Cassation limits: Exclusion of factual re-evaluation and subjectivity from the "act not provided by criminal law" ground in aggravated robbery convictions

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2023

Deliberând asupra recursurilor în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 284/A din 24 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 5/2022 din data de 14 ianuarie 2022 pronunţată de Judecătoria Salonta, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (1), alin. (2) din C. proc. pen. art. 233 şi 234 alin. (1) lit. f), în raport cu art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 46 alin. (2) şi art. 77 lit. a) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 (trei) ani şi 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, executarea urmând a fi în regim de detenţie. În temeiul art. 67 din C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din C. pen. (constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 2(doi) ani, care începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.. În baza art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 396 alin. (1), alin. (2) din C. proc. pen., art. 233 şi 234 alin. (1) lit. f), în raport cu art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 46 alin. (2) şi art. 77 lit. a) din C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 3 (trei) ani şi 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, executarea urmând a fi în regim de detenţie. În temeiul art. 67 din C. pen., s-a aplicat inculpatului B. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din C. pen. (constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 2(doi) ani, care începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.. În baza art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 396 alin. (1) alin. (2) din C. proc. pen., art. 48 alin. (1), în raport cu art. 233 şi 234 alin. (1) lit. f), în raport cu art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, executarea urmând a fi în regim de detenţie. În temeiul art. 67 din C. pen., s-a aplicat inculpatului C. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din C. pen. (constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 2(doi) ani, care începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.. În baza art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa totală aplicată inculpatului A. durata reţinerii de 24 de ore dispusă prin ordonanţa din 17.05.2021. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa totală aplicată inculpatului B. durata reţinerii de 24 de ore dispusă prin ordonanţa din 17.05.2021. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa totală aplicată inculpatului C. durata reţinerii de 24 de ore dispusă prin ordonanţa din 12.06.2021.

În temeiul art. 399 alin. (1) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpatul A.. În temeiul art. 399 alin. (1) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpatul B.. În temeiul art. 399 alin. (1) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpatul C..

În baza art. 23 C. proc. pen. s-a constatat stinsă acţiunea civilă. În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare (S.N.D.G.J.) s-a dispus prelevarea probelor biologice de la toţi inculpaţii, după rămânerea definitivă a hotărârii, în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J. În temeiul art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, inculpaţii au urmat a fi informaţi că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, inculpatul B. la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, iar inculpatul C. la plata sumei de 1.279,21 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

În fapt, s-a reţinut, în esenţă, că inculpaţii A., B. şi C., în data de 12.04.2021, în intervalul orar aproximativ 11:24 - 11:46, în baza unei înţelegeri prealabile, primii doi (verişori), în calitate de coautori (sprijiniţi moral de cel de al treilea, complice concomitent care le-a întărit rezoluţia infracţională, aşteptând afară, în autovehicul) au pătruns, fără drept, în imobilul părţilor civile D. şi E., situat în localitate Tinca, strada x, nr. 32, jud. Bihor, context în care, prin ameninţare implicită, respectiv împiedicarea părţilor să părăsească imobilul pentru a solicita ajutorul vecinilor, au determinat persoanele vătămate să le remită suma de 1.500 RON, pretinsa contravaloare a unor lucrări de montare a sistemelor de scurgere a apelor pluviale (cetârne).

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii C., A. şi B..

Prin decizia penală nr. 284/A din 24 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de inculpaţii C., A. şi B., împotriva sentinţei penale nr. 5/2022 din data de 14 ianuarie 2022, pronunţată de Judecătoria Salonta, pe care a desfiinţat-o, în parte, după cum urmează:

S-a înlăturat dispoziţia de condamnare a inculpatului C. pentru infracţiunea de complicitate la tâlhărie calificată prevăzută de art. 48 alin. (1), în raport cu art. 233 şi 234 alin. (1) lit. f), în) raport cu art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. şi de aplicare a pedepsei complementare şi accesorii.

În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 lit. a) cu aplicarea art. 4 C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului C. pentru infracţiunea de complicitate la tâlhărie calificată prevăzută de art. 48 alin. (1), în raport cu art. 233 şi 234 alin. (1) lit. f) C. pen.. S-a înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatului C. la plata sumei de 1.279,21 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în primă instanţă, în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., acestea urmând să rămână în sarcina statului.

S-a înlăturat circumstanţa agravantă prevăzută de art. 77 lit. a) C. pen. reţinută în sarcina inculpaţilor A. şi B., menţinând pedeapsa aplicată fiecăruia.

