Expropriation for public utility: appeal dismissed, upholding rejection of caducity claim due to prior transfer of ownership

Imobil expropriat pentru cauză de utilitate publică. Lipsa utilizării efective a întregii suprafeţe expropriate. Eveniment survenit ulterior transferului dreptului de proprietate. Acţiune în constatarea caducităţii actelor de expropriere. Neîndeplinirea condiţiilor pentru a opera ineficacitatea actelor atacate

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Actul juridic unilateral

Index alfabetic: hotărâre de consiliu local

caducitate

expropriere

transferul dreptului de proprietate

Legea nr. 255/2010

Legea nr. 33/1994, art. 35

Caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic valabil încheiat, ce constă în lipsirea acestuia de orice efecte datorită intervenirii, independent de voinţa autorului său, a unei împrejurări ulterioare încheierii sale, are caracter neretroactiv, în sensul că are drept consecinţă înlăturarea efectelor actului doar pentru viitor, nu şi pentru trecut. De asemenea, caducitatea poate opera exclusiv în privinţa unui act juridic valid, ce nu a produs încă efecte şi care se datorează unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului şi independent de voinţa autorului.

Astfel fiind, actele prin care s-a dispus măsura exproprierii (a căror caducitate se invocă) au produs consecinţe juridice de la data emiterii lor, ca efect al dispoziţiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, care dispun că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului, operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii. Or, chiar dacă terenul nu a fost utilizat în întregime potrivit scopului exproprierii, a solicita, ulterior acestui eveniment juridic, constatarea intervenirii caducităţii, cu scopul revenirii imobilului în proprietatea persoanei expropriate, echivalează cu a-i recunoaşte caducităţii efect retroactiv, în condiţiile în care actele juridice vizate au produs deja consecinţe juridice importante.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1987 din 20 octombrie 2022

I. Circumstanțele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la 16.05.2017 pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă, reclamanții A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Orașul Năvodari, Consiliul Local Năvodari şi Primarul orașului Năvodari pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caducitatea parțială a Hotărârii Consiliului Local Năvodari nr. 320 din 20.12.2011, modificată şi completată prin Hotărârile Consiliului Local nr. 31 din 24.02.2012 şi nr. 61 din 21.03.2012, precum şi a actelor subsecvente emise de Primarul Oraşului Năvodari, respectiv Dispoziţia nr. 1048 din 20.08.2012, în ceea ce priveşte terenurile identificate cadastral sub nr. x52/2/4 în suprafață de 949 mp., respectiv x52/2/2 în suprafaţă de 79 mp.

Prin încheierea nr. 2144/2017, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a dispus declinarea competenţei în favoarea Secţiei contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 30/2018, Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a dispus declinarea competenţei în favoarea Secţiei I civile a aceleiaşi instanţe. A constat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Constanţa în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 57/CA/2018, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă, reţinând că instanţa civilă este competentă a soluţiona o cerere prin care se urmăreşte a se constata caducitatea efectelor unor acte administrative unilaterale, necontestate din punct de vedere al legalităţii emiterii lor.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă:

Prin sentința civilă nr. 575 din 16.03.2020, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B.

Au fost obligaţii reclamanţii la plata sumei de 1500 lei către pârâţi, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa:

Prin decizia nr. 176/C din 23.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 575/2020 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 176/C/2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, reclamanţii au declarat recurs, prin două cereri distincte.

Cererea de recurs înregistrată la 1 iulie 2021, formulată de reclamanţi prin avocat X. şi avocat Y., a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ.

Într-o primă critică, se arată că instanţa de apel, cu încălcarea art. 425 coroborat cu art. 482 C.proc.civ., nu s-a pronunţat asupra motivului de apel privind motivarea inexactă şi străină de natura pricinii a sentinţei primei instanţe, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C.proc.civ.

În faţa instanţei de apel reclamanţii au invocat faptul că dreptul de a cere caducitatea actelor juridice este distinct de dreptul de a cere retrocedarea reglementat de art. 35 din Legea nr. 33/1994 şi care a făcut obiectul analizei în dosarul nr. x/118/2015 în care s-a pronunţat decizia 76/C din 8.06.2016 a Curţii de Apel Constanţa – motiv de apel ce nu a fost analizat de instanţă.

