Recovery of value for property restituted under Law 10/2001 but unavailable due to subsequent sales: Civil liability of municipality upheld, appeal dismissed.

Înstrăinarea unor părți din imobilul notificat pe parcursul procedurii administrative derulate în baza Legii nr.10/2001. Dispoziție de restituire în natură. Imposibilitatea intrării, în mod efectiv, în stăpânirea bunului. Atingere adusă dreptului de proprietate. Despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă

Index alfabetic: imobil

contravaloarea lipsei de folosinţă

dispoziţie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001

bun actual

Constituţie, art. 20

C.civ., art. 1349, art. 1357

Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, art. 1

Imposibilitatea reclamantei, deşi recunoscută ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului prin emiterea în temeiul Legii nr. 10/2001, în favoarea sa, a dispoziţiei de restituire în natură, de a intra în mod efectiv în stăpânirea bunului, ca urmare a faptului că între momentul înregistrării notificării şi cel al soluționării cererii au fost perfectate în favoarea unor terţi contracte de vânzare-cumpărare prin care au fost înstrăinate două spaţii din imobil, constituie o privare a acesteia de folosinţa bunului, asociată unei ingerinţe în dreptul de proprietate în sensul celui de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană.

Cum legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare a fost reţinută cu putere de lucru judecat prin hotărâri definitive, în absenţa posesiei şi a posibilităţii de a folosi imobilul, reclamanta are, practic, doar scriptic calitatea de proprietar al bunului restituit, dreptul său fiind lipsit de conținut juridic efectiv, astfel că poate fi caracterizat ca teoretic şi iluzoriu.

Prin urmare, sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a instituţiei publice, în conformitate cu dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C.civ., fapta ilicită a pârâtei, constând în restituirea unui bun fără a-i garanta reclamantei efectiv punerea în posesie şi folosinţa acestuia, respectiv de a-i asigura plenar exercițiul tuturor prerogativelor dreptului de proprietate, cauzându-i reclamantei un prejudiciu ce se impune a fi reparat.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1562 din 22 septembrie 2022

1.Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 25.02.2019, pe rolul Tribunalului București, astfel cum a fost modificată sub aspectul cuantumului pretenţiilor, subsecvent depunerii la dosar a raportului de expertiză, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 317.260 lei, reprezentând contravaloarea actualizată şi indexată a lipsei de folosinţă calculată pe ultimii 3 ani, respectiv de la 21.02.2016 şi pană la 20.02.2019 (data formulării cererii de chemare în judecată) pentru imobilul din Bucureşti, format din teren în suprafaţa de 120.37 mp şi construcţia tip B (P+P+l), cu excepţia apartamentului nr. 1 vândut în baza Legii nr.112/1995, construcţie din care parterul reprezintă spaţiu comercial cu suprafaţă construită de 170,18 mp şi suprafaţă utilă de 141,82 mp şi apartamentul nr. 2 cu trei camere, în suprafaţă utilă 79,51 mp, suprafaţă construita desfăşurată totala fiind de 249,69 mp, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a învocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind pretenţiile pe termenul de 10 ani raportat la art. 705 C.proc.civ.(cu argumentul că termenul de prescripţie se calculează începând cu data la care reclamantei i s-a încălcat dreptul de proprietate, adică începând cu 2007), invocă faptul că cererea nu este scutită de plata taxei judiciare de timbru (fiind o acţiune în pretenţii), iar pe fond arată că, în sarcina sa, nu poate fi reţinută fapta ilicită constând în nepredarea imobilului, întrucât această atribuţie revine unei alte instituţii, Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar.

2.Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal

Prin sentinţa civilă nr.817 din 10.07.2020, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, astfel cum a fost precizată sub aspectul cuantumului pretenţiilor, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 317.260 lei reprezentând c/val lipsei de folosinţă, pentru perioada 21.02.2016 – 20.02.2019, pentru imobilul din Bucureşti, format din teren - 120.37 mp şi construcţia tip B (P+P+1) cu excepţia apartamentului nr.1, vândut în baza Legii nr. 112/1995.

3. Decizia pronunţată, în apel, de curtea de apel

Prin decizia nr. 1006A din 24.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr.817/2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, susținând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Printr-o primă critică, recurentul susține inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, arătând că reclamanta încearcă să eludeze, pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală, prevederile legislaţiei speciale. Pretinde că dispoziţia de restituire nu a produs efecte în privinţa dobândirii dreptului de proprietate, întrucât la momentul emiterii acesteia, imobilul se afla în proprietatea altor persoane, iar acţiunea în revendicare a reclamantei a fost respinsă, stabilindu-se şi că nu are deschisă calea dreptului comun pentru obţinerea de măsuri reparatorii. Fiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, înseamnă că reclamanta nu are deschisă calea dreptului comun nici pentru o acţiune în răspundere civilă delictuală.

