Statute of limitations interruption invalid after constitutional ruling; exclusive application of general prescription terms for drunk driving offense

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 767 din data de 13.03.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în baza art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. raportat la art. 83 din C. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatului A. pedeapsa de 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 83 alin. (1) şi (3) din C. pen., s-a amânat aplicarea pedepsei închisorii de 10 luni închisoare pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 84 din C. pen., de 2 ani, de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 85 alin. (1) din C. pen., s-a dispus că pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 404 alin. (3) din C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 935/A din data de 05 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 767 din data de 31.03.2022, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2021.

S-a desfiinţat sentinţa penală apelată şi rejudecând:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul A. cu privire la infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen. (fapta din data de 09 februarie 2016), ca urmare a împlinirii termenului prescripţiei generale a răspunderii penale.

S-a înlăturat dispoziţia privind obligarea inculpatului, în temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 1.142,3 RON.

Împotriva deciziei penale nr. 935/A din data de 05 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I penală, a declarat recurs în casaţie la data de 05.08.2022 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, parchetul a arătat că prin Decizia nr. 358/2022 Curtea Constituţională a reţinut că fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, dar nu precizează care sunt efectele deja produse în contextul în care organele judiciare au fost obligate să aplice instituţia întreruperii prescripţiei răspunderii penale, instituţie care nu este desfiinţată de către Curtea Constituţională aşa cum rezultă din paragraful 74 al deciziei menţionate. A arătat parchetul că în acelaşi paragraf 74 se precizează că termenele generale de prescripţie sunt în continuare constituţionale, fără a se arăta expres ce se întâmplă cu termenele prescripţiei care curg deja în condiţiile unei întreruperi, care în perioada 2018-2022 părea predictibilă.

Parchetul a susţinut că, dacă considera că în perioada 2018-2022 niciun act de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale nu a produs efecte juridice, Curtea Constituţională avea posibilitatea de a informa că o consecinţă directă a Deciziei nr. 358/2022 este acest efect, că decizia se va aplica retroactiv tuturor actelor procesuale comunicate suspectului sau inculpatului care au fost interpretate ca acte întreruptive de prescripţie, iar în intervalul de timp 2018-2022 nu au operat decât termenele generale de prescripţie. Din considerentele Deciziei nr. 358/2022 rezultă un reproş adresat legiuitorului care a refuzat să se conformeze Deciziei nr. 297/2018 şi a preferat să lase instanţele să aplice direct considerentele Deciziei nr. 297/2018.

În opinia parchetului dacă organele judiciare au stabilit ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale ne aflăm în situaţia în care a fost încălcată competenţa legiuitorului şi Decizia nr. 297/2018, deci întreruperea nu ar produce niciun efect juridic, însă, în speţă, nu suntem într-o astfel de situaţie atunci când actul de întrerupere a intervenit în baza considerentelor Deciziei nr. 297/2018, care impunea o astfel de soluţie în cazul actelor procesuale esenţiale pentru derularea procesului penal ce au fost comunicate suspectului sau inculpatului.

De asemenea, parchetul a considerat că aplicarea directă a considerentelor Deciziei nr. 297/2018 este conformă cu Decizia nr. 358/2022, organele judiciare nebeneficiind de opţiunea legiuitorului de a nu acţiona pentru că raportul de drept penal material supus judecaţii trebuie soluţionat, prin interpretarea legii, prin prisma considerentelor deciziilor relevante ale instanţei de contencios constituţional în materie.

Parchetul a opinat că dacă Decizia nr. 297/2018 ar fi operat ca o lege ce excludea întreruperea prescripţiei răspunderii penale prin acte procesuale comunicate suspectului sau inculpatului, ar fi existat o menţiune expresă în considerente în acest sens. Dacă Decizia nr. 358/2022 ar fi operat ca o lege care intervine retroactiv şi exclude aplicarea întreruperii prescripţiei răspunderii penale în perioada 2018-2022, ar fi trebuit să existe o dispoziţie expresă în acest sens şi o motivare a revirimentului jurisprudenţial. Apreciind că considerentele celor două decizii exclud doar actul procesual care nu se comunică suspectului sau inculpatului şi cele două decizii sunt considerate omogene de către Curtea Constituţională, atunci în opinia parchetului actul de întrerupere predictibil, act procesual comunicat suspectului sau inculpatului, produce efecte juridice, în baza obligaţiei organelor judiciare de a respecta atât considerentele Deciziei nr. 297/2018, cât şi ale Deciziei nr. 358/2022.

