Insurance appeal fails: late-payment penalties run from claim deadline, not final judgment, and cover moral damages

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Analizând actele de la dosar, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2018, la 12.02.2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. şi pe intervenientul forţat D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 20.000 de RON, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 250.000 de RON, cu titlu de daune morale şi către reclamantul B. a sumei de 5.000 de RON, reprezentând daune materiale şi a sumei de 30.000 de RON, reprezentând daune morale. De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei şi la plata către reclamanţi a penalităţilor de întâziere de 0,2%, aferente despăgubirilor petinse, calculate începând cu data formulării cererii de chemare în judecată şi până la data achitării debitului, conform dispoziţiilor art. 38 coroborat cu art. 37 din Norma nr. 23/2014, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Prin sentinţa civilă nr. 2573/17.09.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la 24.10.2018 sub acelaşi număr unic.

Prin sentinţa civilă nr. 4679/19.12.2019, Tribunalul Ilfov – secţia Civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 4.152,02 RON, cu titlu de daune materiale, a sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale şi a sumei de 2.122 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi către reclamantul B. a sumei de 20.000 RON, reprezentând daune morale şi a sumei de 2.283 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanţii, cât şi pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 285/18.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat S.C. C. S.A. la plata către A. a sumei de 259 RON, cu titlu de daune materiale şi la plata către reclamanţi a penalităţilor de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, pentru despăgubirile acordate, începând cu data introducerii acţiunii, 09.02.2018 şi până la data plăţii debitului şi a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii primei instanţe. A obligat apelanta-pârâtă la plata către B. a sumei de 2.020 RON şi către A. a sumei de 1.020 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A obligat apelantul-reclamant A. la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 138,75 RON, cu acelaşi titlu. A compensat în parte cheltuielile de judecată acordate apelantului-reclamant A. şi apelantei-pârâte până la concurenţa sumei de 138,75 RON şi a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelantul-reclamant A. a diferenţei de 881,25 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 285/18.02.2021, S.C. C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii recurate în ceea ce priveşte soluţia instanţei de prim control judiciar de acordare a penalităţilor de întârziere începând cu data introducerii acţiunii şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

În motivare, autoarea căii de atac a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 37 alin. (4) raportat la art. 38 din Norma nr. 23/2014, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară şi ale Legii nr. 136/1995.

Sub acest aspect, a menţionat că penalităţile de întârziere solicitate de intimaţii-reclamanţi în mod eronat au fost acordate începând cu data introducerii acţiunii, atât din perspectiva faptului că daunele morale nu aveau caracter cert la data iniţierii procesului, cât şi a faptului că între părţile litigante nu s-a încheiat o tranzacţie care să stabilească cuantumul despăgubirilor pentru a se considera că recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată la plata penalităţilor.

A arătat că penalităţile de întârziere sunt succesive acordării daunelor morale de către instanţa de judecată, iar o astfel de sancţiune nu putea fi stabilită anterior acordării lor.

Recurenta-pârâtă a subliniat că daunele morale dobândesc caracter cert, lichid şi exigibil în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, aşa încât numai după această dată penalităţile de întârziere ar fi putut fi pretinse.

Evocând prevederile art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, autoarea căii de atac a menţionat că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că, în speţă, era aplicabilă prima teză a acestui texte de lege, având în vedere că daunele morale nu au fost stabilite prin tranzacţie.

De asemenea, a arătat că în cauză este incidentă teza a doua a normei legale enunţate, subliniind că, întrucât daunele morale sunt acordate de instanţa de judecată în baza unor criterii subiective, şi creanţa aferentă acestora devine certă şi exigibilă abia la data pronunţării hotărârii.

În continuare, a arătat că prin decizia nr. 2977/09.10.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a Ii-a Civilă a stabilit că legea nu prevede obligaţia asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma producerii unor accidente de circulaţie, la nivelul pretenţiilor acestora şi la momentul solicitării lor.

