat măsuri restrictive care afectează anumite libertăţi cetăţeneşti.

În ceea ce priveşte încălcarea drepturilor fundamentale garantate de Constituţie, Înalta Curte reţine că toate măsurile dispuse atât în perioada stării de urgenţă, cât şi în prezent, în perioada stării de alertă, au fost instituite în limitele permise de Constituţia României, în măsura art. 53 din Constituţie care prevede că "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată in mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."

Conform normei juridice referite, trei condiţii cumulative trebuie respectate pentru că, anumite drepturi ale persoanelor, să poată fi restrânse, în condiţii legalmente corecte, în contextul stării de urgenţă:

Ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege

Potrivit C.E.D.O., prin lege se înţelege orice act normativ care este accesibil şi previzibil.

În situaţia de faţă, restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor în stare de urgenţă nu este dispusă de Guvernul României, prin H.G. contestată, ci este prevăzută într-o lege, anume Legea nr. 55/2020.

Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa constituţională, restrângerea unor drepturi constituţionale este admisă, ea răspunzând nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, atât din perspectiva intereselor individuale, cât şi a celor naţionale sau de grup şi a binelui public, fiind şi o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situaţiile în care exerciţiul lor are un caracter antisocial.

Ingerinţa trebuie să urmărească un scop legitim

În acest caz măsurile care limitează drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie să aibă drept scopuri protejarea sănătăţii şi siguranţa publică. Convenţia europeană enumera scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ: securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, împiedicarea divulgării de informaţii confidenţiale sau garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii.

Şi această condiţie este îndeplinită, măsurile fiind dispuse în vederea prevenirii şi împiedicării răspândirii la nivel naţional a virusului SARS-CoV2.

Ingerinţa trebuie să fie necesară şi proporţională într-o societate democratică

Curtea europeană a apreciat că ingerinţa trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase. Autorităţile statului sunt cele care vor aprecia necesitatea ingerinţei, pentru că ele dispun de o marjă de apreciere, mai mult sau mai puţin vastă în funcţie de dreptul în cauză. Jurisprudenţa Curţii europene cere ca ingerinţa să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Aprecierea, în concret, a proporţionalităţii pe care o face Curtea europeană ţine cont de existenţa nevoii sociale imperioase, or, în speţă, toate măsurile sunt dispuse în scopul îndeplinirii obligaţiei ce-i incumbă Statului Român, potrivit art. 34 alin. (2) din Constituţia României, unde se stipulează faptul că "statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea [...] sănătăţii publice".

Conform art. 3 - "Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate" din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinii, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, ratificată de România prin Legea nr. 17/2001, "părţile iau, ţinând seama de nevoile de sănătate şi de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicţiei lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată".

Astfel, se poate aprecia că măsurile stabilite de autorităţi în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor.

Toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorităţii interesului public şi protejarea sănătăţii publice, acestea fiind absolut necesare dată fiind situaţia de fapt.

Cu privire la încălcarea principiului nediscriminării, Înalta Curte reţine că persoanele care deţin certificatul covid în cele trei forme, în comparaţie cu persoanele care nu sunt vaccinate, nu s-au testat sau nu au trecut prin boală, nu sunt în situaţii comparabile, existând situaţii diferite, adică persoane care sunt în situaţii deosebite, raportat la pericol şi, prin urmare, sunt justificate aplicarea unor măsuri distincte.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 teza I din C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursurilor, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamantele A. şi B., ca neîntemeiată, urmând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 61 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. să admită cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne; de asemenea, va păstra în rest dispoziţiile sentinţei recurate în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-pârât Guvernul României şi de recurentul - intervenient accesoriu Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei nr. 98 din data de 9 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., ca neîntemeiată.

Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne.

Păstrează în rest dispoziţiile sentinţei recurate în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 27 septembrie 2022.