Drug trafficking conviction upheld on cassation; presence argument barred as factual re-evaluation

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1030 din data de 15.09.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, printre alţii, inculpatul A. a fost condamnat, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen.. coroborat cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen., la pedeapsa principală de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

S-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii a fost comisă pe durata termenului de supraveghere de 7 ani, stabilit prin sentinţa penală nr. 118/28.08.2012 a Tribunalului Teleorman, pronunţată în dosarul nr. x/2012, modificată în apel prin decizia penală nr. 270/11.10.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi definitivă prin decizia penală nr. 1632/14.05.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în baza art. 16 alin. (1) din Legea 187/2012 coroborat cu art. 864 C. pen. 1969 raportat la art. 83 C. pen. 1969, a fost revocată suspendarea sub supraveghere cu privire la inculpatul A. şi s-a dispus executarea în întregime a pedepsei aplicate, de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa stabilită, de 2 ani închisoare, în final, inculpatul urmând să execute o pedeapsă de 5 ani închisoare în regim de detenţie.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus perioada petrecută în arest preventiv de către inculpatul A. în cauza ce a făcut obiectul dosarului x/2012, respectiv de la data de 11.07.2012 la data de 28.08.2012.

În baza art. 7 alin. (1) raportat la art. 4 lit. b) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (2) din Legea 143/2000, coroborat cu art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul A., a sumei de bani obţinute în data de 05.08.2018, respectiv 10 RON, sumă care reprezintă diferenţa dintre preţul de comercializare a unui gram de cannabis practicat de către inc. B. (50 de RON) şi suma de 60 RON încasată de către inculpatul A. de la C..

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 13.10.2021, sub nr. x/2019.

Prin decizia penală nr. 155/A din 21.02 .2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., a admis apelul declarat de către inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1030/15.09.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, pe care a desfiinţat-o, în parte, şi, rejudecând:

În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu apl. art. 41 alin. (1) C. pen. şi cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc.

A menţinut pedepsele complementară şi accesorie aplicate de tribunal.

În baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 coroborat cu art. 864 alin. (1) C. pen. 1969 a revocat suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 118/28.08.2012, pronunţată de Tribunalul Teleorman, definitivă prin decizia penală nr. 1632/14.05.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa stabilită prin prezenta decizie.

S-a hotărât că inculpatul A. va executa pedeapsa de 4 ani şi 4 luni închisoare, în regim de detenţie.

În baza art. 72 C. pen., a dedus din pedeapsa rezultantă perioada arestului preventiv, aferentă dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Teleorman, de la data de 11.07.2012 la data de 28.08.2012.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., s-a dispus că inculpatul va executa pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a hotărât că inculpatul va executa, ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale, interdicţia de exercitare a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu sunt contrare deciziei.

Împotriva acestei decizii penale a formulat recurs în casaţie inculpatul A., întemeiat pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Recurentul a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea deciziei penale nr. 155/A din data de 21.02.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, precum şi desfiinţarea, în parte, a sentinţei penale nr. 1030/15.09.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, cu privire la greşita condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea 143/2000, şi, pe cale de consecinţă, pronunţarea unei soluţii de achitare şi anularea mandatului de executare a pedepsei

Prin motivele de recurs în casaţie, subsumate cazului de casare invocat, recurentul a susţinut că acţiunile reţinute în sarcina sa, astfel cum au fost descrise de instanţa de apel, respectiv prezenţa la garajul aparţinând inculpatului B., nu se circumscriu elementului material al laturii obiective a infracţiunii, respectiv acte întreprinse pentru vânzarea unui gram de cannabis.

Având în vedere aspectele reţinute de instanţa de apel, recurentul A. a arătat că nu contestă că a dorit să înfiinţeze un atelier pentru recondiţionare jante auto şi că mergea aproape zilnic la garajul deţinut de inculpatul B.. A considerat că starea de fapt reţinută de instanţa de apel este în vădită contradicţie cu soluţia dispusă, şi anume condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de droguri de risc prev. de art. 2 alin. (1) din Legea 143/2000.

A precizat că, în cauză, din toate aspectele reţinute de către instanţa de apel, se poate concluziona că nu este o persoană străină de contactul cu substanţele psihoactive, cannabis, însă starea de fapt reţinută şi probele administrate nu sunt apte să conducă la stabilirea vinovăţiei sale, astfel încât fapta sa de a se afla la garajul aparţinând inculpatului B., la data de 05.08.2018, nu reprezintă o faptă prevăzută de legea penală.

Recurentul a mai susţinut că, deşi fapta există în materialitatea ei, în sensul în care martorul interesat C. a cumpărat droguri de risc de la inculpatul B. ori de la alte persoane, cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. .1 lit. b) teza I-a C. proc. pen.., pe care îşi întemeiază recursul în casaţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri de risc, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, este aplicabil în speţă, întrucât acoperă cel mai veridic situaţia în care fapta concret comisă nu este prevăzută de legea penală - respectiv în cazul în care fapta există în materialitatea ei, însă lipseşte trăsătura esenţială a infracţiunii ca aceasta să fie prevăzută de legea penală (tipicitatea obiectivă sau subiectivă), desprinsă din împrejurarea prezentată anterior.

