Abuse in office: Failure to confiscate illegal timber does not constitute criminal abuse absent violation of explicit primary law

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele

Prin sentinţa penală nr. 146/2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Miercurea Ciuc, în baza disp. art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prev. şi ped. de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, republicată.

Totodată, s-a luat act că persoana vătămată Primăria Plăieşii de Jos, jud. Harghita nu s-a constituit parte civilă în cauză, respectiv că persoana vătămată B. şi-a retras cererea de constituire de parte civilă.

De asemenea, în baza disp. art. 398 din C. proc. pen. rap. la art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, iar în temeiul disp. art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial al apărătorului din oficiu desemnat pentru inculpat, în cuantum de 217 RON, s-a suportat din fondul special al Ministerului Justiţiei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea-Ciuc.

Prin decizia penală nr. 23/A din 17 ianuarie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea-Ciuc împotriva sentinţei penale nr. 146 din 03.03.2021 pronunţată de Judecătoria Miercurea-Ciuc, în dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 423 alin. (1) din C. proc. pen. s-a desfiinţat parţial sentinţa atacată şi rejudecând cauza:

În baza art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, republicată.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) alin. (2) şi art. 67 alin. (2) din C. pen., a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie publică, respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani.

În temeiul art. 91 alin. (1) din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicate inculpatului pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, termen stabilit conform art. 92 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a stabilit în sarcina inculpatului, pe durata termenului de încercare, următoarele obligaţii:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Harghita la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) din C. pen., a impus inculpatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., a obligat inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 100 de zile în cadrul Primăriei Bălan sau Primăriei Topliţa.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., a pus inculpatului în vedere dispoziţiile art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., executarea pedepsei complementare privind exercitarea unor drepturi începe de la rămânerea definitiva a prezentei hotărâri.

Curtea a eliminat din cuprinsul hotărârii atacate dispoziţiile privind achitarea inculpatului A. de sub acuza săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, republicată.

Totodată, a menţinut celelalte dispoziţii din hotărârea atacată, care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 2.100 RON cu titlu de cheltuielile judiciare în favoarea statului, din care 400 RON în faza de urmărire penală, 1.200 RON în faza de judecată în faţa instanţei de fond şi 500 RON în faţa instanţei de apel.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Târgu Mureş a reţinut următoarele:

În primul rând, sub aspectul stării de fapt, s-a constatat că în perioada aprilie-mai 2014, martorul C. a tăiat un număr de 5 arbori din zona împădurită numită D., cantitatea de material lemnos fiind transportată în zile diferite.

După aproximativ două săptămâni de la săvârşirea faptei, acesta s-a deplasat cu căruţa pentru a ridica vârfurile arborilor tăiaţi ilegal, iar la lăsarea întunericului a ajuns cu căruţa în drumul comunal din satul Imper, fiind oprit de către inculpatul A., care l-a urmărit şi l-a oprit pe acesta cu maşina din dotare, având semnalele luminoase pornite, însă acesta nu a luat nicio măsură faţă de martorul C., în ciuda faptului că acesta transporta material lemnos pentru care nu poseda documentele de provenienţă.

În ceea ce priveşte subiectul activ nemijlocit sau autorul infracţiunii de abuz în serviciu, acesta are o calitate specială, fiind circumstanţiat. Astfel, poate fi autor al infracţiunii numai un funcţionar public, în înţelesul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) C. pen., sau o persoană care, potrivit prevederilor art. 175 alin. (2) C. pen., exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, cu menţiunea că, calitatea de funcţionar public sau persoană care exercită un serviciu de interes public trebuie să existe în momentul sau pe durata comiterii faptei de abuz în serviciu.

Prin raportare la speţa de faţă, în ciuda celor reţinute de prima instanţă, s-a constatat de către instanţa de apel că inculpatul, la momentul săvârşirii faptei imputate, avea calitatea de funcţionar public, fiind agent de poliţie în cadrul Postului de poliţie din Plăieşii de Jos.

În plus, instanţa de control judiciar a amintit faptul că, aşa cum reiese şi din declaraţiile martorilor C. (din faţa organelor de urmărire penală), E. şi F., la momentul opririi în trafic a martorului, inculpatul conducea autoturismul din dotarea echipajului de poliţie, procedând de altfel la aprinderea semnalelor luminoase ale acestuia, pentru, a-l determina pe martor să oprească.

