Tax evasion typology: distinction between fiscal calculation error and criminal concealment of intracommunity acquisitions

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2022

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 162 din 06 august 2020, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2018, printre altele, s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev.de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, lit. b) şi c) C. pen. 1968, ca pedeapsa complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

S-a făcut aplicarea disp. art. 57 C. pen. 1968.

În temeiul art. 71 C. pen. 1968 penal s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1968.

În temeiul art. 397 rap. la art. 19 C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă, Statul Român prin ANAF- DGRFP Ploieşti, AJFP Argeş şi, în temeiul art. 1357, art. 1381, art. 1382 C. civ., au fost obligaţi în solidar inculpaţii A. şi B., la plata către aceasta, a sumei de 3.923.074 RON reprezentând obligaţia fiscală principală datorată la care se adaugă sumele reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate şi care urmează sa fie calculate în condiţiile Codul de procedură fiscală, de la data la care obligaţiile au devenit scadente pana la data executării integrale a plăţii.

În temeiul art. 397 alin. (2), art. 249 alin. (1), (5) C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005 s-a instituit sechestrul asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor A. şi B., până la concurenţa sumei de 3.923.074 RON.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea hotărârii la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, la data rămânerii definitive.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, printre alţii, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 253/A din 10.03.2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, printre altele, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 162 din 06.08.2020, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., la data de 18 aprilie 2022, întemeiată pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., "inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevăzuta de legea penala".

Prin motivele formulate, recurentul inculpat A. a arătat că, în actul de sesizare a instanţei şi ulterior prin hotărârile de condamnare s-a reţinut, în fapt, că în perioada anilor 2010 - 2011, împreună cu coinculpatul B., în calitate de asociaţi şi administratori ai S.C. C. S.R.L., au omis să înregistreze în evidenţa contabilă a societăţii veniturile realizate din comercializarea de autoturisme second-hand achiziţionate din spaţiul intracomunitar (Olanda şi Germania), fără a le declara la organele fiscale teritoriale, cu scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale către bugetul de stat respectiv TVA şi impozit pe profit în valoare de peste 2.600.000 RON. Deopotrivă, a menţionat că, din cuprinsul actului de sesizare al Gărzii Financiare, secţia Argeş, a reieşit faptul că, în conformitate cu informaţiile primite prin sistemul VIES furnizate de Compartimentul de schimb internaţional de informaţii din cadrul D.G.F.P Argeş, prin raportul ce conţine livrările intracomunitare declarate de contribuabilii din statele membre ale Uniunii Europene, în perioada 01.06.2010-31.03.2011, recurentul împreună cu coinculpatul B., în calitatea de reprezentanţi ai S.C. C. S.R.L., au efectuat achiziţii intracomunitare de autoturisme second-hand de la operatorii economici din Germania şi Olanda, în sumă totală de 2.449.616 euro, echivalentul a 10.495.966 RON.

Dincolo de această situaţie de fapt, recurentul A. a susţinut că, la dosarul cauzei, au fost identificate documente contabile aparţinând S.C. C. S.R.L. puse la dispoziţie de către lichidatorul judiciar D., din care reiese existenţa unor documente contabile lunare, respectiv balanţe analitice şi jurnale, aferente perioadei mai 2010 - octombrie 2011, care nu sunt datate, semnate sau ştampilate, precum şi situaţiile financiare anuale aferente perioadei 2010, raportări semestriale aferente perioadei iunie 2011, însoţite de balanţele analitice ştampilate şi semnate. Astfel, recurentul a precizat că, la dosarul cauzei, se găsesc un număr de 187 facturi fiscale emise în perioada mai 2010 - noiembrie 2011, în valoare totală de 9.329.202 RON - baza impozabilă, de S.C. C. S.R.L., la unele dintre acestea fiind adăugată marja de profit în sumă totală de 41.500 RON, reprezentând livrări naţionale de autoturisme "second hand" către persoane fizice şi o persoană juridică, din care 184 de facturi fiscale au fost emise până în luna august 2011, dată la care a fost efectuat controlul fiscal de către organele fiscale, iar dintre cele 187 de facturi fiscale identificate, 52 de facturi fiscale au fost emise în perioada 31.05.2010-08.09.2010 în regim normal de taxare, iar 135 de facturi fiscale au fost emise în perioada 08.09.2010-25.11.2010 cu TVA calculat asupra marjei de profit.

Recurentul a învederat că, instanţa de apel a dispus efectuarea în cauză a unui raport de expertiză contabilă, iar, prin încheierea din 19 mai 2021 aceeaşi instanţă a dispus efectuarea unui "supliment de expertiză" urmând ca la efectuarea lucrării expertul "să aibă în vedere pe lângă raportul de constatare şi înscrisurile contabile aflate în volumul I, respectiv cele 228 de facturi fiscale de la partenerii intracomunitari şi cele 187 de facturi fiscale către clienţii cărora le-a fost livrate autoturisme second hand în perioada 01.06.2010 - 25.11.2011, clienţii persoane fizice".

În aceste condiţii, recurentul a solicitat să se observe, faţă de probatoriul administrat în cauză (actele de la dosar şi rapoartele de expertiză), că, atâta timp cât organul fiscal a putut constata şi verifica operaţiunile comerciale efectuate, veniturile realizate şi sursa acestora, precum şi că a putut stabili eventualele taxe pe care le datora societatea pe care o administra, determinarea TVA reprezintă doar o problemă de natură fiscală, care se reduce, în esenţă, la modul de calcul al acesteia. A susţinut că, omisiunea plăţii, totale sau parţiale a unei taxe legale datorate, nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală în situaţia în care operaţiunile comerciale efectuate au putut fi constatate şi verificate de organul fiscal.

