Statute-of-limitations termination of criminal proceedings upheld; prosecution's extraordinary appeal rejected as unfounded.

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 259/25.03.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/2015, printre altele, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedepsele de 2 ani închisoare, respectiv 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la înşelăciune, prev. de art. 48 alin. (1), rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi uz de fals, prev. de art. 323 teza a II-a C. pen., pedepse ce au fost contopite, în temeiul art. 38 alin. (1) rap.la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., rezultând pedeapsa finală de 2 ani şi 4 luni închisoare, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere.

Prin decizia penală nr. 1477/A din data de 18 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosar nr. x/2015, printre altele, s-a admis apelul declarat de inculpatul B. împotriva sentinţei penale nr. 259/25.03.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost desfiinţată în parte sub aspectul modului de soluţionare a laturii penale în ceea ce îl priveşte pe acest inculpat.

Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii A. şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul-condamnat A. întemeiată pe motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., invocând în esenţă omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cauzei de încetare a procesului penal constând în intervenirea prescripţiei răspunderii penale, raportat la dezlegările date prin Deciziile CCR nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, la data de 27.06.2022, sub nr. x/2022.

Prin încheierea penală nr. 27/HI/20.07.2022 a fost admisă în principiu cererea de contestaţie în anulare formulată de contestatorul-condamnat A..

Prin decizia penală nr. 1112/2022 din data de 13 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia Penală şi de Minori, în dosarul nr. x/2022, în baza art. 432 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 426 lit. b) C. proc. pen., a fost admisă cererea de contestaţie în anulare formulată de contestatorul-condamnat A., împotriva deciziei penale nr. 1477/18.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2015 pe care a desfiinţat-o în parte în latura penală cu privire la acest inculpat şi rejudecând în aceste limite:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., rap. la art. 16 lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la înşelăciune, prev. de art. 48 alin. (1), rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi uz de fals, prev. de art. 323 teza a II-a C. pen., ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

S-a menţinut restul dispoziţiilor deciziei penale atacate, care nu sunt incompatibile cu această decizie.

Împotriva deciziei nr. 1112/2022 din data de 13 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia Penală şi de Minori, în dosarul nr. x/2022, a formulat recurs în casaţie Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

În esenţă, prin motivele de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prin procuror, a criticat decizia atacată prin care s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la înşelăciune şi uz de fals, ca urmare a constatării împlinirii termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Astfel, s-a arătat că infracţiunile de complicitate la înşelăciune şi uz de fals, reţinute în sarcina inculpatului A., cu privire la care la care s-a dispus încetarea procesului penal, au fost săvârşite în data de 31 ianuarie 2014, respectiv 13 februarie 2014 şi sunt pedepsite, cu închisoarea de la 1 la 5 ani, respectiv cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Raportat la limitele maxime speciale ale pedepsei închisorii, termenul de prescripţie generală este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., iar termenul de prescripţie specială pentru aceste infracţiuni este de 10 ani, potrivit art. 155 alin. (4) C. pen.

A menţionat procurorul că, ţinând cont de data săvârşirii infracţiunii, 21.01.2014 şi 13.02.2014, acest termen de prescripţie specială nu era împlinit la data de 18.12.2020, când a fost pronunţată decizia penală nr. 1477/A/2020.

În acest sens s-a susţinut că, potrivit doctrinei relevante (V. Dongoroz): "în prezent, cvasiunanimitatea doctrinei consideră instituţia prescripţiei ca aparţinând dreptului penal substanţial şi ca atare aplică în materia prescripţiei regula legii penale mai favorabile. Regula legii penale mai favorabile se aplică prescripţiei, nu şi actelor întreruptive de prescripţie. Într-adevăr, în timp ce prescripţia este o instituţie de drept substanţial, întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripţie trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs (tempus regit actum)" .

La rândul său, Curtea Constituţională a reţinut că aşezarea normelor în C. pen. sau în C. proc. pen. nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avute în vedere obiectul de reglementare şi scopul normei.

De altfel, art. 155 C. proc. pen. prevedea (în forma în vigoare începând cu 2014): "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură". Prin urmare, actul întreruptiv este esenţialmente un act de procedură. Fiind un act de procedură, valabilitatea şi efectele sale sunt guvernate de principiul tempus regit actum.

