Appeal against annulment-motion ruling inadmissible; robbery conviction stands with limitation challenge time-barred.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (Criminal Section) dismissed as inadmissible the appeal filed by the convicted appellant against Criminal Decision no. 1636/A of 13 December 2022 of the Bucharest Court of Appeal, which had rejected as unfounded his motion to annulment (contestație în anulare) based on Art. 426(b) of the Criminal Procedure Code; the appellant was ordered to pay 200 RON in judicial costs, while the state bore the 680 RON fee for the court-appointed lawyer, and the appealed decision remains in force. The underlying case concerned a challenge to a final conviction for robbery, illegal deprivation of liberty, and forgery, with the appellant arguing that criminal liability was time-barred in light of Constitutional Court decisions nos. 297/2018 and 358/2022 on the interruption of limitation periods, which he claimed constituted grounds for terminating the criminal process. The decisive legal basis was that, under Art. 432(4) of the Criminal Procedure Code, only decisions rendered after the motion was admitted in principle are appealable; here, the challenged decision was issued at the merits stage after preliminary admission and was therefore final, and because no legal remedy exists except those expressly provided by law, the appeal was inadmissible. On the merits, the Court also noted that the 2018 and 2022 Constitutional Court rulings could not retroactively affect the limitation analysis because the conviction became final on 22 June 2018, before the publication of the first decision, and the limitation periods (computed under both the 1969 and 2009 Criminal Codes from 26 December 2010, with interruptions and special terms) had not expired at that date.
Legislator headnote
AI generatedart. 431 alin. (2) din C. proc. pen, art. 426 lit. b) din C. proc. pen, art. 275 alin. (2) din C. proc. pen, art. 275 alin. (6) din C. proc. pen, art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen, art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen; Appeal against annulment-motion ruling inadmissible; robbery conviction stands with limitation challenge time-barred: 1636/A of 13 December 2022 of the Bucharest Court of Appeal, which had rejected as unfounded his motion to annulment (contestație în anulare) based on Art. 426(b) of the Criminal Procedure Code; the appellant was ordered to pay 200 RON in judicial costs, while the state bore the 680 RON fee for the court-appointed lawyer, and the appealed decision remains in force. The underlying case concerned a challenge to a final conviction for robbery, illegal deprivation of liberty, and forgery, with the appellant arguing that criminal liability was time-barred in light of Constitutional Court decisions nos. 297/2018 and 358/2022 on the interruption of limitation periods, which he claimed constituted grounds for terminating the criminal process. The decisive legal basis was that, under Art. 432(4) of the Criminal Procedure Code, only decisions rendered after the motion was admitted in principle are appealable; here, the challenged decision was issued at the merits stage after preliminary admission and was therefore final, and because no legal remedy exists except those expressly provided by law, the appeal was inadmissible. On the merits, the Court also noted that the 2018 and 2022 Constitutional Court rulings could not retroactively affect the limitation analysis because the conviction became final on 22 June 2018, before the publication of the first decision, and the limitation periods (computed under both the 1969 and 2009 Criminal Codes from 26 December 2010, with interruptions and special terms) had not expired at that date.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for rejecting the appeal as inadmissible.
Used to impose court costs on the appellant.
Used for the payment of the court-appointed lawyer's fee from the state's funds.
Full text
Deliberând asupra apelului declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1636/A din data de 13 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022 (y/2022), constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 1636/A din data de 13 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022, în baza art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., s-a admis în principiu contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 941/A/22.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia I Penală, pronunţate în dosarul nr. x/2014.
S-a respins ca nefondată contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., formulată de contestatorul condamnat A. împotriva aceleiaşi decizii penale. În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat contestatorul condamnat la plata către stat a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare. În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., s-a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiţiei a onorariului cuvenit avocatului din oficiu în cuantum de 680 RON.
Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sector 5 Bucureşti - secţia I Penală la data de 10.08.2022, sub nr. x/2022, contestatorul condamnat A. a formulat contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., având în vedere decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518/25.06.2018 şi decizia Curţii Constituţionale a României nr. 358/26.05.2022, apreciind că a intervenit prescripţia, cauză de stingere/micşorare a pedepsei.
