Cassation review of negligent homicide: scope of causality and fact-finding limitations

Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de recurentul A., reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 420/01.08.2022 a Judecătoriei Moineşti, pronunţată în dosarul penal nr. x/2020 în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă (fapta din 26.10.2014, persoana vătămată B.).

În baza art. 67 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 91 alin. (1) din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei aplicate, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit conform dispoziţiilor art. 92 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul A. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bacău, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 94 alin. (1) din C. proc. pen., datele indicate la punctele c)-e) vor fi comunicate Serviciului de Probaţiune Bacău.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., s-a impus condamnatului următoarea obligaţie: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probaţiune Bacău sau organizat în colaborare cu alte instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere de 3 ani, inculpatul a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul UAT Dărmăneşti, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 91 alin. (4) teza a II-a din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., respectiv posibilitatea revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere, nu îndeplineşte obligaţiile stabilite în sarcina sa ori comite o nouă infracţiune.

În baza art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. şi art. 23 alin. (1) din C. proc. pen., s-a luat act şi s-a consfinţit tranzacţia încheiată la data de 04.02.2022 între partea responsabilă civilmente C. S.A. şi părţile civile D., E. şi D..

În baza art. 25 din C. proc. pen., art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 1357 din C. civ., s-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă F., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 984 din data de 21 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Moineşti şi apelantul - inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 420 din 01.08.2022, pronunţată de Judecătoria Moineşti în dosarul nr. x/2020.

Împotriva deciziei penale nr. 984 din data de 21 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

Prin cererea de recurs în casaţie, inculpatul A. prin apărător ales a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casaţie, iar pe fond a solicitat admiterea recursului în casaţie şi urmare a casării hotărârii recurate să se dispună achitarea sa în baza art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., având în vedere că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

Recurentul a arătat că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut existenţa culpei cu prevedere şi a legăturii de cauzalitate între fapta săvârşită şi urmarea socialmente periculoasă, câtă vreme accidentul din data de 26.10.2014 a fost rezultatul exclusiv al culpei persoanei vătămate. A apreciat că fapta imputată nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen., nici sub aspectul laturii obiective, nefiind îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea socialmente periculoasă şi nici sub aspectul laturii subiective. În opinia sa accidentul putea fi evitat dacă inculpatul ar fi circulat cu o viteză care să nu depăşească 50km/h, doar în condiţiile de lucru expuse de expertul judiciar prin raportul de expertiză nr. x/10.06.2020, iar nu prin raportare la circumstanţele reale ale cauzei şi personale ale recurentului.

Analizând raportul de expertiză criminalistică, recurentul arătă că se reţine la pag. 3/10, secţiunea "Constatări" că accidentul a avut loc în data de 26 octombrie 2014, în jurul orei 17:45, moment la care vizibilitatea naturala era specifică crepusculului nautic, soarele apunând la ora 17:04, constatare care se coroborează cu explicaţia de la pag. 7, ultimul paragraf, potrivit căreia expertul a apreciat că ar fi fost necesară iluminarea artificială a sectorului de drum; la punctul 3 din "Concluzii" se arată că la locul faptei nu au fost constatate urme de frânare imprimate de roţile autoturismului x, iar valoarea vitezei iniţiale a autovehiculului x este egală cu cea din momentul impactului; la punctul 4 din "Concluzii" se arată că accidentul ar fi putut fi prevenit dacă inculpatul circula cu o viteză care să nu depăşească 50 km/h; putea fi evitat accidentul dacă recurentul ar fi circulat cu o viteză care să nu depăşească 50km/h, în condiţiile în care s-ar fi declanşat starea de pericol iminent cu 30 m înainte de locul impactului.

Plecând de la această premisă, recurentul a arătat că la pag. 8/10 a raportului de expertiză tehnică judiciară a fost calculată distanţa de frânare de 54 m, care ar fi fost necesară pentru a opri autovehiculul în condiţiile de rulare cu o viteză de 75 km/h, precum şi viteza de 50,7 km/h la care ar fi putut să evite accidentul, în condiţiile în care momentul declanşării stării de pericol iminent ar fi fost cu cca 30 m înainte de locul impactului.

Or, din analizarea situaţiei de fapt rezultată în urma administrării probatoriului, recurentul a precizat că rezultă inexistenţa urmelor de frânare, iar victima şi-a schimbat brusc direcţia de deplasare cu câţiva metri faţă de autoturism, fiind cert că momentul declanşării stării de pericol iminent nu a fost cu 30 m înainte de locul impactului, neexistând nicio explicaţie oferită de expertul judiciar sau care să reiasă din celelalte probe administrate în cauză din care să rezulte că pietonul ar fi fost văzut cu 30 m înainte şi pentru care conducătorul auto nu ar fi acţionat deloc sistemul de frânare.

