Maintenance of preventive asset seizure notwithstanding criminal liability statute of limitations

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea penală din data de 08 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2018 în baza art. 2502 din C. proc. pen. s-au menţinut măsurile asiguratorii luate prin ordonanţa nr. 347/P/2016 din data de 14.06.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploieşti şi menţinute prin sentinţa penală apelată.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că la acest moment procesual subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii asiguratorii, aceste temeiuri impunând în continuare menţinerea acesteia. Astfel, a apreciat că măsurile asigurătorii sunt reglementate ca o consecinţă a derulării unei anchete penale şi constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor, iar până la soluţionarea definitivă a cauzei, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii.

Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a considerat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanţe ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei).

Curtea a apreciat că sunt îndeplinite în continuare condiţiile pentru dispunerea măsurilor asiguratorii, existenţa indiciilor temeinice de săvârşirea a infracţiunii de trafic de influenţă de care inculpatul este acuzat, existenţa riscului ca inculpatul să ascundă, să distrugă, să înstrăineze ori să sustragă de la urmărire bunuri ce pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la recuperarea pagubei.

Analizând actele contestate în cauză, precum şi susţinerile inculpatului, prin apărător, Curtea a apreciat că, în raport cu obiectul acuzaţiilor formulate împotriva inculpatului, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, luarea măsurii asiguratorii fiind necesară şi proporţională în raport de scopul urmărit, respectiv confiscarea specială. În ceea ce priveşte durata măsurii, a apreciat-o proporţională în raport de complexitatea cauzei, dar şi de modalitatea de săvârşire a faptelor imputate.

Curtea a reţinut că nici eventuala incidenţă a prescripţiei răspunderii penale nu este de natură a duce la concluzia că menţinerea măsurii asiguratorii nu ar fi necesară şi proporţională în cauză, de vreme ce măsura confiscării speciale nu este condiţionată de atragerea în concret a răspunderii penale pentru fapta presupus săvârşită. Astfel, a notat că eventuala intervenţie a prescripţiei răspunderii penale nu constituie un impediment la confiscarea specială a anumitor bunuri, în condiţiile prevăzute de lege.

Constatând, în continuare, că ingerinţa determinată de dispunerea sechestrului asupra bunurilor inculpatului ce vizează dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din C. proc. pen., are scop legitim (desfăşurarea instrucţiei penale), fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie, este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept şi este proporţională cu cauza care a determinat-o, Curtea a apreciat că se impune menţinerea acesteia acesteia.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul A. a formulat contestaţie.

În esenţă, inculpatul a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii atacate şi revocarea măsurilor asiguratorii instituite în cauză, arătând că aceasta este netemeinică, formulând critici subsumate inexistenţei riscului de ascundere, înstrăinare, disatrugere sau sustragere de la urmărire a bunurilor, lipsei caracterului proporţional al măsurii asigurătorii şi intervenţia prescripţiei răspunderii penale în cauză.

Astfel, inculpatul a arătat că lipseşte orice element concret care să conducă la concluzia că bunurile sale, asupra cărora s-a dispus instituirea sechestrului, ar fi susceptibile să fie ascunse, distruse sau sustrase de la urmărire, ceea ce face ca măsura asigurătorie să fie nejustificat menţinută.

Inculpatul a menţionat că nu există un just echilibru între interesul public ce dictează luarea/menţinerea măsurilor asigurătorii şi interesul privat, guvernat de principiul garantării dreptului de proprietate, făcând trimitere la art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce impun asigurarea unui echilibru între interesul protejat prin instituirea unei măsuri asigurătorii şi interesul persoanei vizate că proprietatea sa să nu facă obiectul unei ingerinţe nejustificate, atât în privinţa cuantumului, a stadiului şi perspectivelor procesuale, precum şi în ceea ce priveşte durata în timp a ingerinţei, susţinând că această exigenţă nu este asigurată.

De asemenea, s-a precizat că în cauză ar fi intervenit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunea de trafic de influenţă reţinută în sarcina sa, termenul general de prescripţie îndeplinindu-se în luna decembrie 2017 - ianuarie 2018, iar pentru infracţiunea de spălare a banilor s-a împlinit în iulie 2019.

Examinând contestaţia formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2502 din C. proc. pen. introdus prin Legea nr. 6/2021 în tot cursul procesului penal instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse.

Prin această modificare legislativă s-a instituit obligaţia procedurală pozitivă de verificare periodică a legalităţii şi temeiniciei măsurii asiguratorii, inclusiv în ipotezele în care legea prevede caracterul obligatoriu al luării măsurii procesuale.

Având în vedere că legea nu instituie o durată maximă a măsurii asiguratorii, raţiunea acestei modificări, evidenţiază, pe de o parte, faptul că măsurile asigurătorii au la bază ideea de risc, care se poate modifica odată cu trecerea timpului în cursul procesului penal, iar, pe de altă parte, impune organelor judiciare prin instituirea acestei obligaţii procedurale compensatoare să efectueze periodic o analiză concretă a testului de proporţionalitate consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în scopul asigurării unei protecţii mai eficiente a dreptului de proprietate (CEDO, cauza Forminster Entreprises Limited c. Republici Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76 78, CEDO, cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, hotărârea din 28 septembrie 2010, parag. 103).