S-au reformat dispoziţiile privind aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) şi art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare (S.N.D.G.J.), în sensul limitării incidenţei acestora la inculpaţii A. şi B..

S-au menţinut în rest dispoziţiile instanţei de fond care nu contravin deciziei.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. cu referire la art. 272 alin. (1) din C. proc. pen., onorariile parţiale ale avocaţilor din oficiu F., G. şi H., conform delegaţiilor nr. 382/10.02.2022, nr. 381/10.02.2022 şi nr. 380/10.02.2022 în cuantum de câte 434 RON pentru fiecare s-au avansat din fondurile Ministerului Justiţiei în contul Baroului Bihor, iar în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.

Decizia penală nr. 284/A din 24 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze de minori a fost comunicată inculpaţilor A. la data de 02.06.2022, C. la data de 02.06.2022, B. la data de 02.06.2022, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea la data de 26.05.2022 şi părţilor civile E. la data de 30.06.2022 şi D. la data de 30.06.2022

Pentru inculpaţii A. şi B. termenul s-a împlinit la data de 04.07.2022, în conformitate cu art. 269 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 284/A din 24 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze de minori au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B., la data de 07.06.2022.

Cererea de recurs în casaţie formulată de B. a fost comunicată către A. la data de 06.07.2022, D. la data de 07.07.2022, E. la data de 07.04.2022, Parchetului de pe lângă Curtea de Oradea la data de 06.07.2022 şi C. la data de 07.07.2022, prin afişare.

Cererea de recurs în casaţie formulată de A. a fost comunicată către B. la data de 06.07.2022, D. la data de 07.07.2022, E. la data de 07.04.2022, Parchetului de pe lângă Curtea de Oradea la data de 06.07.2022 şi C. la data de 07.07.2022, prin afişare

În cauză, nu au fost formulate concluzii scrise.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub dosar nr. x/2021, iar judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 18.10.2022.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. sunt menţionate numele şi prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 284/A din data de 24.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori), precum şi semnătura şi ştampila apărătorului, avocat I., în raport de dispoziţiile art. 437 alin. (1) din C. proc. pen.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul B. sunt menţionate numele şi prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 284/A din data de 24.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori), precum şi semnătura şi ştampila apărătorului, avocat I., în raport de dispoziţiile art. 437 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin cererile formulate de inculpaţi, a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac motivul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., care prevede expres faptul că "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", solicitând, în esenţă, admiterea recursului în casaţie, casarea decizie şi achitarea în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare în acord cu dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.. De asemenea, s-a susţinut că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., care prevede expres faptul că "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" solicitând admiterea recursurilor în casaţie şi trimiterea cauzei spre rejudecare în acord cu dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.

S-a susţinut că recursul în casaţie îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate prev. de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., întrucât priveşte o decizie pronunţată de Curtea de Apel Oradea, ca instanţă de apel, calea de atac este exercitată în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea deciziei, inculpaţii au calitatea procesuală prevăzută de lege pentru promovarea acestei căi extraordinare de atac, arătând că din cererea de recurs rezultă toate atributele de identificare prev. de art. 437 din C. proc. pen., iar prezenta decizie este susceptibilă de un asemenea recurs.

De asemenea, în acord cu dispoziţiile art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., au solicitat suspendarea executării pedepselor în a căror executare se afla inculpaţii.

În susţinerea cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., în esenţă, au menţionat că se impune achitarea în acord cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., întrucât, fapta nu este prevăzută de legea penală, în raport cu lipsa de tipicitate obiectivă şi subiectivă a faptei, cu motivarea că remiterea sumei de bani de către persoanele vătămate s-a făcut benevol fără a fi exercitate ameninţări sau violenţe, aspect esenţial pentru tipicitatea infracţiunii de tâlhărie calificată prev. de art. 233 şi 234 lit. f)' din C. pen.. Instanţa de apel nu a reţinut ameninţări explicite proferate de inculpaţi în dauna persoanelor vătămate, astfel încât, nu este îndeplinită condiţia de tipicitate a infracţiunii de tâlhărie, ameninţarea trebuie să fie concretă şi nu potenţială, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Noţiunea de ameninţare reprezintă o acţiune de intimidare a unei persoanei, directă sau indirectă, explicită sau implicită, prin ameninţarea că, în viitorul apropiat, va fi săvârşită o infracţiune sau o faptă păgubitoare determinată sau determinabilă, îndreptată împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere.

În primul rând, nu s-a stabilit care dintre cei doi inculpaţi a furnizat aceste expresii persoanelor vătămate, întrucât este logic că nu puteau fi proferate de ambii în acelaşi timp, astfel că, nu poate fi decelată contribuţia acestora la săvârşirea faptei.