S-a arătat că în cauza de faţă au fost evident îndeplinite astfel de acte de procedură: ordonanţa procurorului din 6 mai 2014 prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale; ordonanţa procurorului din 24 august 2015 prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A.; rechizitoriul emis la 2 octombrie 2015 şi sesizată instanţa; la 4 ianuarie 2018 s-a pronunţat instanţa de fond în primul ciclu procesual şi s-a dispus condamnarea inculpatului A..

Întrucât valabilitatea actului de procedură este guvernată de principiul tempus regit actum şi nu de principiul aplicării legii penale mai favorabile, urmează a fi examinat în ce condiţii aceste acte de procedură au avut efect întreruptiv de prescripţie.

S-a menţionat că prin Decizia nr. 473/2018, instanţa de control constituţional a preluat considerentele Deciziei nr. 511/2013, reiterând faptul că, în lumina Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 7, retroactivitatea legii penale nu poate afecta, în sensul agravării, condiţiile de incriminare a faptei şi pedeapsa pentru aceasta. Ca atare, dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituţiei prescripţiei, ceea ce este cert şi constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituţionalitate este faptul că legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei trebuie să respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din această convenţie, care reprezintă fundamentul protecţiei juridice sub aspectul neretroactivităţii legii.

Curtea Constituţională a reţinut, de asemenea, că soluţia legislativă criticată priveşte declararea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor legale criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie, iar opţiunea legiuitorului pentru aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripţie a executării pedepsei nu s-a împlinit încă, nu este de natură să încalce dispoziţiile din art. 15 alin. (2) din legea fundamentală.

Prin urmare, s-a susţinut că examinarea efectelor neconstituţionalităţii art. 155 alin. (1) C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile, iar actele de procedură îndeplinite înainte de 25.06.2018 şi-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul tempus regit actum. Ulterior efectuării în continuare a urmăririi penale din data de 06.05.2014, a punerii în mişcare a acţiunii penale din data de 24.08.2015, dar şi ulterior pronunţării sentinţei de condamnare a inculpatului în primul ciclu procesual, respectiv la data de 04.01.2018, a început să curgă un nou termen general de prescripţie de 5 ani, care în mod evident nu a fost împlinit la 18.12.2020, data soluţionării definitive a cauzei.

În cuprinsul Deciziei CCR nr. 358/2022, s-a arătat că, între 26 aprilie 2018 şi 30 mai 2022, "fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale".

În opinia Ministerului Public, întrucât întreruperea cursului prescripţiei este o instituţie de drept procesual, pretinsa inexistenţă a vreunui caz de întrerupere în perioada mai 2018 şi mai 2022 nu are vreo consecinţă asupra actelor întreruptive de prescripţie îndeplinite în perioada 2014-2018, întrucât nu se aplică principiul legii penale mai favorabile. Concluzia de mai sus este întru-totul în acord cu constatările Curţii Constituţionale: "De asemenea, Curtea subliniază că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau înlăturarea instituţiei întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. la exigenţele constituţionale".

Per a contrario, s-a menţionat că interpretarea cauzelor întreruptive de prescripţie ca fiind supuse principiului legii penale mai favorabile, ar face ca Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 să retroactiveze. producând efecte şi pentru trecut, ceea ce contravine flagrant dispoziţiei constituţionale prevăzute de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală.

S-a mai precizat că art. 5 alin. (1) C. pen. nu poate fi interpretat astfel încât să lipsească de eficienţă dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Caracterul întreruperii prescripţiei ca instituţie de drept procesual penal rezultă şi din faptul că spre deosebire de prescripţia răspunderii penale, care este de unică aplicare, în momentul în care termenul de prescripţie este împlinit, cauzele de întrerupere sunt de aplicare în timp, pe durata întregului termen de prescripţie şi îşi produc efectele de îndată. Odată prescripţia întreruptă, procesul penal va continua, fiind greu de motivat şi de justificat, după întocmirea de acte procesuale, administrarea de probe, dispunerea unei soluţii în cauză, că de fapt, cauzele de întrerupere au fost altele decât cele avute în vedere în momentul judecării cauzei şi că acestea nu şi-au produs efectul. O astfel de interpretare ar aduce grave atingeri şi principiului securităţii raporturilor juridice şi implicit drepturilor părţii adverse.