Susţine recurentul şi lipsa calităţii sale procesual pasive, în contextul în care reclamanta nu este, în realitate, proprietar, deoarece dispoziţia de restituire nu a produs efecte, fiindu-i respinsă şi acţiunea în revendicare, astfel că aceasta nu poate pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă pentru un imobil asupra căruia nu deţine un drept de proprietate. În plus, Municipiul Bucureşti nu este cel care foloseşte imobilul.

Mai mult, Municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă nici faţă de susţinerile reclamantei cu privire la pretinsa faptă ilicită, în sensul că ar fi lipsită de folosinţa imobilului din cauza pârâtului care ar fi încheiat contractele de vânzare-cumpărare, întrucât contractele respective nu au fost încheiate de Municipiul Bucureşti iar, pe de altă parte, dispoziţia de restituire a fost emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, instituţie distinctă, iar nu de către recurentul-pârât.

Printr-o altă critică, pârâtul susţine că motivarea instanţei de apel se bazează pe motive străine de natura cauzei. Arată că cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtului la plata unei pretinse contravalori a lipsei de folosinţă a imobilului, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Analizând elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prima instanţă reţine fapta ilicită a pârâtului constând în lipsirea reclamantei de posibilitatea de a folosi imobilul, deși imobilul nu se află în posesia acestuia, astfel încât, faţă de obiectul şi temeiul de drept al acţiunii, recurentul apreciază că nu poate fi reținută în sarcina sa fapta de lipsire de folosinţă a bunului litigios.

Arată, totodată, că instanța de apel, în vederea reţinerii faptei ilicite imputate, a arătat că pârâtul ar fi vândut, pe parcursul procedurii administrative, părţi din imobil, cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Pretinde că aceste considerente sunt străine de natura cauzei, în contextul în care, în speţă, se invocă răspunderea civilă delictuală, pentru presupusa lipsă de folosinţă a reclamantei, aferentă perioadei 21.02.2016 - 21.02.2019.

O altă critică se referă la încălcarea autorităţii de lucru judecat, din perspectiva chestiunilor dezlegate în litigiile purtate anterior în legătură cu situaţia din prezenta cauză.

Arată că, în litigiile anterioare, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, împrejurarea că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor legale, iar în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a statuat că textele normative nu erau în vigoare și, prin urmare, nu puteau fi aplicabile. Consideră, așadar, că instanţa de apel nu putea reţine fapta ilicită imputată sub argumentația că pârâtul, pe parcursul procedurii administrative, ar fi încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, respingerea acţiunii în revendicare, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2010, constituie o confirmare, cu autoritate de lucru judecat, a faptului că reclamanta nu a dobândit proprietatea asupra imobilului. Or, prin decizia recurată, prin care recurentul-pârât a fost obligat la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului către un neproprietar, se încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în cadrul acţiunii în revendicare.

Totodată, prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/3/2010, instanţele au reţinut, cu autoritate de lucru judecat, faptul că reclamanta avea deschisă calea contestării dispoziţiei de restituire, cale pe care reclamanta nu a urmat-o. Or, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, pretinsa îndeplinire a condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului, apreciind că fapta ilicită ar consta în lipsirea de folosinţă din cauza pretinsei încheieri a contractelor de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Un alt motiv de recurs semnalat vizează soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, prin raportare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2500 alin. (1), art. 2517 şi art. 2528 alin. (1) C.civ.

Având în vedere că părţile din imobil fuseseră înstrăinate anterior restituirii acestora către reclamantă, recurentul-pârât apreciază că reclamanta a cunoscut, încă de la momentul restituirii, pretinsa încălcare a dreptului său de proprietate, faptul că părţile din imobil erau în proprietatea altor persoane, care exercitau în mod public dreptul de proprietate. Consideră recurentul că, de la acel moment, reclamanta a cunoscut sau, cel puţin, trebuia să cunoască, presupusa pagubă, precum şi persoanele care folosesc imobilul. În acest context, apreciază că nu poate fi reţinut că pretinsele pagube pe care le-ar fi suferit reclamanta, ca urmare a folosirii imobilului de alte persoane, ar fi fost unele eventuale ci, dimpotrivă, pretinsa pagubă are caracter cert de la acel moment.