Al doilea motiv de recurs, face referire la faptul că instanţa de apel a aplicat greşit cerinţele legale privind caducitatea actului juridic, respectiv cerinţa neepuizării efectelor actului juridic şi cerinţa naturii împrejurării ce împiedică realizarea efectelor juridice ale actului juridic, motiv de casare prevăzut la art. 488 pct. 8 C.proc.civ.

În pagina 7 a deciziei, instanţa de apel a concluzionat că cerinţele esenţiale ale intervenţiei caducității nu se regăsesc deoarece reclamanţii ar urmări nu lipsirea de efecte viitoare, ci de o parte dintre acelea deja produse şi nu datorită unei împrejurări independente de voinţa autorului actelor juridice, întrucât nerealizarea lucrării în parametrii inițiali proiectați ar fi imputabilă exclusiv autorului exproprierii.

Concluzia instanţei de apel este eronată, având în vedere că:

- reclamanţii nu urmăresc ca ineficacitatea actelor contestate să se realizeze pentru trecut, ci doar să îşi piardă eficacitatea pentru viitor;

- exproprierea este un izvor complex de raporturi juridice concrete, caducitatea putând interveni până la momentul când s-au epuizat consecinţele tuturor actelor juridice ce intră în structura acestei operaţiuni complexe;

- în speţă, cauza caducității rezidă într-un fapt material-juridic, respectiv în neexecutarea lucrărilor de utilitate publică şi nu într-o manifestare de voință a emitentului actului.

Recurenţii-reclamanţi precizează că nu urmăresc să fie lipsite de efecte pentru trecut actele juridice contestate, ci doar să îşi piardă eficacitatea pentru viitor. Motivul fiind unul simplu, respectiv dispariţia cauzei de fapt a acestor acte juridice, adică faptul material negativ al neafectării imobilelor de lucrările publice preconizate iniţial.

Nemaifiind întrunită cerinţa utilităţii publice pentru terenurile din speţă înseamnă că a dispărut un element esenţial al actelor juridice contestate, dispariția utilităţii publice este survenită ulterior şi nu concomitentă emiterii actelor contestate.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că în cauză actele juridice contestate şi-au epuizat efectele chiar la data emiterii şi că este exclusă caducitatea lor - exproprierea îşi produce efecte juridice în trepte, iar caducitatea poate interveni cât timp nu s-a produs ultimul efect al exproprierii.

Nu rezultă cum a ajuns instanţa de apel la concluzia că nerealizarea lucrării în parametrii inițiali proiectați este imputabilă exclusiv autorului exproprierii - nu rezultă din probele administrate şi nu este arătat raţionamentul pe care se sprijină această concluzie. Din acest punct de vedere este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 5 C.proc.civ., forma de procedură încălcată fiind cea prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.

Instanţa de apel aplicat greşit cerinţa caducităţii constând în natura împrejurării ce împiedică realizarea efectelor juridice ale actului juridic.

La pagina 6 al patrulea aliniat, instanţa de apel reţine corect că „teoretic, raporturile juridice ce au luat naştere pe baza actului juridic complex pot să înceteze fie ca armare a intervenţiei unui act juridic emis în acest scop, fie care urmare a unor fapte juridice prevăzute de lege, tocmai pentru a lipsi de efecte juridice acest act juridic."

Astfel, în faţa faptului material negativ al nerealizării lucrărilor pe terenurile expropriate, autoritatea publică poate să îşi exprime manifestarea de voință printr-un act juridic, spre exemplu prin revocarea actului, modificarea sau abrogarea actului - caz în care nu se mai pune problema caducităţii - sau poate să nu îşi exprime vreo manifestare de voinţă, situaţie în care aplicarea caducităţii nu poale fi exclusă, ci trebuie să analizăm dacă suntem în ipoteza în care legea prevede încetarea efectelor unui act administrativ individual ca urmare a unor fapte materiale de care legea leagă acest efect.

Prin Decizia nr. 51/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a statuat că instanţa învestită cu soluţionarea cauzei trebuie să verifice dacă utilitatea publică mai subzistă în concret, admiţând că lipsa ulterioară a utilităţii publice reprezintă un fapt material de care legea leagă încetarea actelor juridice emise în scopul exproprierii.