Mai mult, recurentul a menţionat că la pag. 8/10 a raportului de expertiză tehnică este calculat un timp obiectiv total de întârziere în acţionarea efectivă a sistemului de frânare de 1,1 secunde şi o viteză de deplasare de 75 km/h, viteză echivalând aproximativ 20m/s. Aşadar, a apreciat că, în ipoteza în care momentul declanşării stării de pericol iminent ar fi fost cu 30 m înainte, conducătorul auto ar fi avut, potrivit concluziilor care rezultă din probatoriul administrat, o distanţă de cel puţin 8 m înainte de impact în care să acţioneze sistemul de frânare.

Recurentul a susţinut că atâta vreme cât ipoteza de lucru - momentul declanşării stării de pericol iminent - este dovedită ca fiind falsă şi concluzia, potrivit căreia impactul putea fi evitat, în considerarea circumstanţelor reale şi personale concrete de producere a accidentului, dacă autoturismul se deplasa cu o viteză de cel mult 50 km/h, este falsă.

A apreciat că, neexistând urme de frânare, starea de pericol iminent nu avea cum să se declanşeze cu 30 m înainte de locul impactului, iar în realitate, în considerarea circumstanţelor reale de crepuscul, după apusul soarelui şi a farurilor autovehiculelor care circulau pe contrasens şi personale ale conducătorului auto, pietonul nu a fost şi nu avea cum să fie văzut de recurent în timp util pentru a evita accidentul, chiar dacă ar fi circulat cu o viteză inferioară limitei maxime aferentă sectorului de drum.

Câtă vreme din situaţia de fapt probată în cauză rezultă că nu au existat urme de frânare şi pietonul a fost văzut în ultimul moment, astfel că recurentul nu a avut timp să acţioneze sistemul de frânare, acesta a susţinut că stabilirea vitezei de evitare la 50,7 km/h nu corespunde circumstanţelor concrete reţinute în cauză.

De altfel, a menţionat că prin declaraţia oferită în calitate de inculpat, care nu a fost înlăturată sau contrazisă cu un alt mijloc de probă, s-a arătat că a putut vedea pietonul cu l,5-2 m înainte de impact, neavând timp să acţioneze sistemul de frânare, aceasta fiind şi singura explicaţie plauzibilă pentru care nu există urme de frânare la locul producerii accidentului.

Potrivit acestor considerente, a arătat că hotărârea recurată nu este conformă cu regulile de drept aplicabile, deoarece în baza situaţiei de fapt reţinută prin hotărârea recurată singura concluzie care putea fi extrasă este aceea că accidentul nu putea fi prevăzut de recurent şi nu putea fi evitat, astfel că nu există legătura de cauzalitate între acţiunea recurentului şi urmarea imediată sau o formă de vinovăţie, motiv pentru care fapta nu este prevăzută de legea penală.

A mai precizat că, fiindu-i recoltate probe biologice de sânge, la ambele probe rezultatul indicat a fost 0, percepţia şi simţurile conducătorului auto nu au fost alterate, ceea ce relevă că imposibilitatea evitării accidentului este una obiectivă.

Prin urmare, a considerat că hotărârea recurată nu este conformă cu regulile de drept aplicabile, câtă vreme din situaţia de fapt care rezultă în urma probatoriului administrat recurentul nu avea posibilitatea concretă să prevadă rezultatul faptei sale, iar între acţiune şi urmarea imediată nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate.

Recurentul a arătat că pentru stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate trebuie realizată delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale din antecedenţa cauzală, caz în care vor fi reţinute ca fiind contribuţii esenţiale sau cauzal necesare acelea în lipsa cărora rezultatul nu s-ar fi produs în niciun mod şi în nicio măsură.

Analizând care dintre normele încălcate de către persoanele implicate în accidentul rutier reprezintă contribuţii esenţiale în antecedenţa cauzală, fără de care nu s-ar fi produs rezultatul vătămător în niciun mod şi nicio măsură, rezultă că recurentului i se impută un pericol potenţial, ce se referă la nerespectarea Codului rutier, care nu conduce în mod necesar la producerea unui accident, neconstituind o contribuţie esenţială în antecedenţa cauzală, fără de care nu s-ar fi produs rezultatul vătămător în niciun mod şi nicio măsură.

În contextul concret al cauzei, a menţionat că valoarea ridicată de alcoolemie a victimei a presupus un grad de intoxicaţie cu alcool apt să conducă la o stare de paralizie aproape completă a energiei fizice şi a facultăţilor psihice ale acesteia, încât a acţionat involuntar şi fără a-şi lua cele mai elementare norme de prevedere.