Susține că prescripţia a început să curgă la momentul pretinsei încălcări a dreptului de proprietate al reclamantei, recunoscut de aceasta ca fiind cu mai mult de 12 ani în urmă. Astfel, în cazul reclamantei, s-a născut un singur drept la acţiune şi a curs un singur termen de prescripţie, termen care s-a împlinit la 3 ani de la emiterea dispoziţiei de restituire. Faptul că reclamanta nu a atacat, în condiţiile legii, dispoziţia de restituire, nu determină amânarea începerii curgerii termenului de prescripţie şi nu îi dă dreptul să pretindă, după 12 ani, că ar fi prejudiciată prin lipsirea de folosinţa imobilului.

Faţă de aceste aspecte, instanţa de apel a considerat, în mod greşit, cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2500 alin. (1), art. 2517, art. 2528 alin. (1) C.civ. că, în speţă, ar fi fost vorba despre pagube viitoare, astfel că prescripţia pentru perioada 21.02.2016 – 21.09.02.2019 ar fi început să curgă la data de 21.02.2016, când prejudiciul ar fi dobândit caracter cert, prin continuarea acţiunii pârâtului de lipsire a reclamantei de folosinţa imobilului.

În plus, arată că instanţa de apel a înlăturat greșit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 705 C.proc.civ., motivat de faptul că reclamanta nu ar deţine un titlu executoriu, ci ar fi formulat prezenta cerere tocmai pentru a obţine un astfel de titlu. Consideră că, în realitate, reclamanta deţine un titlu executoriu, reprezentat de dispoziţia de restituire.

Un ultim motiv de recurs, vizează încălcarea şi aplicarea greşită a legii cu privire la îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale.

Se arată că, în speţă, actele de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul litigios au fost încheiate anterior emiterii dispoziţiei de restituire, de către Consiliul Local Sector 2 şi B. SA, în calitate de vânzători, iar nu de către recurentul-pârât, fiind reţinut greșit, prin decizia recurată, că Municipiul Bucureşti ar fi înstrăinat acele părţi din imobil.

Consideră că nu poate exista o faptă ilicită a pârâtului în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală pentru contravaloarea lipsei de folosinţă, în contextul în care reclamanta nu are un drept de proprietate dobândit prin dispoziţia de restituire. Nu poate fi reținută fapta ilicită constând în lipsirea de folosinţă a imobilului, întrucât nu este cel care posedă imobilul, întrucât de la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, 2003, respectiv 2004, părţi din imobil sunt în posesia proprietarilor acestora, context în care s-a reținut eronat, în sarcina pârâtului, existența unei fapte ilicite.

Arată că nu este cel care a încheiat contractele de vânzare-cumpărare, iar perfectarea acestor contracte nu are legătură cu pretinsa lipsă de folosinţă a imobilului. Instanța a fost învestită cu o acţiune în antrenarea unei răspunderi civile delictuale pentru o lipsă de folosinţă a imobilului, iar nu în prezenţa unei acţiuni vizând anularea/constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare. Astfel, fapta ilicită reclamată, determinată de folosinţa imobilului de către pârât, nu se verifică în speţă. Oricum, dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speţă, în cazul contractelor de vânzare cumpărare, nefiind în vigoare la momentul încheierii acestor contracte.

Reluând aceleaşi argumente, recurentul-pârât arată că nu sunt îndeplinite nici celelalte condiţii pentru atragerea răspunderii civile delictuale, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate şi vinovăţia.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

5.Apărările formulate în cauză:

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, în ceea ce priveşte criticile vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată şi lipsa de responsabilitate cu privire la emiterea dispoziţiilor de restituire sunt inadmisibile, fiind invocate omisso medio, pentru prima oară în faţa instanţei de recurs.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor şi admiterea recursului.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate evocate și dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul declarat este nefondat, având în vedere considerentele care succed:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor ierarhic inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Obiectul și cauza recursului constă în hotărârea ce se atacă și, respectiv, motivele de nelegalitate a hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C.proc.civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare şi, care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.

Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, în raport de exigenţele devoluţiunii din apel - și anume, ca judecata să fie limitată la ceea ce a fost apelat - în recurs pot fi formulate doar critici care vizează aspectele ce au fost invocate în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor, să fie analizate pentru prima oară de instanţa de recurs, în contextul în care art. 488 alin. 2 C.proc.civ. se opune unei astfel de judecăţi.

