Prescription of criminal liability under the 1969 Penal Code in annulment appeal: applicability of Constitutional Court decisions on interruption norms and the limits of Art. 426(b) CPC review

Şedinţa publică din data de 10 ianuarie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 114/A din 13 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, s-au dispus cu privire la inculpatul A.:

S-a dispus recalificarea faptelor pentru care a fost trimis în judecată din infracţiunile de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi spălare de bani prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi spălare de bani prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 toate cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 33, art. 34 din vechiul C. pen., aşa cum erau în vigoare la data săvârşirii faptelor.

În baza art. 254 alin. (1) din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită şi îi aplică pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) din vechiul C. pen. pe o durată de 5 ani.

A interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie drepturile prev. de art. 64 lit. a), b), c) din vechiul C. pen. pe durata prev. de art. 71 alin. (2) din vechiul C. pen.

În baza art. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de spălare de bani şi a dispus aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) din vechiul C. pen. pe o durată de 5 ani.

A interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie drepturile prev. de art. 64 lit. a), b), c) din vechiul C. pen. pe durata prev. de art. 71 alin. (2) din vechiul C. pen.

În baza art. 33 alin. (1) lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (3) din vechiul C. pen. a contopit pedepsele stabilite inculpatului A. în pedeapsa principală cea mai grea, de 3 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) din vechiul C. pen.

În baza art. 861din vechiul C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului A. pe durata unui termen de încercare de 8 ani, stabilit în condiţiile art. 862 din C. pen. 1969.

În baza art. 863 alin. (1) din vechiul C. pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acest serviciu;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele ei de existenţă.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 din vechiul C. pen., a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (5) din vechiul C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.

A constatat că inculpatul A. a fost reţinut 24 ore de la data de 23.03.2016 şi arestat preventiv în perioada 25.03.2016-15.07.2016.

Împotriva acestei decizii, inculpatul A. a formulat contestaţie în anulare, solicitând desfiinţarea hotărârii nr. 114/A pronunţată la data de 13 aprilie 2021 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi rejudecarea apelului.

În esenţă, a arătat că atât în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, cât şi infracţiunea de spălare a banilor, decizia penală atacată a fost dată cu încălcarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018, nr. 1092/2012, nr. 1470/2011.

Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţional.

Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii nu numai în ce priveşte dispozitivul, ci şi în ceea ce priveşte considerentele. Cu toate acestea, obligativitatea considerentelor nu permite încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. Drept urmare, faptul că în cadrul considerentelor Deciziei nr. 297/2018, Curtea Constituţională a arătat o eventuală modalitate în care norma supusa controlului ar putea îndeplini exigenţele de constituţionalitate nu conduce la obligativitatea la nivel normativ a respectivelor considerente, având în vedere că legiuitorului nu i se poate substitui Curtea Constituţională.

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt ne constituţionale.

Prin Decizia nr. 1092/18.12.2012, publicată în M. Of. 67 din 31.01.2013, Curtea Constituţională a statuat că "prescripţia aparţine dreptului penal material, nu dreptului procesual penal". Aceeaşi abordare a fost reconfirmată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin care s-a reţinut că "prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial care are Ia bază trecerea timpului".

Reţinerile Curţii Constituţionale în această materie sunt reţinute în mod constant şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cu titlu de exemplu, a redat un pasaj din Decizia nr. 2/2014, pronunţată de ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 30.04.2014: "Pentru identitate de raţionament, având în vedere şi împrejurarea că modul de reglementare al prescripţiei răspunderii penale prin dispoziţiile art. 153-156 din nou C. pen. nu diferă de cel stabilit de vechiul C. pen. în art. 121-129, se poate afirma cu certitudine că prescripţia răspunderii penale este guvernată de norme de drept penal substanţial, fiind susceptibilă de a beneficia de efectele aplicării mitior lex."

Astfel, în opinia contestatorului, instituţia prescripţiei răspunderii penale aparţine în integralitate dreptului penal material şi intră în sfera aplicării legii penale mai favorabile.

În concluzie, a apreciat că se poate susţine că efectele împlinirii termenului de prescripţie aparţin dreptului material, dar întreruperea curgerii termenului aparţine dreptului procesual.

Tot în cadrul Deciziei nr. 1092/2012, amintită anterior, după ce stabileşte apartenenţa instituţiei precripţiei la dreptul material, Curtea Constituţională a statuat că "dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (1) din Constituţie reflectat în art. 13 din C. pen., legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi. Astfel potrivit art. 13 alin. (1) din C. pen., "în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplica legea cea mai favorabilă".

Prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, Curtea Constituţională a reţinut că "determinarea caracterului "mai favorabil! are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, [...] etc."

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile." Astfel, în materie penală, ori de câte ori există norme mai favorabile, acestea vor fi aplicabile fie prin retroactivitate, fie prin ultraactivitate.

În materia prescripţiei răspunderii penale, legea penală mai favorabilă este cea cuprinsă între data 09.08.2018 (data la care a expirat termenul de 45 de zile în care legiuitorul era obligat să intervină ca urmare a Deciziei nr. 297/2018) şi 30.05.2022 (data intrării în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2022).

Astfel, având în vedere că legea penală mai favorabilă se aplică în mod global, rezultă existenţa unui interval de aproximativ 3 ani şi 10 luni în care ansamblul normativ nu a permis întreruperea curgerii termenelor de prescripţie.

A menţionat, de asemenea, că jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantă în sensul că deciziile se aplică în cauzele pendinte, adică cele în care nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă. Drept urmare, Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale trebuia aplicată inclusiv în cauza în care a fost condamnat.

În acest sens, a apreciat că decizia penală atacată a fost dispusă luând în considerare un caracter interpretativ eronat al Deciziei nr. 297/2018. Astfel, completul care a judecat apelul a considerat că în speţă: i) a operat întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale şi ii) este aplicabilă instituţia termenului special de prescripţie a răspunderii penale.

A mai arătat că atât în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, cât şi în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor, hotărârea instanţei de apel este rezultatul creării unei lex tertia.

Astfel cum s-a statuat de către Curtea Constituţională în cadrul Deciziei nr. 265/2014, "lex tertia apare atunci când sunt preluate condiţiile de existenţă ale unei instituţii dintr-o lege, iar efectele aceleiaşi instituţii sunt preluate dintr-o altă lege, respectiv atunci când sunt combinate dispoziţii de favoare din legi diferite in cadrul aceleiaşi instituţii juridice".

Or, a considera că, în ciuda fondului legislativ existent începând cu Decizia nr. 297/2018, aşa-zisa întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, din data de 16.02.2016, continuă să producă efecte echivalează cu încălcarea directă a dispoziţiilor şi considerentelor Deciziei nr. 265/20143 Curţii Constituţionale, cu consecinţa creării unei lex tertia.

Aşadar, în opinia contestatorului, nu se poate aprecia că, în ansamblul său, din tot intervalul de timp existent, cel mai favorabil moment pentru acesta ar fi fost data de 16.02.2016. La acel moment, legea penală conţinea cauze de întrerupere a termenului şi, pe cale de consecinţă, conţinea posibilitatea prelungirii termenului până la împlinirea prescripţiei speciale însă legea ulterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 nu conţine o astfel de posibilitate.

Atât în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, cât şi în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, termenul general al prescripţiei răspunderii penale se împlinise anterior datei de 16.02.2016, când a fost emisă ordonanţa de extindere a urmăririi penale şi cu privire la care instanţa de apel a considerat că este un act de întrerupere a cursului prescripţiei.

A arătat că a fost trimis în judecată pentru fapta de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, astfel, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzut de art. 289 alin. (1) C. pen. actual, termenul general de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani.

Potrivit Deciziei nr. 5/2010 a Înaltei Curţi, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit.

În acest sens, a precizat că în speţă, prima tranşă din preţul terenului a fost achitată la data de 9 august 2007, drept pentru care termenul de prescripţie generală a răspunderii penale s-a împlinit la data de 09 august 2015, deci anterior deschiderii dosarului şi începerii urmăririi penale, ce a avut loc în anul 2016.

Chiar şi în situaţia în care s-ar nesocoti decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 5/2019 şi s-ar aprecia că termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă la momentul primirii întregului preţ al terenului, a arătat că ultimul rest de preţ a fost plătit la data de 21 decembrie 2007, prin virament bancar. În concluzie, a apreciat că indiferent de momentul de la care este calculat termenul de prescripţie, acesta s-a împlinit anterior deschiderii dosarului penal şi începerii urmăririi penale.

În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor, atât sub imperiul reglementării Legii nr. 656/2002, cât şi sub imperiul reglementării Legii nr. 129/2019, limitele de pedeapsă sunt stabilite între 3 şi 10 ani, cu consecinţa unui termen general de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani.

Potrivit Deciziei nr. 16/2016, pronunţată de ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, "realizarea oricărei modalităţi a elementului material va conduce la consumarea infracţiunii".