În al doilea rând, aceste fapte şi vorbe nu sunt apte să contureze elementul material al infracţiunii de ameninţare, parte constitutivă a elementului material al tâlhăriei, întrucât nu puteau fi susceptibile de a crea o stare de temere. De altfel, instanţa de apel a reţinut faptul că persoanele vătămate au exagerat cu percepţia asupra fricii faţă de inculpaţi şi au avut o teamă amplificată care nu era justificată obiectiv, ci doar subiectiv (chiar persoana vătămată a arătat că ea are frică de ţigani în general nu de inculpaţii în cauză în mod concret). Totodată, aceste chestiuni nu denotă un caracter determinat sau determinabil specific unei ameninţări ca parte constitutivă a infracţiunii de tâlhărie, persoana vătămată nefiind ameninţată că va suferi vreo consecinţă, practic, inculpaţii doar au dorit să le fie remisă contravaloarea prestaţiei.

De asemenea, instanţa de apel a dispus achitarea în mod definitiv a inculpatului C. apreciind că fapta acestuia nu există şi a dispus în consecinţă înlăturarea agravantei privind comiterea faptei de 3 sau mai multe persoane împreună. Din ansamblul probator administrat în cauză, rezultă următoarele chestiuni cu impact asupra stabilirii tipicităţii infracţiunii de tâlhărie calificată reţinută în sarcina inculpaţilor. În legătură cu încheierea acestui acord de mediere, judecătorul fondului s-a şi pronunţat atunci când a respins în dosarul nr. x/2021 2 propunerea parchetului de înlocuire a controlului judiciar cu arestul preventiv pe motiv că ar fi luat legătura cu victimele. Prin încheierea din 11 august 2021 pronunţată în dosarul mai sus indicat, s-a reţinut faptul că inculpatul C. a acţionat cu bună-credinţă,la sfatul specialiştilor, care i-au recomandat medierea în prezenta cauză şi, pe cale de consecinţă, se poate observa faptul că judecătorul fondului s-a îndepărtat de la propriile reţineri în ceea ce priveşte contextul în care s-a efectuat această mediere în cauză.

Se poate observa la o analiză a declaraţiilor date de persoanele vătămate că ele sunt divergente chiar sub aspectul laturii obiective (referitor la ameninţările explicite/implicite), singurul lucru convergent fiind relatarea sentimentului general de teamă faţă de "ţigani" care i-a determinat să remită suma de bani chiar dacă lucrarea nu ar fi meritat această sumă de bani şi nu era lucrare oportună pentru acestea.

Din analiza ansamblul probator din prezenta cauză, se poate constata faptul că declaraţiile persoanelor vătămate, pe lângă divergenţa care se conturează în raport de acestea, nu sunt susţinute de alte probe obiective. Martorii audiaţi în cauză nu au perceput în mod obiectiv decât aspecte ulterioare săvârşirii faptei. De cele mai multe ori, când apărarea propune martori care pot relata aspecte ulterioare săvârşirii faptei de către inculpat, organele judiciare resping această solicitare ca neavând legătură cu obiectul cauzei, nefiind pertinentă. În prezenta cauză, s-a reţinut exact contrariul, dându-se o fiabilitate deosebită declaraţiilor date de către J. şi K., care au relatat doar ceea ce le-a spus persoana vătămată.

În continuare, s-a făcut referire la declaraţiile date de martori în cauză, şi pe cale de consecinţă, s-a menţionat că este evident că starea de fapt imputată inculpaţilor, nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă specifice infracţiunii de tâlhărie calificată, astfel cum este prezentată în decizia instanţei de apel.

În concluzie, s-a menţionat că în raport de starea de fapt conturată în cursul cercetării judecătoreşti, se impune admiterea recursului, casarea deciziei penale cu consecinţa dispunerii unei soluţii de achitare în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., faţă de lipsa tipicităţii obiective a faptei (remiterea sumei de bani s-a făcut benevol fără ameninţări implicite sau explicite, anterioare sau ulterioare, cele reţinute de către instanţa de apel neputând fi considerate ameninţări în sensul prev. de art. 233 şi 234 C. pen.).