Astfel, în cauză, relativ la excepția privind inadmisibilitatea acțiunii și cea privind lipsa calității procesuale pasive, invocate de recurent în recurs, Înalta Curte reţine că aceastea, deși constituie excepții absolute, nu au fost invocate de pârâtul-recurent în fața primei instanțe. Astfel, hotărârea primei instanțe a fost atacată cu apel, în cadrul căruia pârâtul, deși a avut posibilitatea, nu a invocat excepțiile respective. Cale de atac exercitată a fost respinsă, ca nefondată și, deși hotărârea din apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în cadrul acesteia pârâtul nu mai este în drept să invoce excepțiile de ordine publică, întrucât se opun dispozițiile art. 488 alin. 2 C.proc.civ., în conformitate cu care „motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din cod nu vor putea fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.

Cum excepțiile de inadmisibilitate și cea privind lipsa calității procesuale pasive nu au făcut obiectul apelului, nu mai pot fi invocate direct în recurs fiind, așadar, formulate omisso medio.

În ceea ce privește critica fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin.1 pct.7 C.proc.civ., care se referă la încălcarea autorității lucrului judecat, Înalta Curte reține că această critică deși este invocată direct în recurs, excepția poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs, acest motiv de casare fiind unul de ordine publică, întrucât normele referitoare la autoritatea lucrului judecat a unei hotărâri judecătorești sunt imperative. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, astfel cu se stipulează în art. 432 C.proc.civ., ceea ce semnifică, cu alte cuvinte, că principiul non reformatio in pejus nu funcționează în cazul reținerii autorității lucrului judecat.

Punctul 7 al art. 488 C.proc.civ. se referă, de de o parte, la încălcarea autorităţii de lucru judecat, ce vizează funcţia negativa a lucrului judecat, prevăzută în art. 431 alin. 1 din acelaşi cod, potrivit căruia o acţiune nu poate fi judecată, în mod definitiv, decât o singură dată, fiind interzisă reluarea judecăţii, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză. În caz de admitere a unui asemenea motiv de recurs, soluţia prevăzută de art. 497 C.proc.civ. este cea a casării, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii, ca inadmisibilă.

Cazul de casare se referă și la ipoteza în care se invocă nerespectarea efectului pozitiv al lucrului judecat, constând în tranşarea, într-un alt dosar, a unei chestiuni litigioase care are legătură cu procesul pendinte, efect reglementat în art. 431 alin. 2 C.proc.civ. Așadar, invocarea aspectului pozitiv al lucrului judecat are în vedere natura probatorie a hotărârii din primul proces, care a rezolvat, în mod definitiv, chestiunea relevantă pentru litigiul ulterior, interesând soluţia pe fond ce se va da în cel din urmă și, ca arare, într-o asemenea ipoteză, nu se pune problema ca, între cele două procese, să existe identitate de părţi, obiect şi cauză, astfel încât să devină operantă funcţia negativă a lucrului judecat, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca inadmisibilă, ci valorificarea în litigiul pendinte, sub aspect probator, a dezlegării definitive date în primul proces.

Examinând susținerile recurentului din perspectiva existenței autorității lucrului judecat, Înalta Curte reține că tripla identitate de obiect, părți și cauză nu se verifică în cauză în raport de sentința civilă nr. 1917 din 26.10.2012, pronunțată în dosarul nr. x/3/2010, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 106A din 11.04.2013 a Curții de Apel București, Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, respectiv decizia nr. 5359 din 20.11.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă.

În ceea ce priveşte obiectul cererii și cauza acțiunii în pretenții, înţeleasă ca situaţie de fapt calificată juridic, se observă că acestea nu sunt identice cu cele din cererea în pretenții promovată şi respinsă, definitiv și irevocabil, în dosarul nr. x/3/2010. Astfel, cererea soluționată în dosarul anterior a vizat obligarea Municipiului București la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul construcție preluat abuziv, astfel că obiectul material al pretențiilor reclamantei din cauza anterioară nu a fost reprezentat de echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de folosință, obiectul acestora fiind dat de contravaloarea imobilului pentru care reclamantei A. căreia i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită, pretențiile formulate fiind solicitate ca măsură reparatoriei pentru bunul preluat abuziv.

Or, prin demersul judiciar de față reclamanta a solicitat obligarea recurentului-pârât Municipiul București la plata lipsei de folosință, calculată pe ultimii 3 ani anterior formulării cererii, pentru imobilul ce i-a fost restituit în natură prin Dispoziția nr. 6533 din 05.10.2006, fundamentul juridic al acţiunii de față fiind cel al răspunderii civile delictuale, reglementat de dispoziţiile dreptului comun, respectiv dispoziţiile art.1349 şi 1357 C.civ.

Așadar, obiectul și cauza celor două acţiuni civile separate nu sunt identice, în raport de elementele de fapt și de drept ale cererilor succesive de chemare în judecată, situație în care nu se poate reține efectul negativ al autorității lucrului judecat .