Prin raportare şi la faptul că a fost reţinută forma simplă a infracţiunii, interpretarea ICCJ din cadrul deciziei nr. 16/2016 prezintă relevanţă şi sub aspectul momentul de la care începe să curgă termenul de precripţie a răspunderii penale.

Primul ordin de plată ce a vizat sume de bani obţinute din preţul terenului datează din 20.12.2007, drept pentru care, în ceea ce priveşte fapta de spălare de bani, termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 20.12.2015, anterior deschiderii dosarului şi începerii urmăririi penale.

Atât în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, cât şi în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor, instanţa de apel a pronunţat hotărârea de condamnare prin recurgerea la mecanismul infracţiunii continuate, în locul infracţiunii simple

A arătat că, în niciun moment pe parcursul procesului penal, nici în faza urmăririi penale, nici prin rechizitoriu, nici în faţa instanţelor de fond sau apel şi nici măcar prin hotărârea prin care a fost condamnat, nu s-a reţinut forma continuată a infracţiunilor, ci forma simplă a acestora.

Cu toate acestea, raţionamentul instanţei de apel, folosit în motivarea hotărârii, a fost unul care a recurs la specificul infracţiunii continuate, cu toate consecinţele care decurg din aceasta (inclusiv sub aspectul stabilirii momentului din care a început să curgă termenul de prescripţie).

În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, hotărârea instanţei de apel a fost luată cu nesocotirea regulilor de procedură privind încadrarea juridică, cu consecinţa aplicării legii penale mai puţin favorabile şi prelungirii termenului de prescripţie de la 8 ani la 10 ani.

Astfel, pe de o parte, "recalificarea" faptei s-a făcut cu încălcarea principiului contradictorialităţii, mai ales în condiţiile în care, pe tot parcursul procesului, legea cu privire la care a pus concluzii în ceea ce priveşte fapta de luare de mită a fost Noul C. pen.

Examinând contestaţia în anulare formulată de A. împotriva deciziei penale nr. 114/A din 13 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţate în dosarul nr. x/2016, în baza actelor şi lucrărilor dosarului şi în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Apărarea a susţinut că, în raport de dispoziţiile art. 154 din Noul C. pen. şi de data comiterii ultimului act material, termenul de prescripţie generală a răspunderii penale s-a împlinit.

A arătat că atât timp cât la momentul soluţionării apelului, Decizia nr. 297/2018 pronunţată de Curtea Constituţională era publicată în Monitorul Oficial al României, în conformitate cu dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/19923 şi prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, având în vedere şi paragraful nr. 73 din Decizia nr. 358/2022 pronunţată de Curtea Constituţională, instanţa de control judiciar trebuia să verifice, în acord cu prevederile art. 5 din C. pen., incidenţa prescripţiei răspunderii penale. Având în vedere paragraful nr. 40-41 din Decizia nr. 265/2014 pronunţată de Curtea Constituţională, constatând existenţa unei succesiuni de legi pe parcursul judecării cauzei, instanţa de apel era obligată să procedeze la evaluarea globală a legilor comparate, aplicând retroactiv noua reglementare, care, în mod evident, era mai favorabilă contestatorului A., întrucât nu mai instituia niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale şi ar fi produs consecinţa încetării procesului penal împotriva sa.

De asemenea, a precizat că atât în cazul infracţiunii de luare de mită, cât şi în situaţia celei de spălare de bani, termenul general al prescripţiei răspunderii penale se împlinise anterior emiterii ordonanţei de extindere a urmăririi penale din 16 februarie 2016.

Susţinerile apărării sunt nefondate. Astfel, cadrul legal de aplicare a legii noi, mai favorabile, cazurilor definitiv judecate sub legea veche este descris de art. 6 C. pen. şi nu poate fi extins la criterii neprevăzute de lege. Odată stabilită prin decizia instanţei de apel legea incidentă, aceeaşi lege va guverna şi prescripţia răspunderii penale. Deci, în contestaţie în anulare, în situaţia indicată de apărare ca fiind cea în care inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal instanţele nu pot schimba legea stabilită de instanţa de apel ca fiind incidentă raportului juridic, iar examinarea legalităţii hotărârii este analizată doar în raport de acea lege.

a) Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală face referire la art. 5 C. pen. şi nu face referire la art. 6 C. pen., incident în cauza de faţă. Decizia se referă explicit la faptul că Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen.