În cauză, s-a susţinut că termenul de prescripţie generală a fost întrerupt în mod repetat, atât prin acte de procedură efectuate anterior datei de 25.06.2018, cât şi prin acte de procedură îndeplinite ulterior acestei date, astfel cum s-a precizat anterior.

A susţinut parchetul că actele de procedură îndeplinite în intervalul 25.06.2022 (data publicării Deciziei CCR nr. 297/2018) şi 30.05.2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) şi-au produs efectele întreruptive de prescripţie în condiţiile stabilite de Decizia nr. 297/2018 a CCR, pentru următoarele motive:

În situaţia în care, însă, cursul prescripţiei răspunderii penale ar fi fost întrerupt prin acte procedurale îndeplinite în intervalul cuprins între cele două decizii ale CCR, la momentul respectivelor acte procedurale era necunoscut caracterul de decizie simplă (extremă) al deciziei CCR nr. 297/2018, în majoritatea cazurilor, instanţele de judecată apreciind că era vorba despre o decizie interpretativă, astfel încât, intervenţia legiuitorului nu era imperativ necesară. Doar prin decizia CCR nr. 358 din 2022 a fost stabilit cu certitudine, de către jurisdicţia de constituţionalitate, caracterul de decizie simplă (extremă) a celei din anul 2018.

În această perioadă, efectul întreruptiv s-a raportat exclusiv la acte care se comunică suspectului sau inculpatului. Prin intervenţia O.U.G. nr. 71/2022, legiuitorul a ieşit, între timp, din pasivitatea pe care i-a reproşat-o Curtea Constituţională, edictând o normă de drept calificată deja ca fiind constituţională de către CCR prin decizia amintită, din anul 2018, situaţie faţă de care actele respective pot fi validate de instanţe.

S-a susţinut că efectul Deciziei CCR nr. 358/2022 se produce pentru viitor, iar legiuitorul a remediat (a pus în conformitate) textul declarat neconstituţional prin O.U.G. nr. 71/2022.

Astfel, s-a precizat că, întrucât înainte de publicarea deciziei Curţii Constituţionale, legiuitorul delegat a intervenit şi a corectat dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. în sensul celor reţinute în Decizia nr. 297/2018, lipsind de efecte dispozitivul Deciziei nr. 358/2022 prin intervenţia legislativă, nu se poate avea în vedere un efect independent şi retroactiv al considerentelor aceleiaşi decizii.

În concluzie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a considerat că în aceste condiţii, se impune casarea în întregime a deciziei penale nr. 1112/A/2022 din 13.09.2022 a Curţii de Apel Cluj şi respingerea ca nefondată a contestaţiei în anulare, cu consecinţa menţinerii deciziei penale nr. 1477/A/1 decembrie 2021 a Curţii de Apel Cluj.

Potrivit art. 439 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie către părţi, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul cauzei.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La data de 04.11.2022, dosarul de recurs în casaţie a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 13.12.2022, dată până la care a fost depus la dosar raportul asupra recursului în casaţie de faţă.

Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 13 decembrie 2022, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a prezentei cereri de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Astfel, în cauză s-a stabilit termen de judecată la data de 31 ianuarie 2023, ocazie cu care s-au luat concluziile reprezentantului Ministerului Public şi ale apărării intimatului inculpat A. pe fondul cauzei de recurs în casaţie, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Examinând recursul în casaţie declarat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte cazul de casare invocat în cauză, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

În speţă, în limitele procesuale menţionate, Înalta Curte constată că parchetul a susţinut că în cauză în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., constatându-se împlinirea termenului prescripţiei generale a răspunderii penale, sub acest aspect, instanţa de apel întemeindu-şi concluzia inexistenţei unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale pe considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României.

În opinia recurentului, examinarea efectelor neconstituţionalităţii art. 155 alin. (1) C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile, iar actele de procedură îndeplinite înainte de 25.06.2018 şi-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul tempus regit actum.