Chiar dacă nu s-a putut stabili cu certitudine dacă inculpatul purta sau nu uniforma de poliţie la acel moment, cert este că acesta se afla la volanul autoturismului din dotarea secţiei de Poliţie, procedând la oprirea în trafic a martorului, fiind vădit aşadar că se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

S-a apreciat că, referitor la momentul săvârşirii faptei, în concret, rechizitoriul a indicat cadrul temporar în interiorul căruia fapta a fost săvârşită, iar împrejurarea că nu s-a menţionat data exactă nu a fost de natură să înlăture aspectele care conturează în mod definitoriu starea de fapt mai sus descrisă.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a amintit, punctual, paragrafele din declaraţiile martorilor din care reiese că inculpatul conducea autospeciala de poliţie, care avea şi girofarele pornite, atunci când l-a oprit pe martorul C..

Astfel, raportat la poziţia inculpatului faţă de acuzaţia care i se aduce, în sensul că a negat faptul că l-ar fi oprit în trafic pe martorul C., s-a reţinut că aceasta susţinere este contrazisă de probatoriul administrat în cauză, inclusiv de declaraţia martorului C. din faza de urmărire penală şi în faţa instanţei de apel, aşa cum a fost evidenţiată mai sus.

De asemenea, fără a putea trece cu vedere peste schimbarea conţinutului declaraţiilor acestui martor din etapa de urmărire penală, respectiv din etapa de judecată, s-a constatat că, din varii motive, martorul şi-a modificat în mod fundamental declaraţia la momentul audierii sale de către prima instanţă, afirmând că nu îşi aminteşte ce a semnat şi că a fost constrâns de organele de urmărire penală să declare mincinos.

Cu toate acestea, din declaraţia martorului G., care a participat în calitate de interpret autorizat la luarea declaraţiei martorului din etapa de urmărire penală, a reieşit că ascultarea martorului s-a efectuat într-un mod firesc şi paşnic, neexistând vreo ameninţare din partea organelor de urmărire penală.

S-a constatat că declaraţia veridică şi corespunzătoare adevărului este cea din etapa de urmărire penală, în care martorul a relatat expres că a fost oprit în trafic de către inculpat, iar modificările ulterioare ale declaraţiilor nu constituie decât încercări de a-l sustrage pe inculpat de la răspunderea penală.

Drept urmare, în lumina celor expuse mai sus, s-a apreciat că inculpatul, în mod cert, avea la momentul săvârşirii infracţiunii calitatea de funcţionar public, fiind agent de poliţie şi se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Raportat la subiectul pasiv al infracţiunii, acesta este autoritatea publică, instituţia publică, persoana juridică publică sau privată ori persoana umană căreia i s-a cauzat o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime.

Curtea a considerat că subiectul pasiv este statul român, urmare a faptului că inculpatul a omis să constate existenţa faptei contravenţionale şi să dispună confiscarea materialului lemnos sustras.

În ceea ce priveşte obiectul infracţiunii, s-a arătat că obiectul juridic special al acesteia este constituit, pe de o parte, din relaţiile sociale ale căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigurarea bunului mers al activităţii autorităţilor publice, instituţiilor publice sau a altor persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică, a persoanelor juridice de interes public sau a oricăror alte persoane juridice, împotriva abuzurilor funcţionarilor publici sau a altor persoane care exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice, iar, pe de altă parte, din relaţiile sociale privind ocrotirea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, precum şi egalitatea în drepturi, fără nicio discriminare, a persoanelor fizice.

Referitor la obiectul material al infracţiunii, dată fiind modalitatea efectivă a săvârşirii acesteia, s-a constatat că, cel puţin în acest caz, nu există un obiect material al infracţiunii.

În ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunii, s-au reţinut următoarele:

Raportat la elementul material al infracţiunii, acesta constă fie în neîndeplinirea unui act, fie în îndeplinirea acestuia în mod defectuos, iar termenul "act" folosit de legiuitor are înţelesul de operaţiune care trebuie efectuată de funcţionarul public sau persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită.