Recurentul a mai menţionat că, prin omisiunea evidenţierii se înţelege neînregistrarea în documente legale cu relevanţă fiscală a anumitor operaţiuni sau venituri şi poate consta în neîntocmirea documentelor justificative. A susţinut, însă, că din documentele existente la dosar, rezultă că au fost evidenţiate, în mod corect, în evidenţele contabile sau alte documente legale cu relevanţă fiscală, operaţiunile de vânzare-cumpărare efectuate în perioada decembrie 2011- ianuarie 2012.

A reiterat, prin urmare, că, din moment ce organul fiscal a putut constata şi verifica operaţiunile comerciale efectuate, veniturile realizate, sursa acestora şi a stabilit felul obligaţiunilor fiscale şi cuantumul eventualelor taxe şi impozitelor datorate de S.C. C. S.R.L. bugetului consolidat al statului, determinarea TVA-lui apare ca o chestiune de natură strict fiscală, care se reduce, în esenţă, la modul de calcul al acesteia.

Recurentul a mai precizat că, această problematică a fost dezbătută la întâlnirea procurorilor şefi de secţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi ai Parchetelor de pe lângă Curţile de Apel ce a avut loc la Bucureşti, în perioada 9-10 martie 2020, iar conform minutei acestei întâlniri, s-a hotărât, în unanimitate că: "În măsura în care organul fiscal a putut constata şi verifica operaţiunile comerciale efectuate, veniturile realizate şi sursa acestora, pentru a se stabili cuantumul şi felul obligaţiilor fiscale, determinarea acestora este o problemă de natură fiscală, nu penală. Ascunderea bunului sau a sursei impozabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, presupune ca bunul sau sursa impozabilă să nu fie cunoscute autorităţilor fiscale, fie prin ascunderea fizică sau juridică a acestora (ascunderea actelor reale la care se referă acestea, acte false, fictive cu privire la aceste bunuri), fie prin ascunderea lor scriptică (înregistrarea sub alte denumiri). Nerespectarea obligaţiei persoanelor fizice de a se înregistra în registrul comerţului şi a obţine autorizarea funcţionarii, înainte de începerea activităţii ca persoane fizice autorizate, respectiv întreprinzători persoane fizice, nu determină încadrarea faptei ca evaziune fiscală, câtă vreme ascunderea, ca element material al acestei infracţiuni, vizează sursa impozabilă/taxabilă".

Deopotrivă, a menţionat că în legătură cu aceeaşi chestiune, Curtea de Apel Piteşti a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în materie penală (dosar nr. x/2022).

Faţă de motivele invocate, recurentul a solicitat admiterea recursului în casaţie, invocând, în drept, dispoziţiile art. 433 şi urm. C. proc. pen.

La data de 28.04.2022, intimata parte civilă ANAF – DGRFP Ploieşti – AJFP Argeş, a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului în casaţie, ca nefondat.

În susţinerea acestei solicitări s-a arătat, în esenţă, că inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă penală, deoarece societatea pe care o administra nu a declarat la organele fiscale achiziţii intracomunitare, iar autoturismele achiziţionate din spaţiul intracomunitar au fost vândute de societatea pe care o administra pe teritoriul naţional, fără ca aceste operaţiuni să fie înregistrate în evidenţele contabile la momentul efectuării lor, precum şi fără a fi declarate la organele fiscale.

Prin încheierea din 07 septembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte – secţia penală, a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 253/A din 10 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, constatându-se, în esenţă, că recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. invocat de acesta, în ceea ce priveşte soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, sub aspectul chestiunilor de drept invocate în legătură cu neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă, în sensul susţinut al inexistenţei unei corespondenţe între starea de fapt şi modelul abstract impus de norma de incriminare.

La termenul de judecată din 14 decembrie 2022, cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, recurentul inculpat A. a precizat că renunţă la calea de atac a recursului în casaţie.

Examinând cererea de retragere a recursului în casaţie formulată de recurentul inculpat A., Înalta Curte urmează a lua act de aceasta, pentru următoarele considerente:

Retragerea unei căi de atac, în cauză a recursului în casaţie formulat împotriva deciziei penale nr. 253/A din 10 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, este un act de dispoziţie, care odată exercitat, conduce la pierderea unui drept.

Conform prevederilor art. 436 alin. (3) C. proc. pen., până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, părţile şi procurorul îşi pot retrage recursul în casaţie declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de recurs.

În speţă, recurentul inculpat A. şi-a retras personal, direct în faţa instanţei de recurs în casaţie, recursul în casaţie formulat în cauză.

Înalta Curte văzând, pe de o parte, declaraţia recurentului inculpat făcută personal în faţa instanţei, în sensul retragerii căii extraordinare de atac, iar pe de altă parte, că exercitarea oricărei căi de atac este guvernată de principiul disponibilităţii, astfel încât cel care a exercitat-o poate să şi-o retragă până la închiderea dezbaterilor, va lua act de retragerea recursului în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 253/A din 10 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Conform prevederilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea recursului în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 253/A din 10 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2022.