Limits of cassation review: factual re-evaluation of tax certificate falsity and subsidiarity between abuse of office and intellectual forgery

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 54 din 26 februarie 2021 pronunţată de Judecătoria Costeşti s-au hotărât, printre altele, următoarele:

În temeiul art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (2) şi (10) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată (2 acte materiale).

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 2 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În temeiul art. 91 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 92 alin. (1) C. pen., s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligată inculpata ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a fost obligată inculpata să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Argeş sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen. rap. la art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 90 de zile, în cadrul Primăriei oraşului Costeşti, judeţul Argeş sau a Consiliului Local al oraşului Costeşti, judeţul Argeş.

În temeiul art. 94 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. c) - e) C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Argeş.

În temeiul art. 94 alin. (2) C. pen., s-a dispus ca supravegherea executării obligaţiilor prevăzute de art. 93 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, să se realizeze de către Serviciul de Probaţiune Argeş.

În temeiul art. 94 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca Serviciul de Probaţiune Argeş să ia măsurile necesare pentru a asigura executarea obligaţiilor prevăzute de art. 93 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen., într-un termen cât mai scurt de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen. rap. la art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 alin. (1), alin. (2) şi alin. (4) C. pen.

Prin aceeaşi hotărâre instanţa a pronunţat o soluţie şi cu privire la inculpatul B..

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. g) şi art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea următoarelor înscrisuri: certificat de atestare fiscală privind creanţele bugetare în cazul persoanelor fizice nr. 4134 din 12.06.2017 eliberat de Primăria Comunei Buzoeşti; certificat de atestare fiscală privind creanţele bugetare în cazul persoanelor fizice nr. 4133 din 12.06.2017 eliberat de Primăria Comunei Buzoeşti .

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatei la plata de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, inculpaţii A. şi B..

Prin decizia penală nr. 156/A din 11 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 54 din 26 februarie 2021 pronunţată Judecătoria Costeşti, dispunându-se obligarea apelanţilor la plata de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva deciziei penale nr. 156/A din 11 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs în casaţie inculpata A., invocând cazurile de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, la data de 11 aprilie 2022, sub nr. x/2020.

Prin încheierea din 17 mai 2022, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., iar pe cea prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 438 C. proc. pen., numai sub aspectul cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, în limitele menţionate, pentru argumentele expuse în cuprinsul acesteia.

Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei atacate formulată de recurenta inculpată.

În acest context, redând în continuare criticile formulate în sfera cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în raport de care s-a dispus soluţia parţială de admitere în principiu a cererii de recurs în casaţie, Înalta Curte constată că recurenta inculpată A. a susţinut că fapta pentru care a fost condamnată definitiv nu este prevăzută de legea penală întrucât:

- îndeplinirea defectuoasă a aceloraşi atribuţii de serviciu nu este prevăzută de legea penală, fiind corect reţinut faptul că este posibilă eliberarea unui certificat care să nu ateste datorii către bugetul local, în condiţiile în care bunul nu a fost înregistrat în evidenţele primăriei;

- caracterul de indivizibilitate coroborat cu raportul de subsidiaritate dintre infracţiunile de abuz în serviciu şi fals intelectual comise de acelaşi funcţionar public, cu privire la aceleaşi acte materiale, legitimau schimbarea încadrării juridice prin absorbţia abuzului în serviciu în infracţiunea de fals, excluzând judecarea lor separată, cu soluţii diametral opuse (identitatea de raţiune).

În acest sens, recurenta inculpată a arătat, în esenţă, că, în faţa instanţei de apel a solicitat, cu titlu subsidiar, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., invocând cele două argumente anterior menţionate. Cel dintâi argument a plecat de la situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu, iar cel de al doilea - de la împrejurarea că, potrivit celor reţinute la pag. 7, 10 din actul de sesizare, pentru aceleaşi două acte materiale pentru care inculpata A. a fost cercetată şi trimisă în judecată pentru infracţiunea de fals intelectual (certificatele de atestare fiscală nr. 4133 şi 4134 din 12.06.2017), s-a dispus, în urma cercetărilor efectuate, o soluţie de clasare pentru infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Instanţa de apel nu a evaluat însă cea din urmă apărare formulată, context în care soluţia pronunţată de aceasta este nelegală.