S-a mai arătat că presupusa autorizare de către inculpatul B. a tranzacţiilor de droguri nu este suficientă ca să fundamenteze concluzia că recurentul a contribuit la comiterea faptei şi, astfel, este răspunzător pentru o faptă prevăzută de legea penală, comisă de o altă persoană în calitate de autor.

Prin urmare, recurentul a opinat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.., întrucât faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizie, nu corespund tiparului obiectiv de incriminare al infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea sa.

Concluzionând, a susţinut, pe de o parte, că nu poate fi condamnat pentru o faptă comisă de o alta persoană, iar, pe de altă parte, fapta de a se afla, la data de 05.08.2018, la garajul aparţinând inculpatului B. nu reprezintă o faptă prevăzută de legea penală.

Recurentul a mai făcut trimitere la declaraţia martorului D., la raportul de expertiză criminalistică pentru detecţia comportamentului simulat nr. 96/21.06.2021, la declaraţia martorului C., precum şi la sentinţa nr. 8/2021 din 06.01.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat între inculpatul C. şi PICCJ-DIICOT, în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin neapelare.

Prin încheierea din 25 mai 2022 pronunţată de Înalta Curte, secţia Penală, a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 155/A din 21.02.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, constatându-se, în esenţă, că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 434 - art. 438 C. proc. pen.

S-a constatat că recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., indicat de acesta, în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea 143/2000, sub aspectul chestiunilor de drept invocate referitoare la aspectul că fapta reţinută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală, respectiv nu corespunde tiparului obiectiv de incriminare a infracţiunii pentru care a fost condamnat.

Examinând recursul în casaţie formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 155/A din 21 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., şi în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente.

Recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, pe motive de nelegalitate, însă doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, respectiv a cazurilor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În concordanţă cu aceste dispoziţii, acest caz de casare nu poate fi invocat, însă, pentru a obţine o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Prin urmare, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut sub aspectul situaţie de fapt, că la data de 05.08.2018, în jurul orelor 18:30 - 19:30, inculpatul A. a desfăşurat activităţi de comercializare, fără drept, de droguri de risc, respectiv cannabis, în cantitate de 1 gram, în schimbul sumei de 60 RON, din care a păstrat pentru sine suma de 10 RON, către C., drogurile de risc fiindu-i distribuite în vederea comercializării de B., faptă care întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

Potrivit Tabelului nr. III din Legea nr. 143/2000, cannabisul reprezintă un drog de risc.

Recurentul inculpat A. a susţinut în apărarea sa că, nu poate fi condamnat pentru fapta săvârşită de o altă persoană (tranzacţii de droguri săvârşite de numitul B.), iar împrejurarea că s-a aflat în data de 05.08.2018 la garajul aparţinând inculpatului B. nu reprezintă o faptă prevăzută de legea penală. Deopotrivă, a precizat că a dovedit faptul că, în intervalul orar din data de 05.08.2018 indicat în rechizitoriu, nu se afla la garajul auto.

Înalta Curte constată că recurentul, prin aspectele prezentate, indică o stare de fapt diferită de cea stabilită prin decizia recurată, solicitând pronunţarea unei soluţii de achitare pe motiv că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

Aşa cum rezultă din starea de fapt, reţinută cu titlul definitiv de către instanţa de apel, recurentul nu a fost condamnat pentru prezenţa sa la garajul auto, ci pentru vânzarea cantităţii de 1 gr. cannabis, în data de 05.08.2018, comercializare care, într-adevăr, a avut loc la garajul auto din str. x, Sector 4 Bucureşti ce aparţinea numitului B., persoană care i-a distribuit recurentului cantitatea de droguri în vederea vânzării către numitul C.. Instanţa de apel a reţinut ca subiect activ al infracţiunii pe recurentul inculpat A., iar orice chestiune ce ţine de încadrarea juridică a faptei, dată de forma de participaţie penală, excede cazurilor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

Aspectele relevate de recurent privind intervalul orar în care s-a derulat activitatea infracţională nu caracterizează elementele de tipicitate obiectivă a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat, iar verificarea acestei critici ar presupune o reevaluare a probatoriului, atribut ce aparţine instanţelor de fond (prima instanţă şi instanţa de apel).

Prin apărările formulate, recurentul A. solicită Înaltei Curţi, pe calea recursului în casaţie, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanţei de apel, chestiune care nu echivalează cu a supune unei noi judecăţi legalitatea hotărârii prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 C. proc. pen.. Aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de recurs în casaţie exercită un control asupra hotărârii atacate, constatările sale întemeindu-se pe situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, care este consecinţa directă a administrării nemijlocite a probelor şi, în consecinţă, situaţia de fapt reţinută în apel nu poate fi schimbată prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurentul A. nu se raportează la baza factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, motiv pentru care, nu este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., iar solicitarea privind pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., este neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 155/A din 21 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 160 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 155/A din 21 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 160 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 septembrie 2022.

GGC - MM