Pe de altă parte, după cum s-a arătat, art. 488 pct.7 C.proc.civ. se referă, generic, la autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, astfel încât problema punctată de recurent pune în discuţie și încălcarea autorităţii de lucru judecat sub aspectul funcţiei sale pozitive, chestiune ce se regăseşte în art. 431 alin. 2.

Din această perspectivă, se vădește a fi nefondată și susținerea recurentului-pârât care se referă la încălcarea, de către instanţa de apel, a unei chestiuni tranşate definitiv, într-un proces anterior, care are legătură cu soluţionarea litigiului de faţă, deci la nerespectarea dispoziţiilor art. 431 alin. 2 C.proc.civ.

Instanța de apel nu a negat statuările obligatorii ale sentinței civile nr. 1917 din 26.10.2012, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 106A din 11.04.2013 a Curții de Apel București și decizia nr. 5359 din 20.11.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă ci, dimpotrivă, hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/3/2010 au fost avute în vedere în exercitarea controlului judiciar din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, în raport de situația de fapt reținută în cauză.

Astfel, din perspectiva examinării faptei ilicite imputate, instanța de apel a reținut că reclamanta are calitatea de proprietar al imobilului situat în Bucureşti (cu excepţia apartamentului nr.1, vândut în baza Legii nr.112/1995), conform dispoziţiei nr.6533 din 05.10.2006 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, modificată prin dispoziţia nr.7960 din 11.05.2007 şi a certificatului de moştenitor nr.40 din 14.10.2014, dar nu se poate bucura de prerogativa folosinţei spaţiului de la parterul imobilului şi a ap.2 de la etajul 1, aceste spaţii fiind înstrăinate de pârâtul Municipiul Bucureşti, în timpul procedurii administrative derulate în baza Legii nr.10/2001.

Instanța de apel a avut în vedere că, prin sentinţa civilă nr.6784 din 16.10.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/3/2017, acţiunea reclamantei A., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.89 din 16.09.2004 privind spaţiul comercial de la parterul imobilului situat în Bucureşti, a fost respinsă, fiind reținut că SC C. SRL a fost de bună-credinţă la încheierea contractului, neavând cunoştinţă de existenţa notificării de retrocedare, întrucât Primăria Municipiului Bucureşti, prin adresele nr.77005 din 06.01.2003, nr.8682 din 22.12.2003 şi nr.3077 din 14.01.2004 a comunicat că nu există notificări în baza Legii nr.10/2001.

Totodată, în raționamentul expus în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat atașat deciziei civile nr.106A din 11.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/3/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr.5359 din 20.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, prin care a fost respinsă cererea reclamantei privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, la valoarea de piaţă, pentru imobilul litigios.

Așadar, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. 2 C.proc.civ., întrucât pretențiile soluționate în cadrul dosarul nr. x/3/2010 nu au fost fundamentate pe o culpă a pârâtului, iar pretențiile respective nu au fost solicitate drept echivalentul daunelor produse de imposibilitatea punerii în executare a dispoziției de restituire în natură, ci ca măsură reparatorie, prin echivalent, pentru imobilul preluat abuziv.

Or, față de cadrul procesual al învestirii și având în vedere că acțiunea reclamantei nu a fost concepută ca una în antrenarea răspunderii civile delictuale a Municipiului București, Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr.106A din 11.04.2013, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr.5359 din 20.11.2013, au reținut că cererea reclamantei tinde la obținerea unui drept, respectiv acela de a fi despăgubită valoric, în alte condiții decât cele stabilite de legislația specială în material imobilelor preluate abuziv de către stat. Acesta este contextul în care cererea reclamantei în despăgubiri, formulată pe calea dreptului comun, a fost respinsă.

Faptul că, în examinarea faptei ilicite imputate, prin decizia recurată, s-a reținut că reclamanta nu se poate bucura de atributul folosintei bunului restituit în natură, întrucât imobilul ar fi fost înstrăinat în timpul procedurilor administrative, sens în care instanța de apel a făcut referire și la art.21 alin.5 din Legea nr. 10/2001, nu are semnificația unei încălcări a statuărilor din cuprinsul sentinței civile nr. 1917 din 26.10.2012 a Tribunalului București, pronunțate în dosarul nr. x/3/2010, prin care instanța a reținut legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Examinând considerentele deciziei recurate se observă că instanța de apel nu procedat la examinarea legalității încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de către Primăria municipiului București, în privința imobilului litigios, controlul judiciar fiind realizat în limitele cadrului procesual, raportat la caracterul devolutiv al acestei căi de atac, ce presupune o veritabilă reeditare a judecății sub toate aspectele criticate.