De altfel, instanţa de apel a fost de acord cu raţionamentul instanţei de fond potrivit căruia: "nu pot fi reţinute apărările apărătorului inculpatei, în sensul că aceasta, prin menţiunile făcute în cuprinsul certificatelor de atestare fiscală nr. 4133 şi 4134 din data de 12.06.2017, nu a consemnat în fals date care nu corespund realităţii. Astfel, inculpata, cu bună-ştiinţă, a consemnat şi a atestat o situaţie ce nu corespundea realităţii, respectiv aceea că numita C. deţine suprafaţa de 75000 mp., respectiv 27400 mp., iar pentru aceste suprafeţe de teren nu are debite la bugetul local. Or, în condiţiile în care numita C. nu figura înregistrată la rolul fiscal cu aceste terenuri, menţiunile făcute în certificatele de atestare fiscală sus menţionate, nu corespund realităţii, fiind false."

În rechizitoriu (pag. 6) s-a reţinut o singură situaţie prezentată ca falsă, respectiv faptul că numita C. nu figura cu debite pentru terenurile anterior menţionate, iar nicidecum că acuzata ar fi constatat deţinerea acestor terenuri. Aceasta a fost şi logica apărării expusă în faţa instanţei de fond, anume că există doua situaţii reale în care se poate atesta că o persoană nu are debite către bugetul local: când există bunuri înregistrate şi aceste debite sunt plătite; respectiv când nu există bunuri înregistrate pentru care să se plătească debite. Or, raportat la această din urmă situaţie nu poate fi reţinută infracţiunea de fals intelectual.

Cu privire la cealaltă situaţie identificată ca falsă de către instanţa de fond, cu care nu a fost însă învestita prin actul de sesizare, respectiv aceea că inculpata A. ar fi atestat deţinerea terenurilor de referinţă, se impun următoarele observaţii de nelegalitate: instanţa s-a autoinvestit cu o situaţie care nu a făcut obiectul trimiterii în judecată, plasând inculpata în situaţia unui proces inechitabil, derulat cu încălcarea art. 6 CEDO (raportat la neclaritatea acuzaţiei şi timpul necesar pentru pregătirea apărării); atestarea deţinerii unui teren este condiţionată de înregistrarea acestuia în scriptele primăriei. Or, inculpata A. nu avea atribuţii nici pe linia înregistrării terenurilor pe rolurile primăriei, nici în atestarea deţinerii acestora.

Astfel, potrivit fişei postului întocmită la data de 03.01.2017, A. ocupa funcţia publică de execuţie de "inspector taxe şi impozite", având, printre altele, şi atribuţii privind: întocmirea şi ţinerea evidenţei rolurilor fiscale privind impozitele şi taxele pe clădiri şi teren, cât şi mijloacele de transport pentru persoane fizice; eliberarea certificatelor de rol fiscal pentru persoanele fizice; eliberarea adeverinţelor fiscale pentru cetăţenii din comună, la solicitarea acestora; calcularea/recalcularea sumelor stabilite conform legii fiscalităţii pentru impozitele pe clădiri/teren şi taxele pe mijloacele de transport la persoanele fizice; întocmirea actelor necesare pentru somarea persoanelor fizice care sunt debitoare; operarea în registrul de rol a debitelor stabilite şi calcularea sumelor privind majorările şi penalităţile pentru perioada de întârziere.

La termenul fixat pentru dezbaterea recursului în casaţie pe fond, 27 septembrie 2022, în lipsa recurentei inculpate, care, deşi legal citată, nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a susţine calea extraordinară de atac, reprezentantul Ministerului Public a formulat concluziile detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpata A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În fine, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurenta inculpată A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reţine că, dat fiind imperativul includerii în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai a aspectelor de drept, cazul de recurs în casaţie menţionat vizează exclusiv situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare sau în care instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, în ansamblul său ori ca efect al modificării unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta concret săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probatoriu.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile formulate de recurenta inculpată A. în sfera cazului de recurs în casaţie sus-menţionat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată caracterul neîntemeiat al acestora.