În motivare, contestatorul condamnat a arătat că prin sentinţa penală nr. 35/06.02.2017 a Judecătoriei Cornetu, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a fost condamnat la pedeapsa de 20 de ani închisoare pentru săvârşirea unor aşa-zise fapte penale în timp ce se afla în misiune, în calitate de poliţist în cadrul Poliţiei Capitalei, tâlhărie, lipsire de libertate, fals intelectual, uz de fals. De asemenea, a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi falsificare de instrumente oficiale.
La termenul din 16.09.2022, cererea contestatorului condamnat a fost calificată ca fiind o contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., iar prin sentinţa penală nr. 2226/16.09.2022 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti - secţia I Penală, în temeiul art. 47, art. 50 rap. la art. 429 şi art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a fost admisă excepţia de necompetenţă invocată de instanţă din oficiu, cauza având ca obiect contestaţie în anulare în raport cu sentinţa penală nr. 35/2017 a Judecătoriei Cornetu, definitivă prin decizia penală nr. 941/22.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti fiind declinată în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 27.09.2022 şi s-a dispus în temeiul art. 431 din C. proc. pen., admiterea în principiu a contestaţiei în anulare formulate de contestatorul condamnat împotriva deciziei penale nr. 941/A/22.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţate în dosarul nr. x/2014, constatând că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege.
Nemaifiind alte cereri Curtea a acordat cuvântul pe fondul contestaţiei în anulare, iar după ascultarea concluziilor contestatorului condamnat şi ale procurorului, Curtea a reţinut cauza în pronunţare.
Examinând contestaţia în anulare de faţă, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 35/06.02.2017 pronunţată de Judecătoria Cornetu, definitivă prin decizia penală nr. 941/A/22.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia I Penală, în baza art. 211 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969, i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969, i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 211 alin. (1), (2)1 lit. a) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen., fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969, i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 189 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (persoană vătămată B.). În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 189 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (persoană vătămată C.). În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969, i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969, i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 189 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (persoană vătămată D.). În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 189 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (persoană vătămată E.). În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 189 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (persoană vătămată F.). În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 289 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată. În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 291 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată. În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969 . În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 34 alin. (1) lit. b) coroborat de art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele de 5 ani închisoare, 10 ani închisoare, 10 ani închisoare, 10 ani închisoare, 10 ani închisoare, 10 ani închisoare, 10 ani închisoare, 2 ani închisoare şi 2 ani închisoare, în final inculpatul A. executând pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare, sporită cu doi ani, în final inculpatul urmând să execute 12 ani închisoare. În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. G. S.R.L. şi în consecinţă a fost obligat inculpatul, în solidar cu alţi inculpaţi, la plata sumei de 61.708,23 RON către partea civilă. În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 1349 şi 1357 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul, în solidar cu alţii, la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând daune morale. În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 1349 şi 1357 C. civ. a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă C. şi a fost obligat inculpatul, alături de alţii, în solidar, la plata sumei de 20.000 RON, reprezentând daune morale.
În fapt, în esenţă, s-a reţinut în sarcina contestatorului că, în data de 26.12.2010, i-a sustras numitului C. suma de 230 RON şi l-a pus într-o stare de neputinţă de a se apăra, prin încătuşare şi ţinerea acestuia în autoutilitara x cu nr. x. La aceeaşi dată, a sustras articole pirotehnice din incinta depozitului nr. 15 şi i-a pus în stare de neputinţă de apărare pe numiţii B., C. şi D. prin încătuşare. În aceleaşi împrejurări, în data de 26.12.2010, i-a lipsit de libertate pe numiţii B., C., D., E. şi F. prin încătuşarea primilor trei şi conducerea tuturor la sediul Poliţiei Capitalei fără drept. În data de 26.12.2010, inculpatul a inserat în procesele-verbale datate din 26.12.2010 date necorespunzătoare adevărului, folosindu-se ulterior de înscrisurile falsificate pentru a produce efecte juridice.
În drept, potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Conform art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit prescripţia. Încetarea procesului penal se pronunţă, printre altele, şi în cazul prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.
Aşadar, coroborând dispoziţiile legale menţionate, Curtea a reţinut că prescripţia răspunderii penale este o cauză de încetare a procesului penal care poate fundamenta o soluţie de admitere a căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.