Aşadar, a considerat că independent de deplasarea cu o viteză superioară limitei legale, accidentul şi rezultatul produs nu puteau fi evitate, deoarece pietonul aflat în avansată stare de ebrietate a intrat în câmpul vizual al conducătorului auto în ultimul moment înainte de impact. Totodată, a apreciat că pietonul a generat iniţial o stare de pericol potenţial prin angajarea în traversarea străzii prin loc nepermis, dar şi prin comportamentul imprevizibil datorat stării avansate de ebrietate, iar dacă nu ar fi pătruns pe sensul de deplasare al autoturismului accidentul nu ar fi avut loc.

În opinia sa, acţiunea pietonului reprezintă o contribuţie esenţială şi singura din antecedenţa cauzală fără de care nu s-ar fi produs rezultatul vătămător în niciun mod şi nicio măsură. Pe cale de consecinţă, a susţinut că pericolul potenţial s-a transformat în pericol efectiv în momentul în care pietonul a pătruns pe sensul de deplasare al autoturismului, iar acţiunea acestuia reprezintă singurul element sine qua non la producere accidentului şi a rezultatului vătămător.

Recurentul a mai invocat că fapta ar fi fost săvârşită fără vinovăţia cerută de lege, motiv de recurs ce trebuie analizat în funcţie de personalitatea recurentului, experienţa de viaţă, pregătirea profesională şi posibilitatea acestuia de a prevedea rezultatul; din analiza circumstanţele reale de producere a accidentului, respectiv perioada de crepuscul, după ora de apus a soarelui, precum şi situaţia personală concretă a recurentului, în condiţiile în care din sensul opus circulau alte autoturisme al căror sistem de iluminat limitează în mod evident capacitatea oculară fizică şi puterea sistemului propriu de iluminat al autoturismului, pietonul nu putea fi observat de o persoană din aceeaşi categorie cu recurentul, nici măcar cu 30 de metri înainte de locul impactului.

Aşadar, a susţinut că rezultatul socialmente periculos al faptei este consecinţa intervenirii unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa recurentului, respectiv prin fapta victimei, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 31 din C. pen., faptei lipsindu-i trăsătura esenţială a vinovăţiei cerute de lege.

Prin încheierea din 14 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 984 din data de 21 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluţionării şi a acordat termen la data de 11.04.2023, reţinând că doar aspectele referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate între fapta săvârşită şi urmarea socialmente periculoasă invocate în cererea de recurs în casaţie pot fi valorificate prin prisma cazului de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casaţie declarat de recurentul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispoziţiile menţionate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele inculpatului recurent, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ucidere din culpă pentru care acesta a fost condamnat, sunt nefondate, în speţă fiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ucidere din culpă, astfel cum este incriminată de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen.

Astfel, potrivit art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen. constituie infracţiune fapta de "ucidere din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi."

Elementul material al acestei infracţiuni constă, ca şi în cazul omorului, în suprimarea vieţii unei persoane şi poate fi realizat fie printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune.

Urmarea imediată a infracţiunii de ucidere din culpă este reprezentată de decesul victimei.

Legătura de cauzalitate între acţiunea ori inacţiunea culpabilă şi decesul victimei trebuie stabilită de la caz la caz. În ipoteza în care victima are şi ea o conduită culpabilă, aceasta nu exclude culpa autorului, dacă legătura de cauzalitate între fapta acestuia şi deces există. În acest sens, în practică s-a decis, spre exemplu, că viteza excesivă în conducerea autovehiculului, neremedierea defecţiunilor la sistemul de frânare, neatenţia şi reacţia tardivă, datorate consumului de băuturi alcoolice, şi apariţia pe carosabil a victimei care a traversat drumul în fugă şi în loc nepermis, fără să se asigure, constituie împrejurări ce impun reţinerea vinovăţiei conducătorului de autovehicul, în condiţiile culpei comune.

Variantă agravată este prevăzută în alin. (2) din art. 192 din C. pen. şi se referă la uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi. În acest caz, obiectul juridic are un caracter complex, deoarece, pe lângă relaţiile privitoare la ocrotirea persoanei, cuprinde, ca obiect secundar, şi relaţiile privitoare la asigurarea securităţii anumitor activităţi profesionale şi speciale care pot constitui surse de pericol deosebit, statornicite fie prin dispoziţii legale, fie prin natura acestor profesii, meserii sau activităţi.