Faptul că, în analizarea condiției răspunderii civile delictuale referitoare la existența faptei ilicite, instanța de apel a făcut referire și la art.21 alin.5 din Legea nr. 10/2001, acest lucru nu semnifică faptul că motivarea deciziei se bazează numai pe motive străine de natura pricinii, pentru a atrage ipoteza cazul de casare înscris în art. 488 alin. 1, pct.6 C.proc.civ., evocat de recurent.

În realitate, din raționamentul judiciar expus se observă că trimiterea la art.21 alin.5 din Legea nr. 10/2001 nu se circumscrie într-un considerent decisiv ori unul decizoriu sau cu valoare decizională, deoarece - în raport cu verificarea condiției referitoare la existența faptei ilicite imputate pârâtului - acesta se vădește a fi un considerent supraabundent, ce nu contribuie la rezolvarea chestiunii litigioase și nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată, neavând legătură directă cu soluționarea cauzei. Fiind, așadar, un element ce excedează raționamentului care a fundamentat soluția pronunțată de instanța de apel, cazul de casare evocat nu poate fi reținut ca incident.

În ce privește critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului de a solicita lipsa de folosință, aceasta va fi verificată din perspectiva cazului de casare înscris în art. 488 alin. alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., întrucât se referă la modul în care au fost aplicate dispozițiile de drept substanțial privind prescripția extinctivă.

Susținerile recurenților se vădesc a fi nefondate și nu pot conduce la reținerea cazului de casare sus evocat.

Or, plecând de la premisa că acțiunea dedusă judecății este o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită și că daunele materiale solicitate în cauză sunt aferente încălcării dreptului de folosință a imobilului proprietatea reclamantei, se poate observa că dreptul subiectiv civil valorificat în cauză se circumscrie unui drept de creanță, evaluabil în bani, având o natură patrimonială.

În materia angajării răspunderii civile delictuale este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, regulă reglementată, similar, de către legiuitor atât prin Decretul nr. 167/1958, cât și prin Codul civil actual.

Din perspectiva examinării prescripției dreptului material la acțiune, pe lângă stabilirea duratei termenului de prescripție (aspect necontestat în cauză) și a momentului de început a cursului termenului de prescripție.

În cazul imposibilității exercitării atributului folosinței bunului, proprietarul poate solicita despăgubiri, iar prescripția dreptului la acţiune, deşi a început să curgă la momentul obstrucționării dreptului de folosință și a cunoaşterii acestui fapt de către proprietar, nu poate fi considerată împlinită în termenul defipt de lege din cauza atingerii continue aduse dreptului de proprietate.

În cauză, pe baza situației de fapt stabilită, instanțele fondului au reținut că specificul faptei imputate pârâtului este dat de caracterul continuu al acesteia, derulându-se pe parcursul unei perioade lungi de timp, care a avut drept consecință prejudicierea continuă a reclamantei, iar faptul cauzator de prejudiciu a subzistat și la momentul promovării prezentei acțiuni.

Cum acțiunea ilicită continuă cauzatoare de prejudicii, constând în lipsirea proprietarului de folosința bunului său presupune existența unei acțiuni unice, ce se prelungește în timp, caracterul continuu al faptului ilicit imputat fiind existent și la momentul sesizării instanței, rezultă că instanța de apel a identificat corect momentul de la care termenul de prescripție a început să curgă, prin raportare la perioada în care reclamanta s-a aflat în imposibilitatea exercitării atributului folosinței bunului său ținând cont, evident, de data introducerii acțiunii. În acest context, s-a reținut corect, prin decizia atacată, că termenul de prescripție nu era împlinit la data sesizării instanței.

Nici susținerea recurentului privind greșita înlăturare a dispozițiilor art. 705 C.proc.civ. nu poate fi primită.

Norma la care recurentul face referire este una de aplicare a regulilor prescripției extinctive în faza executării silite. Este cunoscut, ca regulă generală, că dreptul creditorului de a cere executarea silită se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani, însă, prin norme speciale, pot fi stipulate și alte termene de prescripție, astfel cum este și cel instituit prin art. 705 C.proc.civ. care reglementează termenul de 10 ani, pentru titlurile emise în materia drepturilor reale.

Or, în cauză, dispozițiile înscrise în art. 705 C.proc.civ. nu sunt incidente, întrucât reclamanta nu deține un titlu executoriu în legătură cu despăgubirile solicitate, acestea constituind dreptul subiectiv dedus judecății în cauza de față, aspect reținut corect prin decizia recurată.