Parchetul a precizat că dacă Curtea Constituţionala constată neconstituţionalitatea unei prevederi legale, aceasta clarifică în considerente ce se întâmplă cu norma respectivă. A arătat că şi dacă dispozitivul Deciziei nr. 297/2018 ar fi fost identic cu acela al Deciziei nr. 358/2022, organele judiciare aveau obligaţia de aplicare obligatorie a considerentelor celei dintâi decizii. Comparaţia dispozitivelor Deciziei nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 poate fi coroborată cu menţiunea din paragraful 73 al Deciziei nr. 358/2022, în sensul că lipsa din fondul activ al legislaţiei nu poate privi decât "îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză". S-a menţionat că Decizia nr. 297/2018 nu a constatat neconstituţionalitatea integrală a art. 155 alin. (1) din C. pen., ci doar a unei părţi din acesta, şi nici nu s-a pronunţat cu privire la menţinerea sau abrogarea expresă a art. 155 alin. (1) din C. pen., ambele decizii considerând că instituţia întreruperii prescripţiei răspunderii penale este conformă cu normele constituţionale şi că efectele acestei instituţii se pot produce doar în limitele considerentelor acestor două decizii până la intervenţia legiuitorului.

În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de apel că lipsa din fondul activ al legislaţiei a art. 155 alin. (1) din C. pen. are drept consecinţă aplicarea exclusivă a termenului general de prescripţie, parchetul a invocat Decizia nr. 1093/2012 a Curţii Constituţionale, din care rezultă că, şi dacă nu am avea o normă de drept în vigoare, se aplică principiile generale de drept. A susţinut că o normă juridică în materie penală sau procesual penală nu trebuie să fie în fondul activ al legislaţiei, ci poate produce efecte chiar dacă este abrogată expres în baza unei decizii a Curţii Constituţionale, în măsura în care nu este vorba despre incriminarea unei infracţiuni, în acest sens indicând Decizia nr. 1086/2007 a Curţii Constituţionale.

Parchetul a invocat Decizia nr. 1086/2002 prin care Curtea Constituţională a acceptat aplicarea unei soluţii legislative anterioare, chiar dacă a intervenit o modificare a acesteia, dacă modificarea nu este conformă cu normele constituţionale, apreciind că aceeaşi este situaţia şi în materia întreruperii prescripţiei răspunderii penale, instituţie supusă unei modificări neconstituţionale care a fost corectată prin aplicarea de către organele judiciare a soluţiei legislative anterioare.

S-a mai arătat că dacă prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 se excludea întreruperea prescripţiei răspunderii penale prin acte procesuale comunicate suspectului sau inculpatului, în mod expres Curtea Constituţională ar fi motivat de ce sunt excluse astfel de acte de întrerupere, în calitatea lor de efecte ale unei norme care nu se mai află în fondul activ al legislaţiei, dar neexistând un astfel de demers al Curţii Constituţionale se confirmă teza aplicării directe de către organele judiciare a considerentelor Deciziei nr. 297/2018, considerente opozabile persoanelor acuzate şi predictibile şi accesibile acestora din momentul publicării Deciziei nr. 297/2018 în Monitorul Oficial.

A menţionat că Decizia nr. 297/2018 a produs deja efecte juridice până la momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 358/2022, aşa cum rezultă din practica judiciară constantă în care s-a reţinut că întreruperea prescripţiei răspunderii penale operează în baza considerentelor acestei decizii. Decizia 358/2022 reprezintă o situaţie juridică ce ar putea opera ca o lege nouă ce intervine asupra unor situaţii juridice care sunt deja consumate potrivit legii vechi şi potrivit opiniei parchetului are obligaţia de a respecta aşteptările şi previziunile legitime ale părţilor implicate în procesul penal şi situaţiile deja consumate potrivit legii vechi. Parchetul a susţinut că legea nouă poate interveni în măsura în care situaţia juridică produce efecte şi pe viitor, nu şi asupra efectelor deja produse în trecut.

În materia prescripţiei răspunderii penale, parchetul a observat că a fost recunoscută în practica instanţei de contencios constituţional teoria retroactivităţii autentice ce are drept consecinţă că dispoziţiile de modificare a termenelor de prescripţie produc efecte juridice numai pentru situaţii actuale, încă nefinalizate la date intrării în vigoare a noii legi, făcând referire la Decizia CCR nr. 473/2018 par. 23 final. Atât timp cât actul de întrerupere a produs efecte predictibile pentru persoana acuzată potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, parchetul a apreciat că nu se poate ulterior să se constate că efectele juridice au încetat doar pentru că se constată că o normă, într-o configuraţie neconstituţională, nu mai este în vigoare.