Astfel, prin "neîndeplinirea unui act" se înţelege omisiunea făptuitorului de a efectua operaţia pe care era ţinut să o efectueze, iar prin "îndeplinirea în mod defectuos a unui act" se înţelege efectuarea unei operaţii altfel decât trebuia efectuată.

Conform art. 68 alin. (1) din Codul Silvic materialele lemnoase, indiferent de provenienţa lor, se transportă numai însoţite de documente specifice de transport, din care să rezulte cu certitudine legalitatea provenienţei acestora, iar în baza art. 70 din acelaşi act normativ, materialele lemnoase găsite în circulaţie fără documentele specifice de transport, cu documente specifice de transport a căror valabilitate a expirat sau care nu au înscrisă provenienţa legală se confiscă de personalul prevăzut la art. 69 alin. (1) şi se valorifică potrivit legii.

Cu privire la art. 69 alin. (1) din Codul Silvic, s-a reţinut că în baza acestui articol, controlul circulaţiei materialelor lemnoase se efectuează de către:

a) personalul silvic;

b) ofiţeri, subofiţeri şi agenţi din cadrul Poliţiei Române, Poliţiei de Frontieră Română şi Jandarmeriei Române;

c) personalul cu atribuţii de control din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Astfel, în condiţiile în care inculpatul făcea parte din personalul prev. de art. 69, fiind agent în cadrul Poliţiei Române, a rezultat în mod cert că acesta avea obligaţia de a constata, în scris, fapta contravenţională şi de a dispune confiscarea materialului lemnos.

În plus, instanţa de control judiciar a arătat că în baza art. 5 din Legea nr. 171/2010, "Constituie contravenţie silvică depăşirea posibilităţii, inclusiv ca urmare a recoltării produselor accidentale I şi fără existenţa aprobărilor legale în acest sens, şi se sancţionează după cum urmează:

a) cu avertisment, dacă depăşirea reprezintă până la 3% din posibilitate;

b) cu amendă de la 5.000 RON până la 10.000 RON, dacă depăşirea reprezintă 3,1%-10% din posibilitate;

c) cu amendă de la 10.000 RON până la 20.000 RON, dacă depăşirea reprezintă 10,1%-25% din posibilitate;

d) cu amendă de la 20.000 RON până la 30.000 RON, dacă depăşirea reprezintă peste 25% din posibilitate".

Drept urmare, s-a reţinut că inculpatul nu avea obligaţia de a aplica o amendă contravenţională, având posibilitatea de a se îndrepta înspre sancţiunea avertismentului, însă, cu toate acestea, obligaţia prev. de art. 70 din Codul Silvic, şi anume, obligaţia de a confisca materialul lemnos, subzista.

Fapta inculpatului care, oprindu-l în trafic pe martorul C. în timp ce acesta transporta material lemnos pentru care nu deţinea documente de provenienţă, a omis să întocmească documentaţia corespunzătoare – proces-verbal de constatare a faptei – şi să dispună confiscarea materialului lemnos conform dispoziţiilor Codului Silvic, deci omisiunea inculpatului de a proceda conform dispoziţiilor prev. de art. 70 Codul Silvic, se subscrie normei de incriminare prev. de art. 197 C. pen., săvârşită în modalitatea neîndeplinirii unui act.

Referitor la urmarea imediată, aceasta constă, în principal, în atingerea adusă calităţii relaţiilor de serviciu din unitatea în care inculpatul îşi desfăşoară activitatea, iar această urmare este condiţionată de producerea sau cauzarea unei pagube aduse în patrimoniul unei persoane fizice sau a unei persoane juridice.

Prin "cauzarea unei pagube" se înţelege producerea unei pierderi materiale suferite de o persoană fizică sau juridică, subiect pasiv al abuzului în serviciu, generată de actul abuziv al funcţionarului public sau al altei persoane care exercită un serviciu de interes public.

Omisiunea inculpatului de a proceda la confiscarea materialului lemnos pentru care martorul C. nu poseda documente de provenienţă, a dus la concluzia că în mod cert a generat o pagubă, reprezentată tocmai de contravaloarea lemnului sustras.

