Defendant's cassation appeal rejected; conviction for unauthorized dissemination of intimate recording and increased moral damages upheld.

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1395 din 6 noiembrie 2020 pronunţată de Judecătoria Oradea, în baza art. 226 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 61 alin. (4) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.. a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de violare a vieţii private, la pedeapsa de 150 zile-amendă.

În baza art. 61 alin. (2) C. pen. s-a stabilit suma corespunzătoare unei zile-amendă la 10 RON, astfel că inculpatul A. execută o amendă de 1500 RON.

S-a atras atenţia inculpatului A. asupra prevederilor art. 63 alin. (1) din C. pen., respectiv că în situaţia în care, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu numărul corespunzător de zile cu închisoarea.

S-a pus în vedere inculpatului A. că, potrivit art. 559 alin. (1) C. proc. pen.., are obligaţia să depună dovada de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea din cadrul Judecătoriei Oradea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În baza art. 19, art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. cu referire la art. 1357 C. civ. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 5.500 RON cu titlu de despăgubiri morale în favoarea părţii civile B. şi s-a respins restul pretenţiilor civile formulate în cauză.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.. a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul A. şi partea civilă B..

Prin decizia penală nr. 5/A din 13 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală, în baza art. 421 pct. (1) lit. b) C. proc. pen.. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1395 din 06 noiembrie 2020 pronunţate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 421 pct. (2) lit. a) C. proc. pen.., a fost admis apelul declarat de partea civilă B. împotriva sentinţei penale nr. 1395 din 06 noiembrie 2020 pronunţate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2019.

A desfiinţat, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând:

A fost înlăturată pedeapsa de 1.500 RON (150 zile-amendă x 10 RON ziua-amendă) aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de violarea vieţii private, prevăzute de art. 226 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În baza art. 226 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de un an şi 4 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de violarea vieţii private.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de un an şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere s-a dispus ca inculpatul A. să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune Bihor, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) că comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul A. să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere s-a dispus ca inculpatul A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 120 de zile, la Primăria Oradea sau la Universitatea din Oradea.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen.. s-a atras atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor sau a săvârşirii de noi infracţiuni.

Au fost majorate daunele morale la plata cărora a fost obligat inculpatul A. în favoarea părţii civile B., de la 5.500 RON la 100.000 RON.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei atacate care nu contraveneau deciziei.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 400 RON, cheltuieli judiciare în favoarea statului în apel.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen.. cheltuielile judiciare avansate în apelul părţii civile B. au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 11 februarie 2022, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Prin cererea de recurs în casaţie, recurentul A. a solicitat desfiinţarea deciziei penale nr. 5/A din 13.01.2022 pronunţate de Curtea de Apel Oradea şi achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie recurentul a prezentat, succint, situaţia de fapt din cauză, soluţia pronunţată de prima instanţă, precum şi criticile formulate în apel. Deopotrivă, a menţionat că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat prin decizia nr. 51/24.06.2021 (publicată în Monitorul Oficial din 03.11.2021) că, tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) C. pen. nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private.

În ceea ce priveşte motivele invocate în susţinerea cazului de casare invocat, recurentul a susţinut că, hotărârea instanţei de apel trebuia să ţină cont de lipsa de previzibilitate a normei de incriminare, lipsa unei forme a consimţământului persoanei vătămate pe care tipicitatea obiectivă să o impună, precum şi de problema consimţământului prezumat.

Referitor la lipsa de previzibilitate, recurentul a precizat că problema de drept ce se pune în discuţie pe calea prezentei căi extraordinare de atac este cea a imposibilităţii conformării conduitei la un moment anterior dezlegării date de Înalta Curte. Recurentul a arătat că, raportat la situaţia sa concretă, nu putea la momentul acţiunii sale (în contextul unei jurisprudenţe polarizate) să previzioneze efectul acestei acţiuni şi nici evoluţia jurisprudenţială subsecventă. În esenţă, a considerată că, lipsa de previzibilitate a normei de incriminare impune soluţia achitării prin raportare la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. şi permite circumscrierea acestei critici motivului de recurs indicat, deoarece astfel cum s-a arătat în mod constant în practica Curţii Europene, previzibilitatea interpretării jurisprudenţiale priveşte elementele constitutive ale infracţiunii, fiind astfel parte integrantă a acestor elemente.