b) retroactivitatea legii penale noi, mai favorabile, în situaţia cauzelor definitiv judecate este posibilă doar în condiţiile art. 6 C. pen., care permite, pentru stabilirea caracterului mai favorabil al legii noi, doar compararea pedepsei aplicate de instanţa în baza legii vechi şi pedepsei prevăzute de legea nouă şi nu analiza termenului de prescripţie a răspunderii penale;

c) Jurisprudenţa anterioară a CCR stabileşte în mod explicit faptul că aplicarea legii mai favorabile se face în mod global, ceea ce atrage aplicarea regulilor cursului prescripţiei conform legii deja stabilită prin hotărârea definitivă ce face obiectul contestaţiei în anulare. Incidenţa unei legi noi în cauzele definitiv judecate apare ca fiind legală doar în condiţiile art. 6 C. pen., deci doar atunci când sancţiunea prevăzută de legea nouă apare ca fiind mai favorabilă prin natura sa ori dacă maximul prevăzut de legea nouă este mai mic decât sancţiunea efectiv stabilită. Criteriul prescripţiei răspunderii penale nu este prevăzut de art. 6 C. pen., astfel că nu poate fi analizat în cazul faptelor definitiv judecate.

d) Odată stabilită, printr-o hotărâre definitivă, legea incidentă într-o cauză, intervenţia ulterioară a unei instanţe de judecată în căi extraordinare de atac nu poate schimba, dat fiind caracterul definitiv al hotărârii analizate conform art. 5 C. pen., legea stabilită ca fiind aplicabilă şi intrată în autoritate de lucru judecat. Legea nu prevede nicio situaţie în care este permisă înlăturarea caracterului definitiv al hotărârii definitive pentru a fi schimbată legea deja aplicată raportului juridic. Legea permite doar înlăturarea caracterului definitiv atunci când, în conformitate cu legea stabilită ca incidentă, termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit fără ca instanţa de apel să fi observat efectele sale, deci atunci când aşa cum prevede cazul de contestaţie în anulare, la data condamnării existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Conform legii, art. 426 lit. b) C. proc. pen. şi art. 6 C. pen., nici un fapt juridic ulterior condamnării nu produce efecte asupra prescripţiei răspunderii penale.

Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

Art. 6. (1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

(4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.

(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1) - (4), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.

(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.

(7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1) - (6).

Cadrul legal în care sunt judecate criticile de faţă este circumscris contestaţiei în anulare. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale. Contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, instanţa care a pronunţat hotărârea cu încălcarea legii anulând-o în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor sau persoanei vătămate ori a celor referitoare la instanţa de judecată.

Prin reglementarea strictă a erorilor de procedură care pot justifica exercitarea contestaţiei în anulare se urmăreşte, pe de o parte, respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, respectarea securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de către instanţa de judecată).

Potrivit dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen., contestaţia în anulare se declară împotriva hotărârilor penale definitive în următoarele cazuri(...); b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; (...).

Se constată că prin cererea formulată de A. întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., s-a solicitat admiterea contestaţiei în anulare şi, pe cale de consecinţă, încetarea procesului penal, constând în aceea că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. privind intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. presupune o error in procedendo, constând în eroarea procedurală a instanţei de a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j din C. proc. pen. pentru care existau probe în cauză. Nu este permisă anularea caracterului definitiv al deciziei în considerarea unor fapte juridice noi, ci doar în considerarea faptelor juridice existente la data deciziei de condamnare, ale căror efecte nu au fost observate de instanţa de apel.

În speţă, Înalta Curte constată că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au stabilit C. pen. din 1969 ca lege aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii. Aplicarea textelor de lege susţinute de apărare ar fi fost posibilă doar în condiţiile jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, deci doar dacă instanţele ar fi stabilit C. pen. intrat în vigoare la 01 februarie 2014 ca legea incidentă raportului juridic dedus judecăţii, şi nu în condiţiile C. pen. din 1969, cum este cazul situaţiei juridice din dosarul de faţă.

Prin decizia penală contestată, s-a dispus recalificarea faptelor pentru care contestatorul a fost trimis în judecată din infracţiunile de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi spălare de bani prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi spălare de bani prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 toate cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 33, art. 34 din vechiul C. pen., aşa cum erau în vigoare la data săvârşirii faptelor.

S-a dispus condamnarea contestatorului A., în baza art. 254 alin. (1) din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită, iar în baza art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de spălare de bani.