În plus, s-a reţinut faptul că dispoziţiile legale incidente în materie (art. 5 din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice) nu impun, efectiv, şi aplicarea unei amenzi contravenţionale într-o atare situaţie, fiind la aprecierea agentului constatator dacă aplică sancţiunea amenzii contravenţionale sau un avertisment. Cu toate acestea, art. 70 din Codul Silvic impune confiscarea materialului lemnos descoperit, independent de decizia agentului constatator de a aplica o amendă contravenţională sau numai un avertisment, astfel că, paguba produsă în cauza de faţă este echivalentă cu contravaloarea materialului lemnos pe care inculpatul a omis să îl confişte.

În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, infracţiunea de abuz în serviciu, în varianta prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., fiind o infracţiune de rezultat, impune constatarea legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată.

Analizând speţa de faţă, s-a constatat că, în mod cert există o legătură de cauzalitate între faptul că inculpatul, cu prilejul opririi în trafic a martorului C. a omis să întocmească documentaţia corespunzătoare şi să confişte materialul lemnos descoperit, iar urmare a acestei omisiuni s-a generat o pagubă echivalentă valorii lemnului sustras.

Raportat la latura subiectivă a infracţiunii, s-a menţionat că forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a abuzului în serviciu, varianta prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen. este intenţia, ceea ce presupune ca făptuitorul să prevadă că prin acţiunile (inacţiunile) sale săvârşite în condiţiile de ordin obiectiv stabilite în norma de incriminare se va cauza o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, să urmărească ori să accepte ca aceste urmări să se producă. Aşadar, intenţia poate fi manifestată în oricare dintre modalităţile sale normative: directă sau indirectă (eventuală).

În ceea ce priveşte speţa de faţă, s-a observat că inculpatul a acţionat cu intenţie eventuală, prevăzând rezultatul faptei sale, şi chiar dacă nu a urmărit, efectiv, prejudicierea statului român, a acceptat posibilitatea producerii acesteia prin faptul că nu a dispus confiscarea materialului lemnos.

Astfel, rezumând cele expuse mai sus, instanţa de control judiciar a constatat că fapta inculpatului care, cu prilejul exercitării atribuţiilor de serviciu, l-a oprit în trafic pe martorul C., care transporta în mod nelegal material lemnos pentru care nu avea documentaţia de provenienţă, a omis să întocmească procesul-verbal de constatare a faptei şi să procedeze la confiscarea materialului lemnos descoperit, generând astfel o pagubă în valoare de 400,20 RON în sarcina statului român, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 297 C. pen., privind abuzul în serviciu.

Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs în casaţie, la data de 4 februarie 2022, inculpatul A., prin avocat ales H., invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În argumentarea cererii, inculpatul A. a arătat că, prin decizia nr. 405/2016, Curtea Constituţionala a României a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 246 alin. (1) din C. pen. anterior şi a art. 297 alin. (1) din C. pen. în vigoare, constatând că aceste norme de incriminare sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos", din cuprinsul lor, se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Inculpatul a apreciat că această hotărâre a Curţii Constituţionale are ca efect dezincriminarea faptei de abuz în serviciu pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat. În acest sens, a precizat că rechizitoriul şi decizia pronunţată în apel atestă că, prin activitatea infracţională care i se reţine în sarcină, a încălcat dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit. b), art. 70 din Codul Silvic cu referire la dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 8 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice.

În opinia sa, încălcarea normelor cuprinse în dispoziţiile legale menţionate nu poate constitui element material al infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât:

- situaţia faptică imputată nu îndeplineşte condiţiile constitutive ale faptelor contravenţionale prev. de art. 7 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 8 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 171/2010, motivat de faptul că nu s-a stabilit un prejudiciu cert adus pădurii de către contravenientul C.;

- la momentul lunii aprilie 2014, nu avea atribuită niciun fel de abilitare pentru a efectua activităţi de control a circulaţiei materialului lemnos şi nici nu avea calificarea necesară, neurmând niciun curs în domeniul silvic, nefiind îndeplinită condiţia solicitată de lege subiectului activ a infracţiunii de abuz în serviciu.

De asemenea, inculpatul a considerat că lipseşte latura subiectivă a faptei imputate (lipsa elementului subiectiv de tipicitate reglementat de art. 297 alin. (1) C. pen.), din moment ce C. nu a comis nicio contravenţie, fiind evident, aşadar, că nu avea de ce să-1 sancţioneze contravenţional sau de ce să aplice faţa de acesta vreo sancţiune complementară.