În acest sens, reţine că starea de fapt valorificată prin decizia recurată raportat la infracţiunea analizată este, în esenţă, următoarea:

În cursul anului 2017, în calitate de inspector taxe şi impozite în cadrul Primăriei Comunei Buzoeşti, având atribuţii privind întocmirea şi ţinerea evidenţei impozitelor şi taxelor pe clădiri şi terenuri şi eliberarea certificatelor de atestare fiscală a persoanelor fizice, inculpata A., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a completat şi semnat certificatele de atestare fiscală nr. 4133 şi nr. 4134 din data de 12.06.2017, prin care a atestat în fals că terenurile în suprafaţă de 27.400 mp. şi 75.000 mp., situate în extravilanul comunei Buzoeşti, aparţinând numitei C., care au făcut ulterior obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 02.08.2017, nu figurau în evidenţele fiscale cu debite. Certificatele au fost recepţionate ulterior de Direcţia pentru Agricultură Argeş, fiind îndeplinită astfel procedura prevăzută de Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan.

În realitate, pentru cele două terenuri, taxele şi impozitele nu erau plătite, acestea fiind achitate ulterior, prin chitanţa nr. x din data de 16.07.2018, în cuantum de 5.414 RON şi 3.722 RON - reprezentând debite şi 1.692 RON - majorări de întârziere aferente perioadei 2012-2017.

Distinct de reţinerile factuale ale instanţei de fond, Curtea a reţinut că C. figura înregistrată pe rolul fiscal al Primăriei comunei Buzoeşti, cu cele două terenuri situate în extravilan, încă din anul 2012, în baza certificatului de moştenitor nr. x din 24.04.2012, emis în urma deschiderii succesiunii defunctei D., situaţie reţinută ca atare şi prin rechizitoriu şi recunoscută de către inculpată în faţa primei instanţe.

În actualul cadru procesual, recurenta inculpată A. a invocat, în incidenţa cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., lipsa de tipicitate a infracţiunii pentru care a fost condamnată definitiv, susţinând, sub un prim aspect, că eliberarea unui certificat fiscal care atestă că o persoană nu are datorii către bugetul local, în situaţia în care aceasta nu figurează cu bunuri înregistrate pentru care să plătească taxe, nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 321 alin. (1) C. pen.

Corelativ, a susţinut că instanţele de fond au condamnat-o pentru o faptă pentru care nu a fost trimisă în judecată, respectiv aceea că ar fi atestat în mod fals că numita C. deţinea terenurile în suprafaţă de 27.400 mp. şi 75.000 mp., situate în extravilanul comunei Buzoeşti.

Evaluând susţinerile recurentei inculpate, Înalta Curte constată, prioritar, că acestea sunt nepertinente, întrucât se fundamentează pe o greşită apreciere a obiectului concret al acuzaţiei aduse acesteia în speţă.

Înalta Curte reţine, în acest sens, că fapta imputată recurentei inculpate A. constă în aceea că a completat şi semnat certificatele de atestare fiscală nr. 4133 şi nr. 4134 din data de 12.06.2017, prin care a atestat în fals că terenurile agricole situate în extravilanul comunei Buzoeşti, în suprafaţă de 27.400 mp. şi 75.000 mp., înregistrate pe rolul fiscal al unităţii administrativ teritoriale susmenţionate, pe numele numitei C., încă din anul 2012, nu figurau în evidenţele fiscale cu debite, la data emiterii certificatelor.

Certificatele astfel întocmite au fost transmise Direcţiei pentru Agricultură Argeş, de către coinculpatul B., în vederea parcurgerii procedurii speciale de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan prevăzută de Legea nr. 17/2014 (privind unele măsuri de reglementare a vânzării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului), prealabilă operaţiunii efective de translaţie a dreptului de proprietate a imobilelor de referinţă, care s-a realizat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 02.08.2017.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei inculpate, fapta pentru care a fost condamnată vizează exclusiv atestarea necorespunzătoare, în cuprinsul celor două certificate fiscale sus-menţionate, a inexistenţei unor datorii fiscale aferente terenurilor agricole situate în extravilan, în suprafaţă de 27.400 mp. şi 75.000 mp., aparţinând numitei C., deşi acestea existau.