De asemenea, legiuitorul a intervenit prin Legea nr. 233/2018 şi recunoaşte că neafectarea imobilelor de lucrările preconizate reprezintă un fapt material extinctiv.

Astfel, dacă se ajunge la concluzia că utilitatea publică nu mai subzistă, atunci a dispărut un element esenţial al actului şi acesta nu îşi va mai produce efectele. Dispariţia utilităţii publice pentru imobilele expropriate nu trebuie să fie urmarea unui caz fortuit, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel în pagina 6, antepenultimul paragraf din decizie – în sensul că instituţia caducităţii are ca element constitutiv esenţial, în afara validității actului, situaţia intervenţiei după încheierea actului şi înainte ca acesta să producă vreunul din efectele sale a unui caz fortuit. Nici Legea nr. 255/2010, aşa cum a fost completată prin Legea nr. 233/2018 şi nici instanţa supremă în Decizia nr. 51/2020 nu impun ca faptul material negativ prezent în speţă să fie caracterizat drept caz fortuit.

Recurenţii-reclamanţi menţionează că instanţa de apel trebuia:

să observe că autoritatea nu şi-a exprimat în vreun fel manifestarea de voinţă în legătură cu faptul nerealizării lucrărilor de utilitate publică pe terenurile expropriate de la reclamanţi, astfel că nu este exclusă aplicarea instituţiei caducităţii. Recunoaşterea de către intimaţii-pârâţi a existenţei faptului material negativ nu înseamnă exprimarea vreunei manifestări de voinţă pe baza acestui fapt material;

să observe că legea impune ca utilitatea publică să subziste în concret, în caz contrar, ne aflăm în faţa unui fapt material negativ căruia legea îi asociază efecte extinctive;

să facă o analiză la speţă a celor de mai sus şi să observe că existenţa faptului material negativ al nerealizării lucrărilor pe terenurile expropriate denotă lipsa acestei utilităţi publice, ceea ce înseamnă că a dispărut un element esenţial al actelor juridice contestate şi că nu se mai pot realiza pentru viitor efectele juridice ale exproprierii.

Instituţia juridică ce rezolvă problema încetării pentru viitor a efectelor actului juridic într-o situaţie precum cea din speţă este caducitatea.

Concluzionând, arată că faptul material negativ al nerealizării lucrărilor de utilitate publică pe terenurile expropriate a survenit până la epuizarea ultimul efect al exproprierii şi autoritatea publică nu şi-a manifestat în vreun fel voinţa în legătură cu acest fapt material negativ. În mod nelegal, Curtea de Apel Constanţa a apreciat că faptul material negativ a intervenit ulterior epuizării efectelor exproprierii şi că acest fapt este imputabil autorităţii publice.

Cererea de recurs înregistrată la 6 iulie 2021 formulată de reclamanţi prin avocat Z., întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., vizează greşita interpretare a condiţiilor legale în care poate interveni caducitatea unui act juridic

Recurenţii-reclamanţi au arătat că prin decizia recurată, în mod nelegal, în interpretarea condiţiilor legale statornicite pentru a se putea constata caducitatea unui act juridic civil, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile constatării caducității actelor juridice vizând lipsa producerii vreunui efect pana la momentul în care acestea ar fi devenit ineficace.

Deşi instanţa de apel a admis faptul că terenul expropriat nu mai poate fi folosit potrivit scopului pentru care a fost dispusă măsura excepțională a exproprierii, utilitatea publică dispărând ulterior adoptării actelor, totuşi, a reţinut că nu poate constata caducitatea actelor juridice civile invocate, câtă vreme a fost declanșată o procedură legală de expropriere, care şi-ar fi produs efecte şi în ceea ce îi priveşte pe reclamanți.

O altă critică face referire la greşita aplicare a condiţiilor doctrinare şi jurisprudențiale pentru constatarea caducităţii actelor juridice civile. Interpretarea instanţei de apel referitoare la condiţia ca actul juridic civil să nu îşi fi produs efectele este fundamental eronată şi aplicată greşit împrejurărilor speţei.