În consecinţă, a apreciat că atât timp cât între părţile în litigiu nu a fost încheiată o tranzacţie prin care să se fi stabilit o sumă certă cu titlu de despăgubiri, nu se putea considera că obligaţia de plată a daunelor morale nu a fost îndeplinită.

Conchizând, a solicitat ca, în rejudecare, să fie exonerată de la plata penalităţilor de întârziere, iar, în subsidiar, acordarea penalităţilor să se încuviinţeze începând cu cea de-a unsprezecea zi după data comunicării hotărârii definitive.

De asemenea, a solicitat şi întoarcerea executării silite pentru sumele nelegal stabilite în apel.

La 01.07.2021 intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea susţinerilor părţii recurente în motivele de casare indicate, criticile fiind, în realitate, o reluare a motivelor de apel; pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu şi-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 02.03.2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Tot în prealabil, ia act că solicitarea recurentei, de casare în parte a deciziei date în apel şi reţinerea cauzei spre rejudecare, nu este conformă cu prevederile art. 497 C. proc. civ., în forma aplicabilă la data introducerii acţiunii, text care nu permite casarea cu reţinere, ci doar soluţia casării cu trimitere, în măsura în care s-ar reţine caracterul fondat al recursului.

Prin memoriul de recurs, recurenta, în mod expres, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text legal potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentare, a arătat, în esenţă, că neîndeplinirea obligaţiei de plată a despăgubirilor nu putea fi reţinută, de vreme ce părţile nu au încheiat o tranzacţie, că în condiţiile nesoluţionării cererii de despăgubire pe calea amiabilă, daunele morale se stabilesc numai pe cale judiciară, motiv pentru care penalităţile de întârziere se datorează după expirarea termenului de 10 zile de la comunicarea hotărârii şi că la data sesizării instanţei de judecată prejudiciul nu era cert.

Succesiunea hotărârilor pronunţate în etapele anterioare a fost prezentată mai sus, iar examinarea memoriului de recurs relevă că recurenta nu mai contestă în prezent decât măsura de obligare la plata penalităţilor, stabilirea momentului de la care încep să curgă penalităţile fiind chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea prezentei căi de atac.

Demersul judiciar al reclamanţilor a fost iniţiat în vederea obligării pârâtei, în calitate de societate de asigurare, la plata despăgubirilor materiale şi morale şi a penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere calculate, potrivit titularilor acţiunii, începând cu data introducerii acţiunii.

Prima instanţă a respins pretenţiile ce fac obiectul disputei în recurs, stabilind că până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil pentru a fi purtătoare de penalităţi.

Hotărârea primei instanţe sub acest aspect a fost reformată în apel, în sensul obligării recurentei la plata penalităţilor de întârziere, reţinându-se că pârâta datorează penalităţi de întârziere începând cu data iniţierii procesului pe rolul instanţei judecătoreşti.

Dispoziţiile art. 36-38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, au în vedere soluţionarea pretenţiilor fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară.

O asemenea concluzie este relevată şi de prevederile art. 37 alin. (4) din Normă, potrivit cărora despăgubirea se achită de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte reţine că Norma în discuţie prevede dreptul (iar nu obligaţia) persoanei prejudiciate prin accidente de vehicule de a adresa asigurătorului o cerere de despăgubire atunci când evenimentul asigurat s-a produs; în egală măsură, dacă nu o face, îi rămâne deschis accesul la justiţie.

Înalta Curte ia act că potrivit art. 36 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de A.S.F., persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociaţia "Fondul de protecţie a victimelor străzii", în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.

Acest demers, adresat asigurătorului RCA, are valenţa avizării producerii evenimentului asigurat, la care face trimitere textul imediat următor, art. 37 alin. (1), al cărui mecanism îi impune apoi asigurătorului ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, dacă asiguratul răspunde pentru producerea riscurilor acoperite prin asigurare, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretenţiile de despăgubire.