Analizând în concret măsura asigurătorie instituită în cauză Înalta Curte apreciază că subzistă temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea acestei măsuri procesuale pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Înalta Curte precizează că această concluzie nu este de natură să înfrângă prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul, având în vedere şi regimul măsurilor asigurătorii care se menţin, chiar şi în caz de achitare, în condiţiile art. 397 alin. (5) din C. proc. pen.

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 1276 din data de 02.11.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 alin. (1) din C. pen. şi de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 5 alin. (1) din C. pen.

Totodată, s-a dispus menţinerea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa nr. 347/P/2016 din 14.06.2017 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti, asupra sumelor existente în contul deţinut la B. S.A. de inculpat până la concurenţa sumei reprezentând echivalentul în RON, la data executării, a sumei de 350.000 (trei sute cincizeci mii) euro, precum şi suma de 261.373,40 RON.

În ceea ce priveşte cererea de revocare a măsurii asigurătorii, în opinia Înaltei Curţi aceasta nu se justifică în momentul de faţă, fiind o garanţie pentru o posibilă recuperare a sumele pretins primite ca urmare a traficului de influenţă de care a fost acuzat inculpatul, cu atât mai mult cu cât în cazul infracţiunilor de trafic de influenţă şi spălare de bani pentru care a fost condamnat inculpatul în primă instanţă, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie şi o garanţie a plăţii cheltuielilor judiciare către stat, astfel cum rezultă din prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 şi art. 32 din Legea nr. 656/2002.

Instituirea unei măsuri asigurătorii asupra bunurilor inculpatului urmăreşte asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sub aspectul evitării ascunderii, distrugerii înstrăinării sau sustragerii bunurilor prevăzute de art. 249 alin. (1) din C. proc. pen.. Înalta Curte subliniază că pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale. Din acelaşi punct de vedere, sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, neavând caracter punitiv, ci eminamente preventiv. Totodată, măsura asigurătorie are un caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă (în acest sens, printre altele, decizia Curţii Constituţionale nr. 629 din 8 octombrie 2015 - publicată în Monitorul Oficial nr. 868 din 20.11.2015).

Înalta Curte, având în vedere că presupusele sume pretins primite nu au fost recuperate şi nu s-a depăşit un termen rezonabil de desfăşurare a procedurilor judiciare, apreciază că, în cauză, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 din CEDO.

În acest sens, ingerinţa determinată de dispunerea sechestrului asupra bunurilor inculpatului ce vizează dreptul de proprietate este reglementată prin lege, are scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. De asemenea, ingerinţa în dreptul de proprietate este proporţională cu cauza care a determinat-o, întrucât măsura asigurătorie are un caracter provizoriu, se dispune pe o durată limitată în timp, respectiv pe durata procesului penal, şi, mai mult, este supusă verificării periodice.

Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională a României în Decizia nr. 146/2018 "măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Totodată, pentru a avea eficienţă - în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale - măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii." Aşadar, luarea şi menţinerea măsurilor asigurătorii nu constituie o restrângere excesivă a dreptului de proprietate, având în vedere că aceasta este justificată de interesul bunei înfăptuiri a justiţiei.

Efectuând şi o analiză a testului de proporţionalitate al măsurii asigurătorii prin raportare la Decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii, unde instanţa supremă a reţinut că:

"instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. S-a considerat că proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Mai mult, condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)", se constată că, în speţă, este satisfăcută cerinţa proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit prin dispunerea ei şi cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri, astfel că nu se poate vorbi despre o restrângere excesivă a dreptului de proprietate al inculpatului.

Argumentele invocate de către inculpat prin motivele scrise ale contestaţiei, referitoare la faptul că în cauză ar fi intervenit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunile de trafic de influenţă şi infracţiunea de spălare a banilor, pentru care a fost condamnat în primă instanţă, nu pot fi primite în această procedură prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen.. Faptul că în cauză s-ar fi îndeplinit termenul general de prescripţie al răspunderii penale pentru infracţiunile de trafic de influenţă şi de spălare a banilor raportat la Deciziile CCR nr. 297/20188 şi nr. 358/2022 şi la Decizia nr. 67 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu justifică revocarea măsurii asigurătorii, aceasta existând independent de instituţia prescripţiei răspunderii penale, iar confiscarea specială dispusă în cauză nu este condiţionată de stabilirea răspunderii penale a inculpatului.

Astfel, confiscarea specială este o măsură de siguranţă, iar potrivit art. 107 alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

În concluzie, Înalta Curte reţine că au fost respectate standardele ce impun şi justifică luarea şi menţinerea măsurii asiguratorii, criticile aduse de inculpa fiind nefondate.

Faţă de considerentele expuse anterior, va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 08 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 08 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2023.