Contrar susţinerilor contestatorului condamnat A., s-a apreciat că incidenţa prescripţiei răspunderii penale nu echivalează cu dezincriminarea faptei. Potrivit art. 4 din C. pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Aşadar, constatarea incidenţei art. 4 din C. pen. pe parcursul procesului penal ar conduce la o soluţie de achitare întemeiată pe art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., nicidecum la o soluţie de încetare a procesului penal. După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, art. 4 din C. pen. poate fi invocat pe calea procedurii reglementate de art. 595 din C. proc. pen.
Revenind la natura acestei căi extraordinare de atac, contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare ce poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale. Văzând dispoziţiile art. 429 alin. (1) din C. proc. pen., competenţa de a soluţiona contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. aparţine fie primei instanţe (a cărei hotărârea a rămas definitivă prin neapelare sau prin retragerea apelului) fie, precum în cauză, instanţei de apel care a pronunţat hotărârea definitivă a cărei anulare se cere.
În condiţiile în care contestaţia în anulare a fost deja admisă în principiu, constatându-se că vizează o hotărâre penală definitivă, fiind formulată de inculpat (art. 427 alin. (1) din C. proc. pen.) în termenul prevăzut de art. 428 alin. (2) din C. proc. pen. (contestaţia în anulare pentru motivul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. putând fi introdusă oricând), motivul pe care se sprijină calea extraordinară de atac fiind dintre cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. (mai exact lit. b) - neanalizat de instanţa de apel care a pronunţat decizia penală nr. 941/A/22.06.2018, contestatorul condamnat făcând totodată referire la dovezi care se regăsesc la dosar, Curtea a analizat dacă în cauză, la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, mai exact dacă era împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că pentru infracţiunile de tâlhărie legea prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 18 ani, respectiv de la 7 la 20 de ani, astfel că termenul de prescripţie a răspunderii penale este, potrivit art. 122 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969, de 15 ani. Pentru infracţiunea de lipsire de libertate, legea prevede pedeapsa închisorii de la 7 la 15 ani, astfel că termenul de prescripţie a răspunderii penale este, potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969, de 10 ani. Pentru infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals, legea prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani, respectiv de la 3 luni la 2 ani sau amendă, astfel că termenul de prescripţie a răspunderii penale este, potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969, de 5 ani.
Conform art. 122 alin. (2) din C. pen. din 1969, termenul de prescripţie a răspunderii penale se socoteşte de la data săvârşirii infracţiunii […], iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni (fals intelectual şi uz de fals). Sunt neîntemeiate susţinerile contestatorului - condamnat conform cărora, în cazul unor infracţiuni, termenul începe să curgă de la data intrării în vigoare a C. pen. 2009.
Aşadar, în cauză, termenele de prescripţie a răspunderii penale au început să curgă la data de 26.12.2010 (data săvârşirii faptelor).
Cursul termenului de prescripţie este însă susceptibil de întrerupere şi suspendare.
Art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969 prevedea că termenul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului. Efectul întreruperii cursului termenului de prescripţie este prevăzut la alin. (2) al art. 123 din C. pen. din 1969, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
Cu toate acestea, termenele prevăzute la art. 122 din C. pen. din 1969, dacă au fost depăşite cu încă jumătate (Decizia nr. 1.092/18 decembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 din C. pen.), vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni (art. 124 C. pen. 1969) - termenul special al prescripţiei răspunderii penale.
Potrivit art. 128 alin. (1) din C. pen. din 1969, cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 122 este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Într-o asemenea situaţie, prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare (alin. (3).
S-a constatat că instanţa de apel a reţinut că legea veche este mai favorabilă pentru inculpat, fără a analiza instituţia prescripţiei răspunderii penale.
Conform legii noi (C. pen. 2009), pentru infracţiunea de tâlhărie prev. de art. 233 din C. pen. în care s-ar încadra ambele infracţiuni de tâlhărie pentru care a fost condamnat contestatorul), termenul de prescripţie a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. 2009, de 8 ani (pedeapsa prevăzută de lege fiind de la 2 ani la 7 ani închisoare).
Pentru infracţiune de lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 205 alin. (1) şi (2) lit. a) din C. pen. 2009 (corespondenta infracţiunii prev. de art. 189 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969), legea prevede o pedeapsă de la 3 la 10 ani închisoare, astfel că termenul de prescripţie a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. 2009, de 8 ani (pedeapsa prevăzută de lege fiind de la 3 ani la 10 ani închisoare).