În ceea ce priveşte motivul de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. care prevede că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, s-a susţinut că se impunea reformarea pedepsei aplicate celor doi inculpaţi, de către instanţa de apel, în raport de lipsa elementului circumstanţial agravant al faptei. Totuşi instanţa de apel a păstrat cuantumul pedepsei aplicate celor doi inculpaţi, în pofida faptului că a dispus înlăturarea circumstanţei agravante de comitere a faptei de 3 sau mai multe persoane împreună, deşi inculpaţii s-au aflat în propria cale de atac, fiind incident principiul non reformatio in peius, întrucât au fost condamnaţi la aceeaşi pedeapsă chiar dacă înlăturarea agravantei ar fi impus redozarea pedepsei, în sensul diminuării acesteia.

S-a apreciat că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., care prevede expres faptul că "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" solicitând admiterea recursului în casaţie, casarea decizie şi trimiterea cauzei spre rejudecare în acord cu dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit b din C. proc. pen.

Prin încheierea din 18.10.2022, s-au admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 284/A din 24 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021. S-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători.

S-a acordat termen la data de 29 noiembrie 2022, cu citarea recurenţilor inculpaţi A. şi B., a intimaţilor părţi civile E. şi D., precum şi asigurarea apărării prin emiterea unei adrese către Baroul Bucureşti. S-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii atacate formulată de inculpaţii A. şi B..

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că, în cuprinsul cererilor sunt menţionate numele şi prenumele recurenţilor A. şi B., semnătura apărătorului acestora, iar decizia penală nr. 284/24.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, iar recursul în casaţie a fost formulat în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. astfel cum a fost consacrată în jurisprudenţă, s-a constatat că, formal, criticile invocate de recurenţii inculpaţi se circumscriu doar în parte, în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Astfel, din modul în care recurenţii inculpaţi au formulat criticile împotriva deciziei penale recurate rezultă că se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care aceştia au fost condamnaţi din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a acestora nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, recursurile în casaţie fiind admisibile în principiu numai sub acest aspect.

S-a reţinut că analiza conţinutului mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanţele inferioare şi-au fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori a eventualelor contradicţii între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, ori modul de administrare a probatoriului, excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Acest din urmă temei legal permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţe şi conţinutul normei de incriminare valorificate la încadrarea juridică, nicidecum aspectele privind latura subiectivă, materialul probator administrat şi reaprecierea elementelor de fapt reţinute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

În ceea ce priveşte invocarea cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., 438 pct. 12 din C. proc. pen., "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, criticile invocate referitoare la înlăturarea circumstanţei agravante reţinute şi incidenţa principiului non reformatio in peius, de asemenea, se încadrează în mod formal în cazul de recurs în casaţie invocat.

În ceea ce priveşte solicitarea de suspendare a executării hotărârii, s-a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere disp. art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii. Aşadar, textul de lege invocat, prevede posibilitatea instanţei, care admite în principiu cererea de recurs în casaţie, să suspende executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanţei.

În considerarea acestor dispoziţii legale, în raport de motivele invocate în susţinerea cererii de recurs în casaţie, împrejurările concrete ale cauzei şi stadiul procesual al cauzei când se analizează doar îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că nu se justifică suspendarea executării hotărârii atacate.

Examinând recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 284/A din 24 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile definitive sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" legiuitorul a avut în vedere atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege", cum de altfel solicită şi inculpaţii A. şi B. prin cererile de recurs în casaţie formulate.

În aceste coordonate de principiu, evaluând prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de inculpaţii A. şi B. ce au susţinut, în esenţă, că starea de fapt a fost reţinută diferenţiat de instanţele de judecată, precum şi încadrarea juridică privind infracţiunea de tâlhărie calificată, susţinând că nu a fost reţinută starea de temere a părţilor civile, lipsind elementele de violenţă şi ameninţare.

În argumentarea incidenţei cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpaţii au susţinut că fapta săvârşită nu este prevăzută de legea penală, respectiv că fapta astfel cum a fost descrisă nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de tâlhărie calificată lipsind latura obiectivă şi latura subiectivă, prin raportare la starea de fapt reţinută prin prisma probatoriului administrat, făcând referire la declaraţiile părţilor vătămate şi a martorilor audiaţi în cauză.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către instanţa de fond şi menţinută de cea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii tâlhărie calificată prevăzută de art. 233 art. 234 alin. (1) lit. f), art. 206 alin. (1) din C. pen., pentru care au fost condamnaţi inculpaţii inculpaţii A., B. corespund faptei reţinute în concret în sarcina acestora, respectiv că în data de 12.04.2021, în intervalul orar aproximativ 11:24 - 11:46, în baza unei înţelegeri prealabile, în calitate de coautori, au pătruns, fără drept, în imobilul părţilor civile D. şi E., context în care, prin ameninţare implicită, respectiv împiedicarea părţilor să părăsească imobilul pentru a solicita ajutorul vecinilor, au determinat persoanele vătămate să le remită suma de 1.500 RON, pretinsa contravaloare a unor lucrări de montare a sistemelor de scurgere a apelor pluviale.