În final, a arătat că, în mod cert, la orele 19:00, în cursul lunii aprilie 2014, nu putea fi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, deoarece nu apare menţionat în graficul de serviciu. Chiar dacă martorii au menţionat că l-au observat într-o maşină de poliţie, nu înseamnă că acea maşină era a Postului de Poliţie Plăieşii, Harghita.

Totodată, în temeiul art. 441 din C. proc. pen., a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate, având în vedere că în urma condamnării şi-a pierdut locul de muncă şi gradul profesional.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 26 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, respectiv, 7 iunie 2022, cauza s-a amânat faţă de imposiblitatea de prezentare a apărătorului ales al inculpatului, acordându-se termen la data de 4 octombrie 2022, când Înalta Curte a luat concluziile acuzării şi apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în încheierea de dezbateri ce face parte integrantă din prezenta decizie.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite deja, cu autoritate de lucru judecat, de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Sintagma "nu este prevăzută de legea penală", regăsită în cuprinsul dispoziţiei normei de procedură penală evocate, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recurs în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

În esenţă, s-a reţinut în sarcina inculpatului A. că, în calitate de poliţist în cadrul Postului de Poliţie Plăieşii de Jos, jud. Harghita, într-o dată necunoscută situată în perioada aprilie – mai 2014, l-a identificat pe martorul C. transportând material lemnos cu un atelaj cu tracţiune animală pe un drum comunal de pe raza loc. Imper, com. Plăieşii de Jos, jud. Harghita, fără a avea documente de provenienţă, prilej cu care inculpatul nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, în sensul că nu a luat nicio măsură în vederea sancţionării acestuia, respectiv nu a întocmit proces – verbal de constatare a contravenţiei şi de confiscare a materialului lemnos, rezultatul fiind obţinerea de către martorul menţionat a unui folos necuvenit (sustragerea de la răspunderea contravenţională respectiv păstrarea materialului lemnos).

În fapt, s-a constatat că, în perioada aprilie-mai 2014, martorul C. a tăiat un număr de 5 arbori din zona împădurită numită D., cantitatea de material lemnos fiind transportată în zile diferite.

După aproximativ două săptămâni de la săvârşirea faptei, acesta s-a deplasat cu căruţa pentru a ridica vârfurile arborilor tăiaţi ilegal, iar la lăsarea întunericului a ajuns cu căruţa în drumul comunal din satul Imper, fiind oprit de către inculpatul A., care l-a urmărit şi l-a oprit pe acesta cu maşina din dotare, având semnalele luminoase pornite, însă acesta nu a luat nicio măsură faţă de martorul C., în ciuda faptului că acesta transporta material lemnos pentru care nu poseda documentele de provenienţă.

Potrivit art. 297 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de abuz în serviciu constă în "Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice."

În cazul în care funcţionarul-subiect activ face parte din categoria persoanelor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 78/2000 şi a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, abuzul în serviciu constituie o infracţiune asimilată celor de corupţie, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 405815.06.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517/08.07.2016, conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, atât în varianta tip, prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., cât şi în forma agravată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, a fost reconfigurat sub aspectul elementului material al laturii obiective, Curtea statuând că prin sintagma "îndeplineşe în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiei legale menţionate se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Decizia instanţei de contencios constituţional a avut ca efect restrângerea sferei de incidenţă a infracţiunii prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. şi, implici, art. 132 din Legea nr. 78/2000, prin reconfigurarea elementelor de tipicitate obiectivă, astfel că, orice acuzaţie având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a nesocotit îndatoririle de serviciu, va angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă atribuţia de serviciu în exercitarea căreia se află făptuitorul şi pe care acesta o încalcă sau nu o îndeplineşte este prevăzută expre de lege, noţiune înţeleasă ca act adoptat de Parlamentul României sau ordonanţă emisă de Guvernul României şi, totodată, actul îndpelinit în exercitarea atribuţiilor de serviciu încalcă o dispoziţiei cuprinsă în legislaţia primară (care cuprinde legi adpotate de Parlamentul României sau ordonanţe, simple sau de urgenţă, emise de Guvernul României).