Pentru infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals, legea nouă prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, respectiv de la 3 luni la 2 ani sau amendă, astfel că termenul de prescripţie a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. 2009, de 5 ani.
Conform art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii […], iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
Aşadar, în cauză, termenul de prescripţie a răspunderii penale a început să curgă şi potrivit legii noi la data de 26.12.2010 (data săvârşirii faptelor).
Cursul termenului de prescripţie este însă susceptibil de întrerupere şi suspendare şi conform legii noi.
Art. 155 alin. (1) din C. pen. din 1969, prevedea, inclusiv la momentul pronunţării deciziei în apel, la data de 22.06.2018, că termenul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. Efectul întreruperii cursului termenului de prescripţie este prevăzut la alin. (2) al art. 155 din C. pen., după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
Cu toate acestea, termenele prevăzute la art. 154 din C. pen., dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni (alin. (4) - termenul special al prescripţiei răspunderii penale.
Potrivit art. 156 din C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Într-o asemenea situaţie, prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Prin decizia nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518/25.06.2018, invocată de contestatorul condamnat, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., constatându-se că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", este neconstituţională.
Ulterior, prin decizia nr. 358/26.06.2022 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565/09.06.2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale.
În considerentele acestei din urmă decizii Curtea Constituţională a României a stabilit şi natura deciziei nr. 297/26.04.2018. Aplicând criteriile tradiţionale/clasice, Curtea a arătat că această decizie nu poate fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare (par. 55, 61), ci în categoria deciziilor simple/extreme.
În consecinţă, Curtea a constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26.04.2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (par. 73).
Prin decizia nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141/28.11.2022, instanţa supremă a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen., astfel cum şi apărarea a invocat. Prin aceeaşi decizia s-a stabilit, totodată, că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.
În considerentele deciziei menţionate s-a arătat, printre altele, că raporturile juridice soluţionate definitiv anterior publicării deciziei nr. 297/2018 (respectiv 25.06.2018) constituie facta praeterita din perspectiva efectelor acesteia şi nu pot, prin intermediul unei contestaţii în anulare, să fie transformate în cauze pendinte în raport cu aceasta.
Argumentele instanţei supreme sunt în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României. Conform art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Prin decizia nr. 126/03.03.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11.03.2016 (par. 24 şi 25), Curtea a reţinut că "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor" (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea a reţinut că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, Curtea a reţinut că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, acelor situaţii care au devenit facta praeterita (doar pe calea revizuirii conform art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. - n.n.).
Curtea a mai arătat că ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat.
În consecinţă, rezultă cu evidenţă că, din moment ce la momentul rămânerii definitive a soluţiei de condamnare în prezenta cauză (22.06.2018), decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 nu făcea parte din ordinea juridică normativă, fiind publicată în Monitorul Oficial al României la data de 25.06.2018, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în configuraţia ulterioară a acestei decizii nu pot fi invocate ca lege penală mai favorabilă de către contestatorul - condamnat din perspectiva prescripţiei răspunderii penale.
De altfel, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din C. pen. prevăd că în cazul în care de la data săvârşirii infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra incidenţei dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale (la cerere sau din oficiu), constituie o eroare de procedură care poate să rezulte inclusiv din neaplicarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor privind legea penală mai favorabilă prev. de art. 5 din C. pen. de către instanţa de apel, în condiţiile în care legea procesual penală nu face nicio distincţie din această perspectivă, cu condiţia ca legea penală mai favorabilă să fi fost în vigoare în perioada cuprinsă între data săvârşirii infracţiunii şi data pronunţării deciziei din apel.
Or, doar ulterior publicării deciziei nr. 297/2018, respectiv începând cu 25.06.2018 şi până la data de 30.05.2022 (publicarea O.U.G. nr. 71/2022, care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. în acord cu decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018), dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. au reprezentat o lege penală mai favorabilă, din moment ce nu conţinea vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.
Aşadar, legea penală mai favorabilă din perioada 25.06.2018 - 30.05.2022 nu poate fi aplicată unei situaţii definitiv consolidate 22.06.2018 pe calea contestaţiei în anulare, fiind vorba de o situaţie juridică trecută (facta praeterita), iar termenul de prescripţie trebuie calculat fără luarea în considerare a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022.