Instanţa a omis în analiza sa faptul că prin actele a căror caducitate s-a solicitat s-a dispus măsura exproprierii cu privire la mai multe terenuri, unele aparținând unor proprietari diferiți de recurenții-reclamanți din cauză, măsura fiind luată prin raportare la proiectul unic pentru care a fost declarată utilitatea publică. Aşadar, deşi formal, există un singur act, în sensul de intrumentum probationis, în realitate, manifestarea de voință a autorităţii este luată în raport de mai mulţi destinatari ai actului - proprietari ai unor terenuri distincte, pentru fiecare dintre aceştia, efectele producându-se separat sau diferit. În consecinţă, şi producerea efectelor trebuie analizată în relaţie cu fiecare proprietar al terenului ce face obiectului exproprierii.

În cauză, producerea efectelor actelor de expropriere consta tocmai în utilizarea terenurilor pentru scopul pentru care au fost expropriate, efectele echivalând aşadar cu atingerea finalității măsurii. Or, câtă vreme nu se justifică deţinerea în proprietatea Oraşului Năvodari a terenurilor aparținând reclamanţilor, tocmai pentru ca scopul nu a fost atins, nefiind în consecinţă produse şi efectele specifice declarării utilităţii publice cu privire la aceste terenuri, apreciază că singura modalitate de restabilire a echilibrului între interesul social şi dreptul de proprietate privată o reprezintă constatarea caducităţii actelor administrative prin care a fost declarată utilitatea publică şi a tuturor actelor subsecvente, cu consecinţa reintrării în patrimoniul reclamanţilor a dreptului de proprietate. În caz contrar, măsura exproprierii pentru cauză de utilitate publica devine o expropriere în fapt, nelegală şi în contradicţie cu principiile constituţionale şi cele ale Curţii Europene pentru Drepturile Omului.

În măsura în care ar fi apreciat ca nu poate constata caducitatea HCL Năvodari nr. 320 din 20.12.2012, astfel cum a fost modificată şi completată, întrucât în urma adoptării acesteia exproprierea şi-a produs efectele în raport de terenurile pe care a fost realizat obiectivul de interes local, instanţa de apel trebuia şi putea să constate caducitatea actelor subsecvente care îi privesc pe recurenții-reclamanți, astfel cum s-a solicitat prin cererea introductivă, respectiv dispoziţiile nr. 1048 şi 1047 din 20.08.2012 în ceea ce priveşte terenurile identificate cadastral sub nr. x52/2/4 în suprafaţa de 949 mp, respectiv nr. 1152/2/2 în suprafaţa de 79 mp. Astfel, nu ar fi fost pusă în discuţie producerea efectelor deciziei HCL, ci a actelor individuale emise în baza HCL Năvodari, strict pentru recurenţii din cauză.

În ceea ce priveşte caracterul de eveniment independent de voinţa părţii care a emis actele a căror caducitate s-a solicitat a fi constată, în mod vădit nelegal a reţinut instanţa de apel faptul că terenurile aparținând recurenţilor-reclamanţi nu au fost utilizate la realizarea obiectivului de interes local, exclusiv datorita voinţei emitentului actului. Neincluderea în lucrarea finală şi a terenurilor în discuţie s-a datorat exclusiv modului de proiectare şi de realizare a lucrărilor de construcţie care au fost aduse la îndeplinire de către persoanele desemnate în acest sens, iar nu de către emitentul actelor de expropriere.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că cererile de recurs sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea ce recurs înregistrată la 1 iulie 2021 au fost invocate critici subsumate motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct.5, 6 şi 8 C.proc.civ., recurenţii susţinând, pe de o parte, că prin decizia recurată instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unuia dintre motivele evocate iar, pe de altă parte, că au fost analizate greşit cerinţele esenţiale în care poate interveni caducitatea.

Criticile sunt neîntemeiate căci, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte constată că decizia respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., arătând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi indicând într-o manieră convingătoare argumentele pentru care au fost respinse susţinerile reclamanţilor.