Cu privire la consimţământ, recurentul a supus analizei condiţia negativă de tipicitate ce impune ca activitatea de divulgare să se realizeze fără drept. Relativ la forma pe care trebuie să o îmbrace acest consimţământ, s-a considerat de către recurent că aceasta este indiferentă, atâta timp cât consimţământul este neechivoc şi valabil exprimat. A mai menţionat că, legea nu impune o formă a realizării condiţiei negative de tipicitate, fapt pentru care simpla exprimare a titularului valorii protejate este suficientă, deoarece în sfera dreptului penal o manifestare de voinţă produce efecte chiar în lipsa unei forme scrise.

S-a mai arătat că, în doctrină a fost reţinută existenţa consimţământului prezumat (ce se deosebeşte de cel efectiv prin aceea că nu reprezintă o manifestare de voinţă, ci o construcţie normativă bazată pe o prezumţie de consimţământ) ce în unele legislaţii funcţionează ca o cauză justificativă situată între consimţământul efectiv şi starea de necesitate având însă o autonomie faţă de fiecare dintre acestea.

S-a menţionat că, inexistenţa unei prevederi exprese referitoare la consimţământul prezumat în dreptul penal român determină, aparent, inutilitatea unei asemenea problematici, însă privită din perspectiva condiţiei negative de tipicitate (aceea a acţionării fără drept), discuţia devine actuală.

Astfel, a susţinut că se pune problema eficacităţii consimţământului prezumat (dat într-o formă implicită), spre exemplu în cazul remiterii înregistrării. S-a arătat că, norma penală tinde să protejeze o aşteptare rezonabilă a persoanei cu privire la respectul datorat vieţii private, fiind facil a se argumenta că, o atare aşteptare rezonabilă nu există câtă vreme această înregistrare a fost remisă persoanei care a dispus de ea. Raportat la situaţia concretă din speţă, s-a considerat că indiferenţa manifestată faţă de posibilitatea divulgării ulterioare a unei înregistrări poate echivala cu un consimţământ apt să înlăture tipicitatea, prin raportare la condiţia negativă prevăzută de norma de incriminare.

Prin urmare, deţinerea înregistrării poate institui, în opinia recurentului, o prezumţie de existenţă a consimţământului, respectiv a dreptului discreţionar de a utiliza înregistrarea. S-a notat că, prezumţia este una relativă, funcţionează în favoarea inculpatului şi poate fi răsturnată, însă, prin raportare la o altă prezumţie - aceea de nevinovăţie, iar răsturnarea acesteia cade în sarcina persoanei vătămate. S-a precizat că, o asemenea răsturnare nu a operat în speţă.

Totodată, recurentul a susţinut că este necesar ca instanţa să se dezică de natura înregistrării. Obiect al protecţiei vieţii private (şi implicit al normei de incriminare) îl constituie nu doar captările momentelor intime, ci şi fotografierea a două persoane împreună, a unei părţi a locuinţei, a unei activităţi sau a oricărei situaţii cu privire la care o persoană poate emite o aşteptare rezonabilă cu privire la respectarea vieţii private. Însă, incriminarea tuturor divulgărilor realizate în lipsa unui consimţământ expres ar conduce la situaţii imposibile. Astfel, o interpretare contrară cu privire la divulgarea fără drept, ar presupune ca publicarea de către unul dintre participanţi pe o reţea de socializare a unei fotografii cu persoane sau a unei fotografii în cadrul căreia să fie surprinsă locuinţa unei persoane să constituie infracţiune.

Din această perspectivă, recurentul a susţinut că, prin remiterea înregistrării, fotografiei, etc. se prezumă consimţământul, prezumţie nerăsturnată în cauză, fapt ce impune soluţia achitării prin raportare la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.., considerând că aceste critici se circumscriu cazului de recurs în casaţie indicat.

La data de 04.03.2022, intimata parte civilă B., prin avocat ales, a formulat concluzii scrise prin care a solicitat, pe fond, respingerea recursului în casaţie, ca nefondat, şi menţinerea deciziei curţii de apel, ca legală şi temeinică.

Prin încheierea din data de 25 mai 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 5/A din 13 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În esenţă, Înalta Curte a constatat că recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., indicat de acesta, în ceea ce priveşte soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de violare a vieţii private prev. de art. 226 alin. (1) şi (2) C. pen., sub aspectul ce vizează condiţia ataşată elementului material pentru existenţa acestei infracţiuni, respectiv ca fapta de divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere să se realizeze fără drept (în absenţa vreunei forme de consimţământ din partea persoanei vătămate), strict în raport de situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel a cărei hotărâre a fost atacată.

Faţă de motivele dezvoltate în cererea de recurs în casaţie, s-a precizat că nu se includ în sfera niciunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.., aspectele susţinute de recurent cu privire lipsa de previzibilitate a normei de incriminare (art. 226 alin. (2) C. pen.), enunţată prin raportare la decizia nr. 51 din 24.06.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. şi în limitele încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, potrivit art. 438 C. proc. pen.

Motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situaţiei de fapt.

Aşadar, în calea extraordinară a recursului în casaţie nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei.

Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie pentru că fapta a fost dezincriminată (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel.

Constatarea prevederii faptei în legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare).

În cauză, prin decizia penală nr. 5/A din 13.01.2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de un an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violarea vieţii private.

Potrivit art. 226 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de violarea vieţii private, atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private.

Pe lângă varianta tip a infracţiunii de violarea vieţii private, legiuitorul a incriminat o variantă derivată a acestei infracţiuni, la art. 226 alin. (2) C. pen., care prevede că reprezintă infracţiune divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public.

În forma de incriminare prevăzută la art. 226 alin. (2) C. pen., elementul material constă în patru modalităţi alternative - divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute la alin. (1), astfel că pentru realizarea infracţiunii în această variantă este suficient să se realizeze una dintre aceste modalităţi.

Latura obiectivă este întregită prin condiţia esenţială negativă ataşată elementului material, care este valabilă indiferent de modalitatea în care acesta se realizează, şi anume să fie fără drept.

În cauză, instanţa de apel, făcând aplicarea dispoziţiilor legale privind judecarea în procedura recunoaşterii învinuirii prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., a reţinut, cu caracter definitiv, că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea de violarea vieţii private, prevăzute de art. 226 alin. (1) şi (2) C. pen., constând în aceea că, în data de 15.08.2018, a postat în mediul online o înregistrare video în care persoana vătămată B. întreţinea raporturi sexuale cu inculpatul.

Prin decizia recurată, s-a mai arătat că divulgarea fără drept a imaginilor înregistrate la un moment anterior de către inculpat cu acordul persoanei vătămate realizează pe deplin conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen., precum şi că jurisprudenţa creată în această materie (...) a fost în sensul realizării tipicităţii infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen. şi în situaţia în care imaginile, sunetele sau convorbirile divulgate, difuzate etc. au fost obţinute cu drept, atâta vreme cât verbum regens al infracţiunii este săvârşit fără drept.

Se constată, astfel, că instanţa de apel a dispus condamnarea recurentului inculpat A. pentru faptul că, fără drept, a difuzat (a postat) în mediul online, adică, în public, imagini înregistrate video vizând viaţa privată a persoanei vătămate B. care, în acest mod, a fost expusă fără voia ei percepţiei publicului.

Dispoziţiile art. 226 alin. (2) C. pen. protejează viaţa privată prin împiedicarea divulgării, publicării, prezentării sau transmiterii, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori imaginilor prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol. Pentru existenţa infracţiunii în varianta reglementată la art. 226 alin. (2) C. pen., interesează dacă sunetele, convorbirile sau imaginile au fost divulgate, difuzate prezentate sau transmise, fără drept, către o altă persoană sau către public, excedând conţinutului constitutiv al infracţiunii de violarea vieţii private prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen. dacă sunetele, convorbirile sau imaginile au fost obţinute cu sau fără drept.

În această ordine de idei, în decizia 51 din 24.06.2021 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a arătat că, în cuprinsul art. 226 alin. (2) C. pen. există o normă de trimitere care împrumută elemente din norma completatoare, însă nu împrumută întreaga dispoziţie din alin. (1), ci face trimitere doar la sunetele, convorbirile, imaginile prevăzute la alineatul respectiv. S-a subliniat că art. 226 alin. (2) din C. pen. face trimitere la modalităţile de obţinere a sunetelor, convorbirilor, imaginilor, a căror divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere, fără drept se pedepseşte.

Tipicitatea infracţiunii de violarea vieţii private în modalitatea de incriminare prev. de art. 226 alin. (2) C. pen. există atunci când elementul material este îndeplinit strict prin divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea fără drept, fiind indiferent dacă subiectul activ deţine imaginile, sunetele, convorbirile cu sau fără consimţământul persoanei vătămate.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că fapta pentru care recurentul inculpat A. a fost condamnat prin decizia instanţei de apel, astfel cum a fost descrisă în cuprinsul hotărârii recurate, întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de violarea vieţii private prev. de art. 226 alin. (1) şi (2) C. pen., iar cererea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. este neîntemeiată.

Pentru considerente expuse, în baza dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 5/A din 13.01.2022 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen.., va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 3500 RON cheltuieli judiciare în favoarea intimate părţi civile B., conform chitanţei nr. x din 01.09.2022 .

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 5/A din 13 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei 3500 RON cheltuieli judiciare în favoarea intimatei părţi civile B..

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 septembrie 2022.

GGC - MM