Astfel cum s-a precizat în cele ce preced, în considerentele deciziei penale împotriva căreia a fost formulată prezenta contestaţie în anulare s-a constatat, în raport cu situaţia de fapt reţinută, că faptele inculpatului A. întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunilor de luare de mită şi spălare de bani prevăzute şi pedepsite conform legislaţiei penale la data judecării faptelor de art. 289 din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., iar conform legislaţiei penale la data săvârşirii faptelor prevăzute şi pedepsite de art. 254 alin. (1) din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 5 din C. pen., constând în aceea că în perioada 2007 - 2008, a pretins şi a primit de la denunţătorul B. suma de 1.560.0000 euro reprezentând diferenţa - contravaloare preţ la contractului de vânzare-cumpărare legal încheiat între B. şi tatăl său, C., în schimbul demersurilor nelegale efectuate în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate a autorului lui D. în legătură cu atribuţiile sale de serviciu, în calitate de secretar al Primăriei Sectorului 2 Bucureşti, şi membru al Subcomisiei de fond funciar. Sumele de bani obţinute din fapta de luare de mită, cu bună ştiinţă au fost transferate întrun cont bancar controlat de către inculpatul A., ulterior realizând mai multe investiţii imobiliare în România şi Spania pe numele altor persoane, în scopul ascunderii originii infracţionale a banilor şi identitatea beneficiarului real al folosului, dar şi a naturii reale a plăţii acestor sume, texte de lege în baza cărora acesta urmează sa fie condamnat cu aplicarea dispoziţiilor art. 5 din C. pen.

Sub aspectul legii penale mai favorabile, faţă de inculpatul A., Înalta Curte a reţinut în cuprinsul deciziei penale contestate că aceasta este vechiul C. pen. şi legile speciale aşa cum erau în vigoare la data săvârşirii faptelor având în vedere pe de o parte, tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, cel prevăzut de legea nouă fiind unul mult mai sever, prin impunerea unui spor obligatoriu la pedeapsa cea mai grea, de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite pentru infracţiuni concurente, iar pe de altă parte, modalitatea de executare, dispoziţiile legii vechi sunt mai favorabile, atât în ce priveşte suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută de art. 81 şi următoarele din C. pen. 1969, cât şi a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în condiţiile art. 861 şi următoarele din C. pen. 1969, ţinând seama de sfera obligaţiilor impuse condamnaţilor (prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii este prevăzută doar în legea nouă) şi de efectele suspendării (reabilitarea de drept nu mai esteprevăzută de legea nouă).

Instanţa de apel a stabilit că legea penală mai favorabilă este reprezentată de C. pen. din 1969, prescripţia răspunderii penale fiind reglementată în art. 122-124 din acest act normativ. În cauză fiind întrerupt termenul general al prescripţiei răspunderii penale prin acte care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului (potrivit art. 122 C. pen. din 1969), şi începând să curgă un nou termen de prescripţie (conform art. 123 alin. (2) C. pen. din 1969), nu se ia în calcul termenul general de prescripţie, ci se calculează termenul de prescripţie specială a răspunderii penale care, în conformitate cu art. 124 C. pen. din 1969, este de 20 ani atât pentru infracţiunea de luare de mită, cât şi pentru infracţiunea de spălare a banilor şi nu s-a împlinit înainte de pronunţarea deciziei instanţei de apel, în legătură cu niciuna dintre infracţiunile pentru care a fost condamnat contestatorul.

Contrar susţinerilor apărării, art. 154 din Noul C. pen. nu este incident în speţă, în realitate, apărarea formulând critici cu privire la stabilirea legii penale mai favorabile, ceea ce excede analizei care se poate realiza în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare. Stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), şi nu poate face obiectul cenzurii în contestaţie în anulare, întrucât nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen.. Revine, aşadar, fiecărei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu a dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.

Raţionamentul apărării este infirmat prin Decizia nr. 67/25.10.2022 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care prevede că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen.. şi deci exclude aplicarea art. 6 C. pen., specific intervenirii legii penale noi în situaţia cauzelor definitiv judecate (care fac obiectul unei contestaţii în anulare), cât şi de decizia Curţii Constituţionale a României nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), care se referă la modul de reglementare a cursului prescripţiei penale în C. pen. intrat în vigoare la 01 februarie 2014 stabilind că standardul constituţional era respecta de C. pen. din 1969, incident în cauză [paragraful 72 (...)Astfel, (...) Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte(...)]. .

Aşadar, în cauză, aşa cum s-a menţionat mai sus, instanţa de apel, stabilind ca lege penală incidentă legea veche, a calculat termenele conform dispoziţiilor C. pen. din 1969, iar această chestiune care nu poate forma obiectul cenzurii pe calea contestaţiei în anulare, după cum s-a subliniat în cele ce preced.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulate de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 114/A din 13 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016.

Va obliga contestatorul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat, în cuantum de 680 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 114/A din 13 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat, în cuantum de 680 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 ianuarie 2023.