Intimaţii-reclamanţi i-au adresat recurentei-pârâte la 28.04.2017 o cerere de despăgubire, la care au primit o ofertă după mai mult de 1 an de la depunere, la 16.07.2018, în timpul procesului, cu care reclamanţii nu au fost de acord.

În aceste condiţii, nu se poate considera că asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţiile instituite de art. 37 alin. (1) din Norme, întrucât a răspuns cererii, formulând o ofertă de despăgubire motivată, cu depăşirea termenului legal.

În art. 38 din Normă, a fost instituită sancţiunea aplicării unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, pentru cazul în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, o astfel de reglementare având scopul de a disciplina societăţile de asigurare în raporturile lor cu persoanele vătămate.

Aşadar, în ipoteza în care asigurătorul nu soluţionează cererea de despăgubire în termenul legal de 3 luni, penalităţile nu curg începând cu cea de-a unsprezecea zi de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive, ci de la expirarea termenului de 3 luni, stabilit în condiţiile art. 37 (1) din Norma ASF evocată.

Intimaţii-reclamanţi au solicitat aplicarea penalizării începând cu data introducerii acţiunii, 12.02.2018.

Având în vedere că această dată este ulterioară celei de la care s-ar fi putut solicita, conform prevederilor legale, aplicarea penalizării, raportat la principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, recurenta, în mod corect, a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere calculate începând cu data introducerii acţiunii, aşa cum au solicitat în mod expres reclamanţii.

Refuzul de plată a daunelor întemeiat pe faptul că ele se stabilesc numai pe de către instanţa de judecată nu i-a suspendat recurentei-pârâte obligaţia de plată a prejudiciului până la finalizarea procedurii judiciare, ci certifică executarea cu întârziere a plăţii pentru suma care, nefiind stabilită amiabil, este statuată judiciar, împrejurare care atrage incidenţa prevederilor art. 38 din norma în cauză.

Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că acordarea daunelor morale se realizează exclusiv în cadrul procedurii judiciare, nu pot fi primite, având în vedere că în materia asigurărilor nu există nicio dispoziţie legală susceptibilă de o astfel de interpretare, iar în conformitate cu art. 50 din actul normativ evocat, daunele morale fac parte din prejudiciul înregistrat de persoana vătămată prin săvârşirea faptei ilicite.

Mai mult, prin derogare de la regula instituită de art. 45 din Normă, despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească numai în ipotezele menţionate la art. 46 din aceeaşi normă.

Situaţia prevăzută la pct. 3 al acestui articol – când nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse – nu este incidentă în speţă, întrucât, aşa cum s-a arătat şi în precedent, la 28.04.2017 intimaţii-reclamanţi au avizat asigurătorul cu privire la producerea evenimentului asigurat, cuantificând şi prejudiciul produs.

Prin urmare, recurenta-pârâtă dispunea de toate elementele pentru a stabili şi achita prejudiciul, condiţia caracterului cert al prejudiciului fiind îndeplinită încă de la data avizării producerii evenimentului.

În considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte reţine că decizia instanţei de prim control judiciar a fost dată cu respectarea art. 37 şi art. 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de A.S.F., motiv pentru care motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va fi respins.

Aşa fiind, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A.

Pe cale de consecinţă, constatând că deciziei recurate nu i se poate imprima niciun viciu de nelegalitate care să justifice măsura desfiinţării hotărârii date de instanţa de apel în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, Înalta Curte reţine că soluţia de confirmare a legalităţii deciziei atacate înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 723 C. proc. civ., care condiţionează aplicarea unei astfel de măsuri numai în ipoteza desfiinţării hotărârii recurate.

De asemenea, Înalta Curte va respinge şi cererea intimaţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere că la dosar nu a fost depusă nicio dovadă a efectuării lor, potrivit art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 285/18.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Respinge cererea intimaţilor-reclamanţi A. şi B. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2022.