Astfel, Curtea a reţinut că la momentul pronunţării deciziei din apel (22.06.2018), nu era împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale nici potrivit legii vechi (C. pen. 1969), şi nici potrivit legii noi (C. pen. 2009), având în vedere dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. din 2009 în vigoare la acea dată. Din moment ce au existat acte de întrerupere succesive (faptele dedusă judecăţii fiind comise în 26.10.2010, instanţa fiind sesizată cu rechizitoriu la data de 23.11.2013), raportarea trebuie făcută la termenele speciale ale prescripţiei răspunderii penale, iar cel mai scurt ar fi cel de 7 ani şi 6 luni (5 ani + 2 ani şi 6 luni - art. 124 din C. pen. din 1969), conform C. pen. 1969, pentru infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals, termen care s-ar fi împlinit la 25.06.2018. Calcularea celorlalte termene de prescripţie a răspunderii penale, conform fiecărei legi în parte, este superfluă, fiind evident că acestea s-ar fi împlinit după pronunţarea hotărârii de către instanţa de apel.
Prin urmare, s-a constatat că nu era incidentă la momentul rămânerii definitive a soluţiei de condamnare cauza de încetare a procesului penal prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., prescripţia răspunderii penale, argumentele contestatorului - condamnat neputând fi primite.
S-a reţinut că împrejurarea că prin notele scrise depuse de contestatorul - condamnat, la data de 14.05.2018, acesta a solicitat analizarea dosarului şi din perspectiva admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a art. 155 alin. (1) din C. pen. prin decizia Curţii Constituţionale a României din 26.04.2018 (nepublicată la 22.06.2018, când instanţa de apel a pronunţat decizia a cărei anulare se solicită), nu are nicio relevanţă în cauză.
Condiţia admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză referitoare la prevederi legale care, după ce hotărârea a rămas definitivă, au fost declarate neconstituţionale, este specifică revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., doar instanţa de revizuire putând să aprecieze cu ocazia admisibilităţii în principiu dacă solicitarea adresată instanţei prin notele scrise invocate echivalează cu ridicarea excepţiei în faţa instanţei de judecată.
Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., fost admisă în principiu contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 941/A/22.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia I Penală, pronunţate în dosarul nr. x/2014 şi pe fond, s-a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., formulată de contestatorul condamnat A. împotriva aceleiaşi decizii penale.
Împotriva deciziei penale nr. 1636/A din data de 13 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022(2945/2022), contestatorul A. a formulat apel.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia penală, la data de 06.01.2023, sub dosar nr. x/2022, fiind stabilit termen de judecată la data de 31.01.2023.
Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii prezentei căi de atac, având în vedere că hotărârea apelată este definitivă.
Examinând cauza cu prioritate din perspectiva admisibilităţii căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:
Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluţionarea apelului formulat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1636/A din data de 13 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022 (y/2022), prin care s-a respins ca nefondată contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 941/A/22.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia I Penală.
Potrivit dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.
În ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., jurisprudenţa a statuat în mod constant că această dispoziţie vizează hotărârile pronunţate în procedura de judecare a contestaţiei în anulare după admiterea în principiu, reglementată de art. 431 din C. proc. pen.
Aşadar, etapa distinctă a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare este reglementată de art. 431 din C. proc. pen., dispoziţii în cuprinsul cărora nu se prevede posibilitatea atacării hotărârii pronunţate cu apel, iar dispoziţiile art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., privesc exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare ulterior admiterii în principiu.
Or, în cauză, contestatorul A. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 35/06.02.2017 pronunţată de Judecătoria Cornetu, ce a rămas definitivă prin decizia penală nr. 941/A/22.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia I Penală, ca atare, decizia prin care s-a respins ca nefondată contestaţia în anulare, atacată de contestator, este definitivă, în considerarea etapei procesuale în care a fost pronunţată.
Hotărârea judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie fiind explicite în sensul că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
În aceste condiţii, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Ca atare, atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual, intervine sancţiunea procedurală a inadmisibilităţii.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1636/A din data de 13 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022 (y/2022).
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1636/A din data de 13 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022 (y/2022).
Obligă apelantul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2023.
GGC - MM