De altfel, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. nu obligă instanţa să răspundă tuturor susţinerilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esenţiale, astfel încât potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, fiind suficient ca judecătorul să fi examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate. Aşadar, doar în condiţiile în care omisiunea este decisivă, afectează echitatea procedurii sau denotă lipsa de „ascultare” a părţii, poate genera casarea sentinţei.

Or, în cauză recurenţii susţin că prin omisiunea de a se pronunţa asupra unui motiv de apel, respectiv acela vizând motivarea inexactă şi străină de natura pricinii a sentinţei primei instanţe, instanţa de control judiciar le-a produs mai multe vătămări constând în încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil şi în împiedicarea instanţei de recurs de a realiza un control judiciar efectiv. Înalta Curte constată însă că aceste aspecte sunt invocate în mod generic, fără a se arăta în concret, în ce modalitate această pretinsă omisiune a afectat echitatea procedurii.

Dintr-o altă perspectivă, recurenţii impută instanţei de apel faptul că nu a cenzurat hotărârea primei instanţe sub aspectul distincţiei dintre dreptul de a solicita caducitatea actelor juridice şi dreptul la retrocedare reglementat de art.35 din Legea nr.33/1994, întrucât soluţia tribunalului s-a întemeiat exclusiv pe decizia nr.76/C din 8.06.2016 a Curţii de Apel Constanţa, decizie prin care s-a dezlegat doar chestiunea intervenirii dreptului de retrocedare în cazul exproprierii, nu şi problema caducităţii actelor juridice.

Un asemenea motiv de nelegalitate nu îşi găseşte corespondenţă în raţionamentul juridic dezvoltat de curtea de apel. În considerentele deciziei recurate sunt expuse argumente referitoare la distincţia dintre retrocedare şi caducitate, instanţa apreciind că lipsa utilizării efective a terenurilor expropriate potrivit declaraţiei de utilitate publică, i-a determinat pe reclamanţi să solicite constatarea caducităţii parţiale a hotărârilor de consiliu local şi a actelor subsecvente, scopul demersului fiind acela al întoarcerii în patrimoniul lor a dreptului de proprietate asupra terenurilor expropriate. Altfel spus, instanţa de apel a reţinut că în cauză, finalitatea constatării caducităţii vizează retrocedarea terenurilor expropriate, fiind aşadar analizată distincţia dintre cele două instituţii juridice.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs reglementat de pct.8 al art.488 C.proc.civ., acestea vizează aspecte comune în ambele cereri de recurs formulate în cauză, aşa încât Înalta Curte va proceda la o analiza unitară a lor.

Se susţine astfel că, instanţa de apel a interpretat greşit condiţiile legale în care poate interveni caducitatea unui act juridic. În consecinţă, a constatat eronat că aceasta nu poate opera, întrucât pe de o parte, reclamaţii urmăresc nu doar lipsirea de efectele viitoare ci şi de o parte dintre acelea deja produse, şi pe de altă parte, pentru că intervenirea caducităţii nu a fost generată de o împrejurare independentă de voinţa autorului actelor juridice, în condiţiile în care nerealizarea lucrării în parametrii iniţiali proiectaţi ar fi imputabilă exclusiv autorului exproprierii.

În opinia recurenţilor, scopul demersului judiciar este reprezentat de constatarea ineficacităţii actelor contestate pentru viitor şi nu pentru trecut, caducitatea putând interveni până la momentul când s-au epuizat consecinţele tuturor actelor juridice ce intră în structura exproprierii. Mai mult, actele contestate nu au produs efecte juridice, cât timp terenul expropriat nu mai poate fi folosit potrivit scopului pentru care a fost dispusă măsura exproprierii, utilitatea publică dispărând ulterior adoptării actelor juridice contestate.

Examinând argumentele susţinute de recurenţi, Înalta Curte apreciază că nu pot fi validate.

Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic valabil încheiat, ce constă în lipsirea acestuia de orice efecte datorită intervenirii, independent de voinţa autorului său, a unei împrejurări ulterioare încheierii sale. Caducitatea are caracter neretroactiv, în sensul că are drept consecinţă înlăturarea efectelor actului doar pentru viitor, nu şi pentru trecut. De asemenea, caducitatea poate opera exclusiv în privinţa unui act juridic valid, ce nu a produs încă efecte şi care se datorează unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului şi independent de voinţa autorului.