A opinat că jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale reprezintă şi o reflectare conformă a deciziilor CJUE în materia termenului de prescripţie, făcând trimitere la deciziile Taricco I, Taricco II şi C-379/19.

Parchetul a considerat că dacă am accepta că de la publicarea Deciziei nr. 358/2022 nu a operat niciun act de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale s-ar creat un risc sistemic de impunitate pentru infracţiuni grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale UE sau de corupţie în general, în condiţiile în care infracţiunile respective nu au intrat în uitare socială ca urmare a inacţiunii organelor judiciare, care au respectat soluţia oferită de către Curtea Constituţională în ultimul paragraf al considerentelor Deciziei nr. 297/2018, soluţie conformă cu practica anterioară a instanţei de contencios constituţional.

S-a mai arătat că nu se poate vorbi nici măcar de existenţa unei practici neunitare a organelor judiciare în materia actului procesual care permite întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale, relevant fiind că, aşa cum s-a reţinut în cauzele Cristian Borcea împotriva României (pct. 66) şi Majkouf şi Damjanovic contra Bosniei şi Herţegovinei (pt. 66), orice risc de divergenţă jurisprudenţială a fost resorbit, iar de momentul publicării Deciziei nr. 297/2018 a existat o interpretare unică, conformă cu ultimul paragraf din această decizie.

Imposibilitatea întreruperii termenului de prescripţie exclusiv prin interpretarea extensivă a paragrafului 73 din Decizia nr. 358/2022, a arătat parchetul că are drept consecinţă potenţială aplicarea doar a termenului general de prescripţie, atât în cauze aflate în curs de soluţionare, cât şi în cauze deja soluţionate în cadrul procesual al contestaţiei în anulare prevăzute de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., cu discriminarea condamnaţilor care au invocat anterior Decizia nr. 297/2018 ca temei al încetării procesului penal.

Parchetul a precizat că desfiinţarea întreruperii prescripţiei răspunderii penale ca urmare a actelor procesuale comunicate persoanei acuzate nu era o opţiune pe care organele judiciare o aveau la dispoziţiei în baza Deciziei nr. 297/2018 şi chiar dacă s-ar fi apreciat că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, exista obligaţia de a aplica legea şi considerentele obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, adică paragraful 34 al Deciziei nr. 297/2018.

Chiar dacă paragraful 73 din Decizia nr. 358/2022 califică Decizia nr. 297/2018 ca decizie simplă/extremă şi consideră că era evident că fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, parchetul a susţinut că efectele nu pot ignora realitatea juridică, respectiv la momentul întreruperii prescripţiei răspunderii penale se aplica direct paragraful 34 din Decizia nr. 297/2018, jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale relevând că instanţele judecătoreşti au aplicat direct considerente ale deciziilor acesteia, chiar şi în situaţia în care s-a constatat neconstituţionalitatea integrală a unei prevederi legale.

Parchetul a precizat că orice decizie a Curţii Constituţionale nu poate produce efecte decât pentru viitor, inclusiv Decizia nr. 358/2022 care este un act jurisdicţional obligatoriu prin care interpretează un act normativ, art. 155 alin. (1) din C. pen., ce produce efecte juridice la data pronunţării deciziei. Decizia nr. 358/2022, prin înlăturarea tuturor întreruperilor de prescripţie a răspunderii penale între 2018 şi 2022, produce efecte ca o lege nouă, care se aplică retroactiv, fără însă să fie clare efectele sale şi fără să respecte garanţiile de predictibilitate şi accesibilitate ale unei legi noi, în condiţiile în care acţionează ca o lege de interpretare ce intră în contradicţie cu legea veche pe care o interpretează.

De asemenea, a menţionat că efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot privi decât actele, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui pe viitor, or paragraful 73 din Decizia nr. 358/2022 ar privi acte din trecut, cărora le aplică reguli noi, fără a se motiva un reviriment jurisprudenţial, ci doar prin invocarea unor interpretări care ar fi fost evidente din considerentele Deciziei nr. 297/2018.

În prezenta cauză, după publicarea Deciziei nr. 297/2018, parchetul a arătat că au fost efectuate mai multe acte de procedură printre care: ordonanţa din data de 27.07.2020 prin care s-a dispus şi confirmat efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de numitul A., ordonanţa din data de 20.09.2021 prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen., încheierea din data de 17.12.2021 prin care s-a finalizat camera preliminară, hotărârea în primă instanţă din data de 31.03.2022.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., parchetul a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale nr. 935/A din data de 05.07.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Prin încheierea din 01 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 935/A din data de 05 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I penală, în dosarul nr. x/2021 şi a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluţionării.