Această faptă, comisă de inculpata A. în calitatea sa de inspector taxe şi impozite în cadrul Primăriei Comunei Buzoeşti, cu atribuţii în întocmirea şi ţinerea evidenţei impozitelor şi taxelor pe clădiri şi terenuri şi eliberarea certificatelor de atestare fiscală a persoanelor fizice, întruneşte elementele de tipicitate obiectivă proprii infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., în forma continuată (câte un act material aferent fiecărui certificat de atestare fiscală), în modalitatea normativă a atestării unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Contestând reţinerile factuale ale instanţei de apel cu privire, în special, la faptul preînregistrării celor două terenuri extravilane aparţinând numitei C., pe rolul Primăriei comunei Buzoeşti (încă din anul 2012), la momentul întocmirii certificatelor de atestare fiscală falsificate, inculpata susţine că, în condiţiile în care, la data săvârşirii falsului, acestea nu se aflau în evidenţele primăriei, fapta care i se reţine în sarcină nu este prevăzută de legea penală.

Or, prin aceste susţineri, recurenta inculpată solicită, în realitate, nu cenzurarea unor chestiuni de drept circumscrise conţinutului tipic obiectiv al infracţiunii de fals intelectual, ci reevaluarea materialului probator administrat în cauză sub aspectul particular al situaţiei juridice a celor două terenuri extravilane ce fac obiectul acuzaţiei, negând, astfel, concluzia definitivă la care a ajuns instanţa de apel cu privire la această chestiune de fapt.

Reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator nu sunt, însă, posibile într-o cale extraordinară de atac menită a remedia exclusiv erori de drept.

Instanţa de casaţie este îndrituită a statua numai asupra aspectelor de legalitate a hotărârii definitive, în strictă concordanţă cu împrejurările factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de apel, fără a putea reevalua ea însăşi, în calea extraordinară de atac, temeinicia concluziilor definitive formulate cu privire la configuraţia faptică a acuzaţiilor.

Această înseamnă că, în speţă, Înalta Curte trebuie să se raporteze la statuările definitive ale instanţei de apel referitoare la preexistenţa înregistrării celor două terenuri extravilane aparţinând numitei C., pe rolul Primăriei comunei Buzoeşti (încă din anul 2012), la data săvârşirii infracţiunii reţinute în sarcina inculpatei A., precum şi la existenţa, la acelaşi moment, a unor taxe şi impozite neachitate aferente imobilelor sus-menţionate, situaţie constatată pe baza unor elemente factuale care nu mai pot cenzurate în recurs în casaţie.

Or, aşa cum s-a argumentat în precedent, limitarea normativă a obiectului recursului în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea cauzei pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt definitiv reţinute de către instanţa de apel ori a concordanţei acesteia cu probele administrate.

Analiza conţinutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanţa de apel a stabilit această stare de fapt, a fiabilităţii lor ori a eventualelor contradicţii dintre ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, şi concluziile instanţei, pe de altă parte, este proprie unei evaluări de fapt a cauzei, care excedează vădit limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În al doilea rând, invocând relaţia de subsidiaritate şi indivizibilitate dintre infracţiunile de fals intelectual şi abuz în serviciu care au făcut obiectul cercetărilor, recurenta inculpată susţine că, pentru identitate de raţiune, fapta pentru care a fost condamnată nu este prevăzută de legea penală, întrucât nici fapta identică reţinută de organele de anchetă în încadrarea juridică prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. nu este prevăzută de legea penală, acesta fiind temeiul soluţiei de clasare dispuse prin rechizitoriu pentru cea din urmă.

Susţinerile recurentei inculpate sunt nepertinente, întrucât pretinsa neprevedere în legea penală a faptei pentru care a fost condamnată definitiv este raportată, în concret, nu la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de fals intelectual, ci la temeiul soluţiei de clasare dispuse de procurorul de caz cu privire la fapta de abuz în serviciu, care a făcut iniţial obiectul cercetărilor în cauză.

Or, soluţia de clasare dispusă prin rechizitoriu în raport cu infracţiunea sus-menţionată s-a fundamentat tocmai pe concluzia că, deşi reprezintă o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, fapta concretă reţinută în sarcina inculpatei se încadrează în elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., infracţiunea de abuz în serviciu având caracter subsidiar faţă de cea de fals intelectual.

În fine, fiind subsumate unei concluzii prealabile contrare sub aspectul anterior expus, susţinerile recurentei vizând necesitatea schimbării încadrării juridice a faptei prin absorbţia abuzului în serviciu în infracţiunea de fals aduc în discuţie o chestiune care excedează în mod vădit limitelor recursului în casaţie.

Pentru considerentele expuse, constatând nefondate criticile formulate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 156/A din data de 11 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Ca urmare, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurentei inculpate la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 156/A din data de 11 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 septembrie 2022.

GGC - MM