Printr-un ultim motiv de recurs, fundamentat pe art. 488 alin.1, pct.8 C.proc.civ., recurentul a susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C.civ., din perspectiva neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.

Criticile recurentului, deși susceptibile de încadrare în cazul de casare evocat, nu sunt întemeiate.

Examinând susținerile formulate, în raport de situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat de instanțele fondului, Înalta Curte va reține corecta aplicare a dispozițiilor legale în analizarea condițiile înscrise în art. 1349 C.civ. pentru a fi reținută în sarcina pârâtului-recurent răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită imputată.

În prezentul proces, instanța de apel a stabilit că reclamanta A. are, în mod neîndoielnic, un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că prin dispoziţia nr.6533/2006 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, modificată prin dispoziţia nr.7960/2007 s-a dispus restituirea către aceasta şi către fratele său, al cărei moştenitor este, a imobilului situat în Bucureşti, cu excepţia apartamentului nr.1, astfel încât imposibilitatea intimatei de a intra în folosința bunului său constituie o lipsire a acesteia de unul din atributele dreptului său de proprietate.

În esență, concluzia instanței de apel a avut în vedere următoarea situație de fapt:

- prin notificarea nr. 967 din 14.03.2001, transmisă Primăriei Municipiului Bucureşti, prin intermediul executorului judecătoresc, reclamanta A. şi fratele său, D. au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001, pentru imobilului situat în Bucureşti, preluat de stat în baza Decretului nr.92/1950.

- pe parcursul derulării procedurii administrative, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C B. S.A, a înstrăinat ap.2, situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, soţilor E. şi F., prin contractul de vânzare-cumpărare nr.5519 din 14.02.2003, încheiat în baza Legii nr.112/1995. Totodată, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar Consiliul Local al Sectorului 2 a înstrăinat societăţii comerciale C. S.R.L, spaţiul comercial situat la parterul imobilului, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.89 din 16.09.2004, încheiat conform Legii nr.550/2002.

- prin dispoziţia nr.6533 din 05.10.2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, modificată prin dispoziţia nr.7960 din 11.05.2007 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea reclamante A. şi a fratelui său, D., imobilul situat în Bucureşti, format din construcţie tip B (pivniţă+P+E+pod), cu excepţia apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.1010/1996, situat la etajul 1, cu cota de teren aferentă în suprafaţă de 29,63 mp şi teren în suprafaţă de 120,37 mp din suprafaţa totală de 150 mp, cu respectarea dreptului de acces pentru ceilalţi coproprietari.

- la data de 14.06.2007, Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar a întocmit protocolul nr.11460/2007 privind predarea către reclamanta A. a imobilului situat în Bucureşti, cu excepţia apartamentului nr.1, vândut în baza Legii nr.112/1995.

Tot sub aspectul situației de fapt relevante, instanța de apel a mai reținut și următoarele:

- acţiunea Municipiului București având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.89 din 16.09.2004 privind spaţiul comercial de la parterul imobilului situat în Bucureşti, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2017, a fost respinsă prin sentinţa civilă nr.6784 din 16.10.2019 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reţinându-se că S.C C. S.R.L a fost de bună-credinţă la încheierea contractului, neavând cunoştinţă de existenţa notificării de retrocedare, întrucât Primăria Municipiului Bucureşti, prin adresele nr.77005/2003, nr.8682/2003 şi nr.3077/2004 a comunicat că nu există notificări în baza Legii nr.10/2001 pentru imobilul din Bucureşti.

- pe de altă parte, acțiunea reclamantei în revendicarea imobilului litigios a fost respinsă, ocazie cu care a fost respinsă și cererea reclamantei prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, la valoarea de piaţă, pentru imobilul construcţie din Bucureşti, astfel cum rezultă din decizia civilă nr.106A din 11.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/3/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr.5359 din 20.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă.

- potrivit certificatului de moştenitor nr.40/2014 emis de Biroul Individual Notarial X., de pe urma defunctului D., decedat la data de 11.08.2012, a rămas ca unic moştenitor reclamanta A., în calitate de soră, care a solicitat, prin demersul judiciar de față, antrenarea răspunderii civile delictuale a Municipiului București, fapta imputată pârâtului fiind reprezentată de lipsirea reclamantei de posibilitatea de a folosi imobilul restituit în natură, în procedura legii nr. 10/2001.