Prin încheierea menţionată s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie referitor la cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., respectiv "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", raportat la susţinerile parchetului care aduc în discuţie cazul de încetare a procesului penal referitor la intervenţia prescripţiei, ce se subsumează formal cazului de casare invocat.

Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

În speţă, în limitele procesuale menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că parchetul a susţinut că desfiinţarea întreruperii prescripţiei răspunderii penale ca urmare a actelor procesuale comunicate persoanei acuzate nu era o opţiune pe care organele judiciare o aveau la dispoziţie în baza Deciziei nr. 297/2018 şi chiar dacă s-ar fi apreciat că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, exista obligaţia de a aplica legea şi considerentele obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, adică paragraful 34 al Deciziei nr. 297/2018. Chiar dacă paragraful 73 din Decizia nr. 358/2022 califică Decizia nr. 297/2018 ca decizie simplă/extremă şi consideră că era evident că fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, parchetul a susţinut că efectele nu pot ignora realitatea juridică, respectiv la momentul întreruperii prescripţiei răspunderii penale se aplica direct paragraful 34 din Decizia nr. 297/2018, jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale relevând că instanţele judecătoreşti au aplicat direct considerente ale deciziilor acesteia, chiar şi în situaţia în care s-a constatat neconstituţionalitatea integrală a unei prevederi legale.

În prezenta cauză, după publicarea Deciziei nr. 297/2018, parchetul a arătat că au fost efectuate mai multe acte de procedură printre care: ordonanţa din data de 27.07.2020 prin care s-a dispus şi confirmat efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de numitul A., ordonanţa din data de 20.09.2021 prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen., încheierea din data de 17.12.2021 prin care s-a finalizat camera preliminară, hotărârea în primă instanţă din data de 31.03.2022.

Argumentele invocate de parchet în susţinerea cererii sale de recurs în casaţie sunt nefondate pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31). Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, paragraful 61). Referirea la soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72);

De la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând neafectate termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74);

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reţinându-se că norma supusă controlului de constituţionalitatea nu este susceptibilă de o aplicare clară şi previzibilă în absenţa intervenţiei legiuitorului (paragrafele 60, 75).

În dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.

În consecinţă, având în vedere aspectele reţinute cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 din C. pen.

În sensul celor de mai sus este şi Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale.

În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Aşadar, nu pot fi extinse dispoziţiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituţie a întreruperii cursului prescripţiei, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material şi constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."

Înalta Curte constată că pentru fapta inculpatului A. s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. Astfel, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripţia înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.

Se reţine din decizia recurată că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că la data de 09.02.2016, în jurul orei 01:00, a condus autovehiculul marca x cu nr. de înmatriculare x, pe str. x, din sectorul 5 al municipiului Bucureşti având în sânge o îmbibaţie alcoolică superioară limitei de la care fapta devine infracţiune, respectiv 1,65 g ‰ conform concluziilor raportului de expertiză medico-legală de recalculare a alcoolemiei efectuat în cauză.

Înalta Curte constată că pentru infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt închisoare de la 1 an la 5 ani şi, prin urmare, termenul de prescripţie incident în cauză este cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., şi anume de 5 ani, care a început să curgă de la data săvârşirii faptei, respectiv 09 februarie 2016 şi s-a împlinit la data de 08 februarie 2021, nefiind nici suspendat conform art. 156 alin. (1) din C. pen. pe durata celor 60 de zile de stare de urgenţă din perioada 16 martie 2020 - 14 mai 2020, ca urmare a Decretelor Preşedintelui României nr. 195/2020 şi nr. 240/2020, aprobate prin Hotărârile Parlamentului României nr. 3/2020 şi, respectiv, nr. 4/2020.

Parchetul a mai considerat că dacă am accepta că de la publicarea Deciziei nr. 358/2022 nu a operat niciun act de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale s-ar crea un risc sistemic de impunitate pentru infracţiuni grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale UE sau de corupţie în general.

În mod evident, această susţinere nu are nicio legătură cu infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen.

Raportat la cele arătate, Înalta Curte constată că răspunderea penală pentru fapta inculpatului A. a fost înlăturată, prin urmare motivul de casare invocat de către parchet este nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 935/A din data de 05 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 935/A din data de 05 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2023.