Protective order violation upheld as crime; cassation challenge to 1-year sentence rejected.

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 579/30.03.2021 pronunţată de Judecătoria Galaţi, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de neexecutarea sancţiunilor penale, faptă prev. şi ped. de art. 288 alin. (1) C. pen., faţă de sentinţa penală nr. 1669/2015 a Judecătoriei Galaţi, definitivă prin decizia penală nr. 295 din data de 08.03.2016 a Curţii de Apel Galaţi.

În baza art. 32 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea hotărârii judecătoreşti în formă continuată (2 acte materiale).

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. n) C. pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a se apropia de persoana vătămată B. sau de membrii de familie ai acesteia la o distanţă mai mică 200 metri, pe o durată de 2 ani.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. o) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a se apropia de locuinţa, locul de muncă sau alte locuri unde persoana vătămată B. desfăşoară activităţi sociale la o distanţă mai mică 200 metri, pe o durată de 2 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. n) şi art. 66 alin. (1) lit. o) C. pen.

În temeiul art. 88 alin. (3) C. pen., a fost revocată amânarea aplicării pedepsei de 1 an stabilită prin sentinţa penală nr. 1669/2015 a Judecătoriei Galaţi, definitivă prin decizia penală nr. 295 din data de 08.03.2016 a Curţii de Apel Galaţi, şi s-a dispus aplicarea şi executarea pedepsei de 1 an închisoare.

În temeiul art. 44 alin. (1) şi (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din pedeapsa închisorii de 8 luni (2 luni şi 20 zile), în final, inculpatul fiind condamnat la pedeapsa închisorii de 1 an şi 2 luni şi 20 zile închisoare.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. rap. la art. 25 alin. (1) C. proc. pen.. şi art. 1357 şi urm. C. civ., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 3000 RON daune morale şi la plata sumei de 1300 RON daune materiale, către partea civilă B..

În temeiul art. 276 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 1100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare – onorariu avocat - către partea civilă B..

În baza art. 398, art. 404 alin. (4) lit. e) raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 530/A din 11.04.2022, Curtea de Apel Galaţi – secţia penală şi pentru cauze cu minori a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi şi de inculpatul A..

A desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 579/30.03.2021 a Judecătoriei Galaţi şi, în rejudecare:

S-au înlăturat dispoziţiile privind condamnarea inculpatului, pe cele privind reţinerea formei continuate prev. de art. art. 35 alin. (1) C. pen. pentru infracţiunea prev. de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, dispoziţiile vizând aplicarea pedepsei rezultante, precum şi pe cele referitoare la obligarea inculpatului la plata sumei de 1.300 RON, reprezentând daune materiale către partea civilă B..

A fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 3 (trei) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 (faptă din data de 22.07.2016).

S-a menţinut revocarea amânării aplicării pedepsei de 1 an închisoare stabilită prin sentinţa penală nr. 1669/2015 a Judecătoriei Galaţi, definitivă prin decizia penală nr. 295 din data de 08.03.2016 a Curţii de Apel Galaţi, precum şi dispoziţia de aplicare şi executare a pedepsei de 1 an închisoare.

În temeiul art. 44 alin. (1) şi (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din pedeapsa închisorii de 3 luni, aplicată în prezenta cauză, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 1 an şi 1 lună închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin deciziei.

Împotriva acestei decizii penale a formulat recurs în casaţie inculpatul A., întemeiat pe cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Recurentul inculpat A. a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este netemeinică şi nelegală, întrucât a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevăzută de legea penală. Inculpatul a considerat că fapta nu atrage răspunderea penală, ci răspunderea contravenţională pentru tulburarea liniştii publice, precizând că, în mod greşit, instanţa l-a condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea hotărârii judecătoreşti.

Deopotrivă, prin motivele de recurs în casaţie, inculpatul a susţinut că nu a încălcat ordinul de restricţie şi a făcut referire la situaţia de fapt, prezentând şi făcând aprecieri asupra declaraţiilor persoanei vătămate B., martorilor C., D., E., F., G. şi asupra celor pe care le-a dat în calitate de suspect şi inculpat.

Totodată, a susţinut că nu a comis fapta cu intenţia de a încălca ordinul de protecţie întrucât nu ştia că tatăl lui se afla în curtea mătuşii sale, nu a intenţionat în niciun fel să nu respecte hotărârea judecătorească, ci, mai degrabă tatăl şi fratele său sunt cei care i-au ţinut calea.

Faţă de cele arătate, pe fond, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.

Prin încheierea din 25 mai 2022 pronunţată de Înalta Curte – secţia penală a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 530/A din 11.04.2022 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi – secţia penală şi pentru cauze cu minori, constatându-se că, este admisibilă în principiu pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în ceea ce priveşte infracţiunea de nerespectarea hotărârii judecătoreşti prev. de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, sub aspectul chestiunii de drept invocată referitoare la neprevederea faptei de legea penală şi atragerea răspunderii contravenţionale.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 530/A din 11 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. şi în limitele încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie pentru că fapta a fost dezincriminată.