Or, în cauză, actele a căror caducitate se invocă au produs consecinţe juridice de la data emiterii lor, ca efect al dispoziţiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, care dispun că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului, operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.

Prin urmare, principalul efect juridic survenit chiar de la momentul emiterii dispoziţiilor nr.1047 din 20.08.2012 şi nr.1048 din 20.08.2012 constă tocmai în transferul, din patrimoniul reclamanţilor în cel al Oraşului Năvodari, a dreptului de proprietate asupra terenurilor expropriate.

A solicita, ulterior acestui eveniment juridic, constatarea intervenirii caducităţii, cu scopul revenirii terenurilor în proprietatea persoanelor expropriate, echivalează cu a-i recunoaşte caducităţii efect retroactiv, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, actele juridice vizate de caducitate au produs deja consecinţe juridice importante.

Pe de altă parte, justificat a constatat instanţa de apel faptul că, împrejurarea survenită ulterior emiterii actului de expropriere, respectiv nerealizarea lucrării la parametrii iniţiali proiectaţi, este imputabilă exclusiv autorului exproprierii. După cum rezultă din adresa nr. 218/R/19.04.2016 emisă de Primăria Orașului Năvodari, inițial, obiectivul „Amenajarea Malului Mării Negre în zona de litoral a Oraşului Năvodari - Dezvoltarea infrastructurii de turism de utilitate publică” a presupus amenajarea unei promenade pe o lungime de 5900 m, având ca limită Staţiunea Mamaia; ulterior, acesta a fost restrâns la 4226,13 m, lucrările de execuție fiind finalizate, fără ca terenurile ce au fost preluate de la reclamanţi să fi fost utilizate conform scopului exproprierii.

În altă ordine de idei, nu se poate reţine, aşa cum pretind recurenţii, nici că, atât timp terenurile nu au fost utilizate potrivit scopului exproprierii, actele juridice nu au produs efecte juridice. Lipsa realizării scopului pentru care a fost emis actul de expropriere ar fi putut avea aptitudinea de a reprezenta temei al caducităţii, în condiţiile în care ar fi fost provocată de un eveniment survenit ulterior emiterii acestuia şi independent de voinţa autorului său.

De altfel, nerealizarea scopului de utilitate publică pentru care s-a realizat exproprierea, prin nefolosirea terenurilor expropriate, reprezintă un aspect valorificat de recurenţii reclamanţi în cadrul altor litigii, în procedura reglementată de legea specială în materia exproprierii.

Astfel, cererea de retrocedare formulată de recurenţii reclamanţi a fost respinsă prin sentinţa civilă nr.3161 din 27.11.2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa, rămasă definitivă prin decizia nr.76 din 08.06.2016 a Curţii de Apel Constanţa, şi în ale cărei considerente s-a reţinut că: „dreptul de a cere retrocedarea terenurilor expropriate care nu au fost utilizate potrivit scopului în vederea căruia s-a realizat exproprierea sau asupra cărora nu s-au realizat lucrările care au justificat această măsură în termen de un an de la data exproprierii nu-şi găseşte o statuare distinctă şi în reglementarea specială în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică privind terenurile proprietate privată necesare lucrărilor de construcţie, reabilitare şi modernizare a obiectivelor de interes naţional, judeţean şi local, respectiv Legea nr.255/2010, singura acţiune pe care acest act normativ o prevede în favoarea expropriaţilor fiind aceea de contestare a cuantumului despăgubirilor, reglementată de art.22 alin.1 din lege”.

Ulterior, reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o altă cerere de retrocedare, acţiunea fiind respinsă pentru autoritate de lucru judecat prin sentinţa civila nr. 1/2017, rămasă definitivă.

Aşadar, în acest context factual şi juridic, rezultă neîndoielnic că recurenţii reclamanţi şi-au transpus intenţia de a obţine retrocedarea terenurilor expropriate în cadrul a două demersuri judiciare, primul întemeiat pe norma specială în materia exproprierii şi cel de-al doilea, în cadrul prezentului litigiu, în temeiul dreptului comun.

Faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente niciunul din motivele de recurs invocate de recurenţi, încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin.1 pct.5, 6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.