Astfel, parchetul a arătat că, în prezenta cauză, termenul de prescripţie generală a fost întrerupt în mod repetat, atât prin acte de procedură efectuate anterior datei de 25.06.2018, cât şi prin acte de procedură îndeplinite ulterior acestei date, exemplificând în acest sens: ordonanţa procurorului din 6 mai 2014 prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale; ordonanţa procurorului din 24 august 2015 prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A.; rechizitoriul emis la 2 octombrie 2015 şi sesizată instanţa; la 4 ianuarie 2018 s-a pronunţat instanţa de fond în primul ciclu procesual şi s-a dispus condamnarea inculpatului A..

Argumentele invocate de parchet în susţinerea cererii de recurs în casaţie sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31). Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, paragraful 61). Referirea la soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72);

De la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând neafectate termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74);

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022, s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reţinându-se că norma supusă controlului de constituţionalitate nu este susceptibilă de o aplicare clară şi previzibilă în absenţa intervenţiei legiuitorului (paragrafele 60, 75).

În dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.

În consecinţă, având în vedere aspectele reţinute cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 din C. pen.

În sensul celor de mai sus este şi Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale.

În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Aşadar, nu pot fi extinse dispoziţiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituţie a întreruperii cursului prescripţiei, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material şi constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."

În cauză, în acord cu decizia recurată, Înalta Curte constată că pentru faptele reţinute în sarcina inculpatului A. s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. Astfel, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripţia înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.

Se reţine din decizia atacată faptul că inculpatul A. a fost trimis în judecată şi condamnat prin sentinţa instanţei de fond, menţinută prin decizia de apel, nr. 1477/A/18.12.2020, prin respingerea apelului inculpatului A., în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Cluj, pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la înşelăciune, prevăzută de art. 48 alin. (1), rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi uz de fals, prevăzută de art. 323 teza a II-a C. pen.

În cauză, s-a reţinut că activitatea infracţională imputată intimatului inculpat A. a avut loc în perioada 30.01.2014 - 13.02.2014. Astfel, în concret, instanţele au statuat cu titlu definitiv că: fapta inculpatului A. care, împreună cu inculpatul B., folosind înscrisuri falsificate, au indus în eroare persoana vătămată D. cu privire la natura juridică a actelor pe care le semnează şi au determinat-o să încheie la data de 30.01.2014 o procură prin care îl împuternicea pe inculpatul B. să dezbată succesiunea şi să încheie un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, rezultatul produs fiind acela că la data de 13.02.2014 persoana vătămată şi-a înstrăinat apartamentul nr. x din Cluj-Napoca, str. x, prin mandatar B., cumpărătoarei C., fără a primi în schimb suma trecută în contract, producând un prejudiciu de 60.000 euro, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de complicitate la înşelăciune, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi uz de fals, prevăzută de art. 323 teza a II-a C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen.

Limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni sunt de la 1 la 5 ani închisoare - pentru infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 48 alin. (1) rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi de la 3 luni la 2 ani închisoare - pentru infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 323 teza a II-a C. pen.

Art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. prevede că termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.

Astfel, Înalta Curte constată că în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina intimatului inculpat A., anterior menţionate, termenul de prescripţie incident în cauză este cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., şi anume de 5 ani, care a început să curgă de la data săvârşirii faptei, respectiv 13.02.2014 şi s-a împlinit la data de 12.02.2019, anterior pronunţării deciziei penale nr. 1477/A/18.12.2020 a Curţii de Apel Cluj.

În consecinţă, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că răspunderea penală pentru faptele inculpatului A. a fost înlăturată, în mod corect prin decizia recurată, pronunţată în temeiul art. 432 alin. (1) C. proc. pen., Curtea de Apel Cluj dispunând, în baza art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul comiterii infracţiunilor de complicitate la înşelăciune, prevăzută de art. 48 alin. (1), rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi uz de fals, prevăzută de art. 323 teza a II-a C. pen. (fapte din data de 13.02.2014), ca urmare a împlinirii termenului prescripţiei generale a răspunderii penale.

Prin urmare, motivul de casare invocat de către parchet este nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 1112/2022 din data de 13 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj.

Potrivit art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet, vor rămâne în sarcina statului, iar conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului din oficiu desemnat pentru intimatul inculpat A. va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 1112/2022 din data de 13 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia penală şi de minori.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu desemnat pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2023.

GGC - MM