În acest context, Înalta Curte constată că fondul criticilor formulate pe calea recursului în casaţie de recurenţii inculpaţi A. şi B. porneşte de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei acestora, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

De altfel, Înalta Curtea reaminteşte faptul că din jurisprudenţa actuală rezultă că verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.." (decizia nr. 231/RC/2019, 121/RC/2019, 109/RC/2020).

Totodată, în cadrul definiţiei legale a infracţiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esenţială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opţiunea legiuitorului ca prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală" să se înţeleagă "orice faptă" - act de conduită, manifestare de voinţă exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată de norma penală.

Aceeaşi viziune reiese şi din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., textul legal menţionând distinct "fapta nu este prevăzută de legea penală" de "nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Înalta Curte reţine că motivele invocate de inculpaţii A. şi B. în cererile de recurs în casaţie au fost susţinute cu titlu de apărări de fond şi în faţa instanţei de apel, care le-a analizat, în raport, cu probele administrate în cauză şi le-a apreciat, ca netemeinice.

În consecinţă, Înalta Curte constată că faptele de tâlhărie calificată pentru care au fost condamnaţi recurenţii întrunesc condiţiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile acestora privesc chestiunile de fapt analizate atât de instanţa de fond, cât şi de cea de apel, chestiuni care, însă, exced cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. În acest context, se reţine că situaţia de fapt reţinută în cauză şi probele dosarului, (declaraţiile părţilor vătămate, declaraţiile martorilor la care a făcut referire apărarea) dovedesc că faptele inculpaţilor, astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv şi subiectiv infracţiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233 art. 234 alin. (1) lit. f) din C. pen., astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurenţilor inculpaţi sunt neîntemeiate.

Referitor la critica recurenţilor inculpaţi privind incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. cu privire la înlăturarea circumstanţei agravante şi menţinerea aceleiaşi pedepse, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în situaţia în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident atunci când pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greşita individualizare a acesteia. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond şi/sau cea de apel.

Aşadar, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se poate examina doar nelegalitatea pedepsei aplicate de instanţele inferioare, ceea ce presupune o verificare matematică a cuantumului acesteia prin raportare la limitele speciale prevăzute de lege, iar nu o reanalizare a probatoriului aflat la dosar în scopul reţinerii unei alte situaţii factuale care să atragă o altă încadrare juridică (cea prevăzută de art. 233, art. 234 alin. (1) lit. f) din C. pen.) şi, în consecinţă, reducerea sancţiunii, aşa cum au solicitat, de fapt, recurenţii inculpaţi, sunt aspecte ce vizează temeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea ei.

Aşadar, Înalta Curte constată că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea tâlhărie calificată prev de art. 234 alin. (1) lit. f) din C. pen. din C. pen. este de la 3 la 10 ani închisoare. În cauză, pentru această infracţiune, recurenţii inculpaţi au fost condamnaţi la o pedeapsă de câte 3 ani şi 9 luni închisoare luni închisoare.

Instanţa de apel reţinând că în prezenta cauză nu există probe care să susţină săvârşirea de către inculpatul C., în baza unei înţelegeri prealabile, a actelor de complicitate reţinute de acuzare, în baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 lit. a) cu aplicarea art. 4 C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea de complicitate la tâlhărie calificată prevăzută de art. 48 alin. (1), în raport cu art. 233 şi 234 alin. (1) lit. f) C. pen., iar consecinţa acestei dispoziţii a fost aceea că faţă de inculpaţii A. şi B. circumstanţa agravantă prevăzută de art. 77 lit. a) C. pen., aceea a comiterii faptei de trei sau mai multe persoane împreună, nu a mai fost aplicabilă, fiind înlăturată, pedepsele fiind menţinute.

Se constată, aşadar, caracterul legal al pedepselor aplicate recurenţilor inculpaţi A. şi B., sub aspectul cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege, nefiind identificate situaţii de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin urmare, aspectele învederate de recurenţii inculpaţi privind nelegalitatea pedepsei sunt neîntemeiate pedepesele la care au fost condamnaţi aceştia, prin raportare la încadrarea juridică reţinută în cauză, au caracter legal şi nu se identifică situaţii de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 284/A din 24 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi, în sumă de câte 170 RON, rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 284/A din 24 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi, în sumă de câte 170 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 31 ianuarie 2023.