În contextul normativ astfel configurat, Înalta Curte reţine că obiectul juridic special al infracţiunii de abuz în serviciu în varianta tip constă, în principal, în relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, a căror normală desfăşurare reclamă îndeplinirea, de către funcţionarii publici, a atribuţiilor lor de serviciu în mod corect, cu respectarea legii şi a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane; în secundar, obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale ce tind la ocrotirea patrimoniului sau a altor drepturi ori interese legitime ale persoanelor.

Elementul material al abuzului în serviciu poate îmbraca forma unei inacţiuni – neîndeplinirea unui act – sau a unei acţiuni – îndeplinirea cu nerespectarea legii, în ambele cazuri fiind, însă, esenţial ca actele incriminate să se efectueze de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu.

Pentru existenţa infracţiunii este absolut necesar, aşadar, ca analiza faptei concrete, deduse judecăţii - ca manifestare în sfera realităţii obiective - să se realizeze în contextul identificării precise şi prealabile a tuturor dispoziţiilor legale care disciplinează aducerea la îndeplinire a actului specific verbum regens, urmată de verificarea eventualei contrarietăţi între exigenţele ce decurg din acele dispoziţii, pe de o parte, şi conduita concret imputată funcţionarului public, pe de altă parte. Numai efectuată în aceste coordonate, analiza comportamentului ilicit atribuit subiectului activ permite clarificarea măsurii în care el a survenit în exercitarea atribuţiilor acestuia de serviciu, cerinţă tipică, ataşată laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen.

Deopotrivă, Înalta Curte notează că, în doctrina de specialitate, s-a reţinut că funcţionarul se află în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu atunci când desfăşoară activităţi legate de îndatoririle sale de serviciu, de regulă, la locul unde trebuie îndeplinit actul şi în timpul orelor legale de program (O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L, 1997).

În cauza de faţă, inculpatul A. este acuzat de îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, pe motiv că nu a luat nicio măsură în vederea sancţionării martorului C., respectiv nu a întocmit proces – verbal de constatare a contravenţiei şi de confiscare a materialului lemnos, rezultatul fiind obţinerea de către martorul menţionat a unui folos necuvenit (sustragerea de la răspunderea contravenţională respectiv păstrarea materialului lemnos).

Rezultă, aşadar, că în sarcina inculpatului s-a reţinut comiterea faptei în varianta normativă a elementului material constând în încălcarea unei îndatoriri de serviciu prin îndeplinirea ei defectuoasă.

Analizând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte constată că deşi, instanţa de apel a avut în vedere aceeaşi situaţie de fapt ca cea expusă în actul de sesizare şi în hotărârea primei instanţe, dimpotrivă s-a reţinut că "aşa cum reiese şi din declaraţiile martorilor C. (din faţa organelor de urmărire penală), E. şi F., la momentul opririi în trafic a martorului, inculpatul conducea autoturismul din dotarea echipajului de poliţie, procedând de altfel la aprinderea semnalelor luminoase ale acestuia, pentru, a-l determina pe martor să oprească.

Astfel, chiar dacă nu se poate stabili cu certitudine dacă inculpatul purta sau nu uniforma de poliţie la acel moment, cert este că acesta se afla la volanul autoturismului din dotarea secţiei de Poliţie, procedând la oprirea în trafic a martorului, fiind vădit aşadar că se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

În plus, arătăm că în ciuda celor reţinute de prima instanţă în sensul că nu a fost stabilit cu exactitate momentul săvârşirii faptei, arătăm că, în concret, rechizitoriul a indicat cadrul temporal în interiorul căruia fapta a fost săvârşită, iar împrejurarea că nu s-a menţionat data exactă a săvârşirii faptei nu este de natură să înlăture aspectele care conturează în mod definitoriu starea de fapt mai sus descrisă."

Mai mult, instanţa de apel a precizat că, "se constată că inculpatul nu avea obligaţia de a aplica o amendă contravenţională, având posibilitatea de a se îndrepta înspre sancţiunea avertismentului, însă, cu toate acestea, obligaţia prev. de art. 70 din Codul Silvic, şi anume, obligaţia de a confisca materialul lemnos subzista".

