Statute of limitations interruption via procedural acts and retroactivity of constitutional ruling on lex mitior in criminal proceedings

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, reţine următoarele:

Prin decizia penală nr. 350/A din data de 10.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia penală şi de minori în dosarul nr. x/2022, printre altele, a fost respins ca nefondat apelul formulat de către inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 186/3.12.2019 pronunţate de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei decizii penale a formulat contestaţie în anulare contestatorul inculpat A..

Prin decizia penală nr. 1073/A din data de 24 august 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în temeiul art. 431 şi art. 432 din C. proc. pen. cu trimitere la art. 426 lit. b) din C. proc. pen. s-a admis în principiu şi în fond contestaţia în anulare promovată de apelantul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 350/A/10.03.2021 pronunţate de către Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2020, ce a fost desfiinţată în parte, în latura penală, în ceea ce priveşte omisiunea reţinerii incidenţei cauzei de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (prescripţia răspunderii penale) sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1), (3) din C. pen. şi complicitate la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 320 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 din C. pen. (de către apelantul-inculpat A.).

Rejudecând în aceste limite, s-a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului de 2 ani şi 8 luni închisoare, în pedepsele componente şi s-a înlăturat sporul de 8 luni închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1), (3) din C. pen. şi s-au înlăturat consecinţele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 2 ani închisoare cu interzicerea pe o perioadă de 1 an a drepturilor prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) din C. pen., ca efect a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru complicitate la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 320 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 din C. pen. şi s-au înlăturat consecinţele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 2 ani închisoare, ca efect a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 261/10.03.2021, emis conform sentinţei penale nr. 186/03.12.2019 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2015.

S-a constatat că acest condamnat a fost reţinut şi arestat preventiv în perioada 13 martie 2015 - 26 iunie 2015.

S-a constatat că acest condamnat nu a început executarea pedepsei închisorii în baza deciziei penale nr. 350/A/10.03.2021, contestate, a Curţii de Apel Cluj.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei penale nr. 350/A/10.03.2021, pronunţate de către Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2020.

S-a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării deciziei contestate.

Împotriva deciziei penale nr. 1073/A din data de 24 august 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia penală şi de minori, a declarat recurs în casaţie la data de 21.09.2022 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, parchetul a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi în urma rejudecaţii cauzei, să se dispună casarea deciziei nr. 1073/A a Curţii de Apel Cluj, înlăturarea greşitei aplicări a legii şi respingerea, ca nefondată, a contestaţiei în anulare formulată de inculpatul A..

Referitor la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., parchetul a arătat că infracţiunile pentru care s-a dispus încetarea procesului penal au fost săvârşite de inculpatul A. în perioada noiembrie 2014 - martie 2015; că infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat este pedepsită cu închisoarea de la 1 an la 5 ani, iar infracţiunea de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale este pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Raportat la aceste pedepse prevăzute de lege, parchetul a precizat că termenul de prescripţie generală pentru ambele infracţiuni comise de inculpatul A. este de 5 ani, iar termenul de prescripţie specială pentru ambele infracţiuni este de 10 ani.

Raportat la datele la care au fost săvârşite aceste infracţiuni, parchetul a menţionat că aceste termene de prescripţie specială nu erau împlinite la data de 10.03.2021, când a fost pronunţată decizia nr. 350/A/2021, urmând a fi împlinit în mai 2025, ţinând cont şi de suspendarea termenului prescripţiei pe durata de 2 luni aferentă stării de urgenţă.

Parchetul a afirmat că au fost îndeplinite acte de procedură în dosar, astfel acţiunea penală a fost pusă în mişcare împotriva inculpatului A. prin ordonanţa din 13.03.2015, iar ulterior, în faza de judecată, la data de 25.01.2016 a fost audiat coinculpatul B., după care la data de 26.03.2018 a fost audiat coinculpatul C. (actele întreruptive producând efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă ele privesc numai pe unii dintre participanţi).

A apreciat că examinarea efectelor neconstituţionalităţii art. 155 alin. (1) din C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile, iar actele de procedură îndeplinite înainte de 25.06.2018 şi-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul tempus regit actum.