Astfel, în raport de circumstanțele factuale particulare speței, Înalta Curte reține faptul că, într-adevăr, faţă de împrejurarea că în favoarea reclamantei a fost emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, dispoziţia nr.6533/2006, modificată prin dispoziţia nr.7960/2007 prin care s-a dispus restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului situat în Bucureşti, reclamanta a dobândit calitatea de proprietar asupra imobilului litigios în sensul prevederilor art. 20 alin.(1) din Constituție, deţinând un bun în acord cu prevederile art.1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Astfel fiind, este de considerat că reclamanta trebuie să beneficieze nu doar de simpla recunoaştere a dreptului său, ci şi de o protecţie efectivă, respectiv garantare, a acestuia în deplin acord cu prevederile constituționale și europene evocate în precedent.

În acelaşi timp şi ca o consecinţă necesară, faţă de împrejurarea că reclamanta, deşi recunoscută ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, nu a putut intra în mod efectiv în stăpânirea bunului, cu toată stăruinţa realizată în derularea unor proceduri administrative și jurisdicționale, Înalta Curte reține că există, fără echivoc, o privare a reclamantei de folosința bunului restituit în procedura legii de retrocedare, fiind asociată în sensul unei ingerințe în folosința bunului restituit, în sensul celui de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, prin fapta culpabilă a pârâtului.

Astfel, este de avut în vedere că imposibilitatea reclamantei de a obţine stăpânirea de fapt asupra terenului în litigiu îşi are cauza în împrejurarea că ulterior înregistrării notificării pe care reclamanta și fratele acesteia o formulase în anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului preluat abuziv și anterior soluționării notificării formulate, au fost perfectate în favoarea unor terţi contracte de vânzare-cumpărare, a căror legalitate a fost reținută cu putere de lucru judecat, reclamanta fiind evinsă în cadrul acțiunii în revendicare, în cadrul căreia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate.

Cum titlurile de proprietate ale celorlalţi dobânditori sunt nedesființate, în absenţa posesiei şi a posibilităţii de a folosi imobilul litigios, reclamanta are, practic, doar scriptic calitatea de proprietar al bunului restituit, dreptul său fiind lipsit de conținut juridic efectiv, astfel că poate fi caracterizat ca teoretic şi iluzoriu.

Așa fiind, raportat la situaţia de fapt reţinută, rezultă că în pofida unei conduite active şi diligente şi a iniţierii şi întreţinerii unor demersuri administrative și judiciare reclamanta se află şi în prezent, adică la circa peste 20 de ani de la introducerea notificării, conform Legii nr. 10/2001, în situaţia de a nu avea folosința imobilului restituit, dreptul său de proprietate, deşi recunoscut şi afirmat de autorităţi, rămânând pur scriptic, adică iluzoriu şi lipsit de orice efectivitate.

În contextul reținut, contrar susținerilor recurentului, nu poate fi imputat reclamantei că nu ar fi demarat proceduri jurisdicționale suplimentare, de vreme ce aceste susțineri tind să transfere, nejustificat, în sarcina reclamantei, responsabilitatea privind lipsa de folosință a bunului restituit în natură, fiindu-i pretinse o serie de proceduri excesive și împovărătoare, în situația în care dispozițiile legii speciale de reparație instituie ca regulă, în măsura posibilității, restituirea în natură a bunului preluat abuziv.

De asemenea, este lipsită de relevanță juridică și susținerea recurentului potrivit căreia nu ar fi cel care folosește imobilul și că, astfel, nu s-ar putea atrage răspunderea sa delictuală pentru lipsa de folosință a imobilului. În circumstanțele speței, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, cu referire la aspectul stabilirii elementului de vinovăție, este irelevant faptul cine are folosința bunului, fiind important în examinarea condițiilor instituite de art.1357 C.civ. că recurentul-pârât este cel care a produs prejudiciul reclamat în cauză, prin faptul că reclamantei i s-a restituit un bun fără a i se garanta efectiv punerea în posesie și folosința bunului restituit, respectiv de a i se asigura plenar exercițiul tuturor prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului a cărui restituire în natură s-a dispus în temeiul legii reparatorii.

Așadar, în circumstanțele factuale particulare speței, se reține că instanța de apel a constatat judicios îndeplinirea condițiilor pentru a se dispune antrenarea răspunderii civile delictuale a instituției publice - Municipiul București, în conformitate cu dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C.civ., fapta ilicită imputată pârâtului cauzând reclamantei un prejudiciu ce se impune a fi reparat.

Relativ la motivul de recurs înscris în art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte observă că acesta a fost invocat formal, întrucât deși recurentul pretinde încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, privind dreptul la un proces echitabil, rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, dezvoltarea criticilor formulate nu vizează și aceste aspecte, susținerile fiind analizate în măsura încadrării acestora în cazurile de nelegalitate examinate în precedent.

În consecință, pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 6, 7 și 8 C.proc.civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.