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel.

Constatarea prevederii faptei în legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare).

În cauză, prin decizia penală nr. 530/A din 11 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a dispus condamnarea recurentului inculpat A. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice (fapta din 22.07.2016).

Potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 (forma în vigoare la data comiterii infracţiunii, în forma actuală a legii infracţiunea regăsindu-se la art. 47 alin. (1) din legea specială), constituie infracţiune încălcarea oricăreia dintre măsurile prevăzute la art. 23 alin. (1) şi dispuse prin ordinul de protecţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 217/2003 (forma în vigoare la data comiterii infracţiunii), persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligaţii sau interdicţii:

d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate.

Aceste din urmă prevederi legale au fost preluate în forma actuală a Legii nr. 217/2003, la art. 38 alin. (1) lit. e), prin care se reglementează că persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligaţii sau interdicţii:

e) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de membrii familiei acesteia, astfel cum sunt definiţi potrivit prevederilor art. 5, ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate.

Or, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 217/2003, republicată, prin membru de familie se înţelege ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, soţii şi copiii acestora, precum şi persoanele devenite rude prin adopţie, potrivit legii.

În acest context legislativ, se constată că, în cauză, prin decizia nr. 530/A din 11.04.2022, instanţa de apel a reţinut urmare propriei analize asupra probatoriului administrat că, "prin sentinţa civilă nr. 807/15.06.2016, instanţa a emis ordin de protecţie împotriva inculpatului A., pe o perioadă de 3 luni, dintre obligaţiile impuse fiind păstrarea unei distanţe minime de 200 m faţă de persoana vătămată B. şi faţă de domiciliul acestuia şi interzicerea oricărui contact cu acesta. În pofida acestei hotărâri judecătoreşti, din actele dosarului rezultă că, la data de 22.07.2016, inculpatul s-a apropiat de tatăl său, B., la o distanţă mai mică de 200 metri."

Această stare de fapt reliefează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului de infracţiune pentru care recurentul inculpat a fost condamnat definitiv de instanţa de apel, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, sub aspect obiectiv. Astfel, verbum regens exprimat de norma de incriminare prin încălcarea unui ordin de protecţie, prevăzut ca situaţie premisă, se regăseşte în situaţia de fapt reţinută cu caracter definitiv prin decizia recurată, instanţa de apel stabilind în baza probatoriului administrat că recurentul inculpat s-a apropiat de tatăl său, B. şi de domiciliul acestuia, la o distanţă mai mică de 200 metri, încălcând astfel obligaţia ce-i fusese impusă de instanţă prin sentinţa civilă nr. 807/15.06.2016.

Faţă de motivele dezvoltate în cererea de recurs în casaţie, se subliniază că aspectele relative la reinterpretarea probatoriului, reexaminarea conţinutului mijloacelor de probă pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare, în vederea stabilirii unei stări de fapt diferite de cea reţinută de instanţa de apel, exced procedurii recursului în casaţie prin care este permisă exclusiv examinarea în drept a deciziei pronunţate în calea de atac a apelului, potrivit art. 433 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte motivul recurentului inculpat A. prin care a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat nu constituie infracţiune, ci contravenţie, se constată că, în conformitate cu art. 40 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice (ce are corespondent în dispoziţiile art. 57 din forma actuală a legii speciale), legiuitorul a stabilit că sunt contravenţii faptele care nu constituie infracţiuni, potrivit legii penale, or, după cum s-a arătat în considerentele ce preced, recurentul a încălcat o normă de drept penal, fapta din 22.07.2016 săvârşită de recurent întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.

De altfel, printre contravenţiile enumerate de art. 40 din Legea nr. 217/2003 (actual art. 57), nu se regăseşte nicio faptă care să aibă ca situaţie premisă un ordin de protecţie emis de o instanţă judecătorească, cum impune conţinutul constitutiv al infracţiunii ce interesează cauza, ceea ce înseamnă că legiuitorul a considerat justificată antrenarea unei răspunderi juridice mai severe, respectiv a celei penale atunci când nu se respectă obligaţiile instituite printr-un ordin de protecţie fiindcă, implicit, se dă dovadă de un grad de periculozitate socială ridicată. Există o demarcaţie clară între ilicitul penal şi cel contravenţional, iar instanţa de apel a stabilit în mod legal caracterul infracţional al faptei pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat A..

Nici dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu au incidenţă întrucât potrivit art. 1 din acest act normativ, legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală.

Se mai impune precizarea că recurentul inculpat nu a indicat nici un temei legal al răspunderii contravenţionale invocate în apărarea sa.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 530/A din 11 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 530/A din 11 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 septembrie 2022.

GGC - MM