Ulterior întocmirii ordonanţei din data de 13.03.2015, în opinia parchetului, a început să curgă un nou termen general de prescripţie de 5 ani, care a fost întrerupt de mai multe ori, inclusiv prin audierea coinculpatului B. la data de 25.01.2016, precum şi prin audierea coinculpatului C. la data de 26.03.2018, termen care nu s-a împlinit la 10.03.2021, data soluţionării definitive a cauzei, ţinând cont şi de suspendarea termenului prescripţiei pe durata de 2 luni aferentă stării de urgenţă, urmând să se împlinească în mai 2025.

Întrucât întreruperea cursului prescripţiei este o instituţie de drept procesual, parchetul a opinat că pretinsa inexistenţă a vreunui caz de întrerupere în perioada mai 2018 şi mai 2022 nu are vreo consecinţă asupra actelor întreruptive de prescripţie îndeplinite în perioada 2014-2018, întrucât nu se aplică principiul legii penale mai favorabile, concluzie care este întrutotul în acord cu constatările Curţii Constituţionale din Decizia nr. 358/2022.

Parchetul a susţinut că interpretarea cauzelor întreruptive de prescripţie ca fiind supuse principiului legii penale mai favorabile ar face ca deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 să retroactiveze, producând efecte şi pentru trecut, ceea ce contravine flagrant dispoziţiei constituţionale prevăzute de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, iar art. 5 alin. (1) din C. pen. nu poate fi interpretat astfel încât să lipsească de eficienţă dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul inculpat A. a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile privind admisibilitatea în principiu şi, pe fond, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului în casaţie, cu consecinţa menţinerii deciziei penale atacate. A arătat că nu a existat întrerupere a cursului termenului de prescripţie prin îndeplinirea unor acte de procedură în cauză, câtă vreme această sintagmă a fost declarată neconstituţională prin Deciziile CCR nr. 297/2018 şi nr. 358/2022.

A apreciat că parchetul, contrar celor reţinute de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297/2018, susţine că întreruperea prescripţiei ar fi o chestiune de reglementare procesual penală, nicidecum o normă de drept material, posibil a fi aplicată retroactiv, ca lege penală mai favorabilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din C. pen.. Intimatul inculpat a făcut trimitere şi la Decizia nr. 1092/2012, prin care Curtea Constituţională a României a subliniat că prescripţia răspunderii penale este o normă de drept material, astfel încât, în acest context, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. trebuie interpretate prin prisma dezlegărilor instanţei de contencios constituţional şi trebuie apreciate ca fiind lege penală mai favorabilă.

În speţă, date fiind momentele comiterii infracţiunilor pentru care a fost condamnat intimatul, aşa cum au fost ele reţinute în decizia penală contestată, respectiv perioada noiembrie 2014 - martie 2015, precum şi termenul de prescripţie a răspunderii penale, de 5 ani de zile (conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. coroborat cu art. 367 alin. (1) şi (3) din C. pen. şi art. 320 alin. (1) din C. pen.), pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat şi complicitate la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, intimatul inculpat A. a considerat că până la momentul tragerii sale la răspundere penală (rămânerea definitivă a hotărârii penale prin pronunţarea deciziei penale nr. 350/A din 10.03.2021), a trecut o perioadă de 6 ani, situaţie în care devin aplicabile dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., în conformitate cu Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale.

Prin încheierea din 29 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 1088/A din data de 31 august 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2022 şi a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluţionării.

Prin încheierea menţionată s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie referitor la cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., respectiv "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", raportat la susţinerile parchetului care aduc în discuţie cazul de încetare a procesului penal referitor la intervenţia prescripţiei răspunderii penale, iar motivele invocate în cererea de recurs în casaţie se circumscriu formal cazului de casare menţionat.

Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală, şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

În speţă, în limitele procesuale menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare, argumentele invocate de parchet în susţinerea cererii sale de recurs în casaţie, vizând faptul că, raportat la perioada în care au fost săvârşite faptele, termenul de prescripţie specială nu era împlinit la data de 10.03.2021, când a fost pronunţată decizia nr. 350/A/2021, urmând a fi împlinit în mai 2025, avându-se în vedere suspendarea termenului prescripţiei pe durata de 2 luni aferentă stării de urgenţă şi că au fost îndeplinite acte de procedură în dosar, respectiv ordonanţa din 13.03.2015 de punere în mişcare a acţiunii penale, audierea coinculpatului B. la data de 25.01.2016, audierea coinculpatului C. la data de 26.03.2018, ce au determinat curgerea unui nou termen de prescripţie.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31). Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, paragraful 61). Referirea la soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72);

De la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând neafectate termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74);

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reţinându-se că norma supusă controlului de constituţionalitatea nu este susceptibilă de o aplicare clară şi previzibilă în absenţa intervenţiei legiuitorului (paragrafele 60, 75).

În dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.

În consecinţă, având în vedere aspectele reţinute cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 din C. pen.

În sensul celor de mai sus este şi Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale.

În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Aşadar, nu pot fi extinse dispoziţiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituţie a întreruperii cursului prescripţiei, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material şi constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."

Înalta Curte constată că pentru faptele inculpatului A. s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. Astfel, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripţia înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.

Se reţine din decizia recurată că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (3) din C. pen., constând în aceea că în perioada noiembrie 2014 - martie 2015, inculpatul A. a aderat şi sprijinit un grup infracţional organizat din care fac parte şi inculpaţii D., E., F., G., B., H., I., J., C., K.,L., numitul M. din Republica Moldova, numitul "N." şi alte persoane (de ex. şoferii de pe cursa Chişinău - Cluj Napoca) în vederea identificării de persoane care doresc documente de identitate falsificate (permis de conducere, carte de identitate, paşaport pe un alt nume) şi a ajutării în vederea confecţionării acestora în Republica Moldova prin transmiterea de documente şi date necesare confecţionării/plăsmuirii acestora şi ulterior remiterea către beneficiari a acestor documente contrafăcute, în schimbul unor sume de bani, faptă urmată de săvârşirea de infracţiuni care au făcut obiectul constituirii grupului.

Înalta Curte constată că pedeapsa prevăzută de lege pentru sancţionarea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (3) din C. pen. este închisoarea de la 1 la 5 ani şi conform art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la momentul epuizării infracţiunii, respectiv de la data săvârşirii ultimei infracţiuni în cadrul grupului organizat, în speţă fiind vorba despre luna martie a anului 2015.

Prin urmare, termenul de prescripţie incident în cauză este cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., şi anume de 5 ani, care a început să curgă de la data de 13.03.2015, când a încetat activitatea infracţională, ca urmare a intervenţiei organelor judiciare şi s-a împlinit la data de 12 martie 2020.

Din decizia recurată, Înalta Curte mai reţine că inculpatul A. a fost trimis în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 320 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că în perioada noiembrie 2014- martie 2015, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a ajutat prin acte materiale, în calitate de şofer al cursei Chişinău-Cluj, la transportarea/furnizarea de materiale, respectiv de documente de identitate româneşti, puse la dispoziţie de inculpatul D., în vederea contrafacerii în Republica Moldova prin intermediul numitului "M.", a unor documente de identitate care ulterior erau remise prin intermediul aceloraşi persoane, beneficiarilor finali.

Cu referire la săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, Înalta Curte notează că pedeapsa prevăzută de lege pentru sancţionarea acesteia este închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru comiterea acestei infracţiuni este, conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani, care curge, potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., de la data ultimei acţiuni din cadrul infracţiunii continuate, mai exact din luna martie 2015, la un moment anterior celui de 13.03.2015, când întreaga activitate infracţională a încetat, ca urmare a intervenţiei organelor judiciare. Rezultă astfel că, raportat la dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din C. proc. pen., la data de 12.03.2020, s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale şi pentru comiterea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale

În ceea ce priveşte motivul invocat de parchet, de suspendare a termenului prescripţiei pe durata de 2 luni, din 16.03.2020 până în 14.05.2020, urmare a decretării stării de urgenţă pe teritoriul României în baza art. 43 alin. (8) din Decretul emis de Preşedintele României nr. 195/2020, respectiv art. 64 alin. (13) din Decretul emis de Preşedintele României nr. 240/2020, Înalta Curte observă că această suspendare nu are nicio înrăurire asupra termenului de prescripţie a răspunderii penale în speţă, care la momentul declarării stării de urgenţă era deja împlinit.

Raportat la cele arătate, Înalta Curte constată că răspunderea penală pentru faptele inculpatului A. a fost înlăturată, prin urmare motivul de casare invocat de către parchet este nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 1073/A din data de 24 august 2022 a Curţii de Apel Cluj - secţia penală şi de minori.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de câte 170 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 1073/A din data de 24 august 2022 a Curţii de Apel Cluj - secţia penală şi de minori.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet, rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de câte 170 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2023.

GGC - MM