Pentru existenţa acestei variante agravate trebuie îndeplinite trei cerinţe speciale, şi anume: condiţia ca făptuitorul să fie un profesionist (inginer, farmacist, chimist, arhitect etc.) sau un meseriaş (mecanic, instalator, zidar, tâmplar etc.) ori să îndeplinească o anumită activitate (conducător de vehicul, impiegat de mişcare sau macaragiu, marinar, barcagiu, vânător etc.); condiţia ca pentru exercitarea profesiunii, meseriei sau activităţii să existe dispoziţii legale sau măsuri de prevedere (edictate prin diferite acte normative) şi condiţia să nu fi fost respectate dispoziţiile sau măsurile de prevedere respective.

Şi în această ipoteză, pentru a se reţine uciderea din culpă este necesar să existe şi să fie dovedită o legătură de cauzalitate între încălcarea normei şi rezultat.

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen., constă în aceea că la data de 26.10.2014, în jurul orelor 17:45, inculpatul a condus autoturismul marca x cu nr. x pe DN 12 A pe str. x x, or. Dărmăneşti, jud. Bacău, împrejurare în care a surprins şi accidentat mortal victima B. în vârstă de 54 de ani care traversa suprafaţa carosabilă prin loc nepermis, inculpatul încălcând obligaţiile participanţilor la trafic, cu privire la viteza de deplasare maxim admisă şi adaptarea acesteia în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să se poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă prevăzute de art. 48 şi art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002 şi nemanifestând un comportament prin care să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor (art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002), prin aceea că circula cu o viteza net superioară celei maxim admise pe acea porţiune de drum (cu peste de 25 de km/h) şi într-o zonă în care cu doar 10 metri înainte de locul impactului era amplasată o trecere de pietoni, semnalizată atât prin marcaj pe carosabil, cât şi prin amplasarea unui indicator.

În consecinţă, în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ucidere din culpă corespund faptei reţinute în concret în sarcina inculpatului. Astfel, elementul material al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului A. s-a concretizat în acţiunea de ucidere din culpă a victimei B. care traversa strada prin loc nepermis, inculpatul încălcând obligaţiile participanţilor la trafic, cu privire la viteza de deplasare maxim admisă şi adaptarea acesteia în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să se poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă, respectiv art. 48 şi art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 121 pct. 1) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului României nr. 195/2002.

Aşadar, s-a reţinut, pe baza probelor, săvârşirea de către inculpat a unei acţiuni de ucidere din culpă a victimei B. prin nerespectarea prevederilor legale referitoare la circulaţia pe drumurile publice, elemente care se suprapun textului de incriminare al infracţiunii reţinute în sarcina acestuia.

Observând concluziile raportului medico-legal de necropsie, contrar susţinerilor recurentului Înalta Curte constată că există o legătură de cauzalitate între fapta săvârşită şi urmarea socialmente periculoasă, reţinând că fapta recurentului a avut drept urmare imediată moartea victimei, aceasta fiind una violentă, cauzată de accidentul rutier produs urmare a nerespectării prevederilor legale privind viteza de circulaţie (recurentul având o viteza de deplasare de 75 km/h în condiţiile în care cu 10 metri înainte de locul producerii accidentului se afla o trecere de pietoni), accidentul putea fi evitat dacă limita maxim admisă de viteză ar fi fost respectată, încât să se poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă. Nerespectarea obligaţiilor sale legale au condus la producerea rezultatului final şi, prin urmare, nu se poate vorbi despre inexistenţa unei legături de cauzalitate între fapta săvârşită şi urmarea socialmente periculoasă chiar şi în condiţiile reţinerii culpei concurente a victimei care a traversat strada prin loc nepermis şi care se afla în stare de ebrietate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în realitate, prin criticile formulate, care de altfel au constituit şi motive de apel şi au fost analizate de către instanţa de apel prin decizia recurată, se contestă situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casaţie pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpatului, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Natura criticilor formulate de recurent ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţele ordinare au reţinut, pe baza probelor din dosar, existenţa infracţiunii, sub aspectul laturii obiective şi subiective a acesteia.

Cu privire la lipsa concordanţei dintre situaţia de fapt reţinută şi tipicitatea obiectivă a infracţiunii, Înalta Curte reţine că scopul recursului în casaţie este verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, instanţa trebuie să plece în analiza tipicităţii obiective a infracţiunii de la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel, neputând să analizeze pertinenţa şi concludenţa probelor administrate în cauză ori suficienţa acestora.

Criticile recurentului referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective reprezintă în realitate chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispoziţiile legii.

Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie este limitată exclusiv în drept. Aşadar, statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 984 din data de 21 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 984 din data de 21 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 aprilie 2023.