Deopotrivă, instanţa de apel a concluzionat că, "În plus, amintim faptul că dispoziţiile legale incidente în materie (art. 5 din Legea 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice) nu impun, efectiv, şi aplicarea unei amenzi contravenţionale într-o atare situaţie, fiind la aprecierea agentului constatator dacă aplică sancţiunea amenzii contravenţionale sau un avertisment. Cu toate acestea, art. 70 din Codul Silvic impune confiscarea materialului lemnos descoperit, independent de decizia agentului constatator de a aplica o amendă contravenţională sau numai un avertisment, astfel că, paguba produsă în cauza de faţă este echivalentă cu contravaloarea materialului lemnos pe care inculpatul a omis să îl confişte."

Prin urmare, deşi observaţia instanţei de apel – în sensul că dispoziţiile din Legea 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice supuse analizei, nu instituie, în sarcina agentului constatator obligaţia de a aplica o amendă contravenţională - este corectă, această împrejurare nu este suficientă, însă, eo ipso, pentru a se considera că nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, întrucât acesta avea posibilitatea de a aplica un avertisment.

Şi în ipoteza în care analizând situaţia descrisă, organele judiciare au ajuns la concluzia că numitul C. se face vinovat de săvârşirea unei contravenţiei, instanţa de apel nu a clarificat, raportat la situaţia premisă a infracţiunii de abuz în serviciu, conştientizarea de către inculpat a împrejurării că s-a săvârşit o faptă ilicită. Cu alte cuvinte, simplul fapt al neaplicării unei sancţiuni contravenţionalte de către un agent constatator fără a dovedi că acesta a preceput fără echivoc săvârşirea contravenţiei nu se circumscrie ilicitului penal, fiind vorba de un proces de analiză şi oportunitate.

Mai mult, se presupune că inculpatul i-a aplicat contravenientului un avertisment verbal, apreciind că nu se impune şi aplicarea măsurii complementare de confiscare a materialului lemnos (obiectul acuzatiei), având în vedere că era vorba despre două cioate tăiate, conduită care, în mod aparent, nu a cauzat o pagubă raportat la contravaloarea materialului lemnos presupus sustras (circa 400 RON!?) menţionat în acuzaţie.

Or, numai în situaţia în care agentul constatator nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos (în cauza pendinte, neaplicarea sancţiunii) având convingerea formată că s-a săvârşit o contravenţie ce are ca urmare şi aplicarea unei măsurii complementare ne aflăm în situaţia conturării condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu.

Cum în cauză, instanţa de apel a dispus o soluţie de condamnare după achitarea pronunţată de instanţa de fond fără a lămuri atitudinea subiectivă a inculpatului (agent constatator) faţă de contravenient (în sensul formării perceţiei vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia) se observă cu uşurinţă că presupusa apreciere greşită nu se circumscrie condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu.

Fiind o infracţiune de serviciu, menită prin ipoteză să ocrotească, aşa cum s-a arătat în precedent, buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu, raţiunea incriminării abuzului în serviciu subzistă numai atunci când, urmare a faptei ilicite, intervine o perturbare a raporturilor specifice născute din sau în legătură cu activitatea profesională desfăşurată de subiectul activ, nu şi atunci când urmarea socialmente periculoasă sau rezultatul prejudiciabil se produc exclusiv în sfera unor relaţii sociale cu o natură distinctă, ocrotite în subsidiar, cum sunt, în cazul recurentului inculpat, cele de natură silvică.

A accepta ipoteză contrară echivalează cu a admite că obiectul juridic al infracţiunii prevăzute de art. 297 din C. pen. constă, în principal, nu în protejarea relaţiilor sociale de serviciu, ci a celor ocrotite numai în secundar, ceea ce contravine cu evidenţă esenţei şi raţiunii incriminării.

În concluzie, fapta reţinută în sarcina inculpatului nu corespunde condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., putând constitui temei al răspunderii civile sau al răspunderii disciplinare, fără să constituie o faptă prevăzută de legea penală.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. Înalta Curte va admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 23/A din data de 17 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018, va casa decizia atacată şi:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, republicată.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cauzei vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 23/A din data de 17 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018.

Casează decizia atacată şi:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, republicată.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cauzei rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 15 noiembrie 2022.