Nullity of cassation for conflating factual assessment of contractual breach with misinterpretation of material law

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman – secţia Civilă la 26.09.2016, reclamantele S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. le-au chemat în judecată pe pârâtele S.C. CERERE S.R.L., S.C. D. S.R.L. şi E., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtele, în solidar, la plata sumei de 2.101.616,03 RON, reprezentând pierderi, astfel cum acestea sunt definite şi stabilite în contractul-cadru din 04.03.2014 şi contractul de cesiune de părţi sociale din 02.04.2014 şi a sumei de 34.167,44 RON, conform clauzei stipulate la art. 8.2 din contractul-cadru, reprezentând costuri aferente contestării deciziilor de impunere nr. x/22.07.2014 şi nr. y/22.07.2014, emise de Autoritatea Naţională de Administrare Fiscală, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 129/02.03.2017, Tribunalul Teleorman – secţia Civilă a admis excepţia prematurităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca prematură.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantele au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1229/A/12.09.2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman – secţia Civilă sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 17/19.02.2020, Tribunalul Teleorman – secţia Civilă a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantele au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 288/18.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamantele au declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, după prezentarea raportului contractual dintre părţi, a controalelor efectuate de Agenţia Naţională de Inspecţie Fiscală şi a istoricului litigiului, recurentele-reclamante au susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut că instanţa de apel, prin interpretarea greşită a normelor de drept material privind forţa obligatorie a contractului, a schimbat înţelesul vădit şi neîndoielnic al acestuia, deturnând voinţa reală a părţilor.

Sub acest aspect, au învederat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că nu ar fi incidentă răspunderea contractuală a intimatelor-pârâte, deoarece nu au fost avute în vedere clauzele contractului dedus judecăţii, forţa şi sensul acestora.

Astfel, au arătat că instanţa de apel a apreciat că sunt lipsite de valoare juridică declaraţiile şi garanţiile prezentate de părţi care, în esenţă, stau la baza formării voinţei de a cumpăra bunul la preţul solicitat de vânzători.

După evocarea dispoziţiilor art. 1.270 şi art. 1.350 C. civ., recurentele-reclamante au susţinut că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii contractuale a intimatelor-pârâte.

În acest sens, au arătat că fapta ilicită a intimatelor-pârâte constă în oferirea de declaraţii şi garanţii despre care aveau cunoştinţă că sunt nereale.

Totodată, au subliniat că prejudiciul este cert, direct şi personal, întrucât existenţa sa este neîndoielnică şi decurge din fapta ilicită a intimatelor-pârâte.

Au mai susţinut că existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat rezultă din faptul că prejudiciul reprezintă consecinţa imediată a faptei ilicite.

O altă critică se referă la interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 8.2 teza finală din contractul-cadru, deoarece au fost ignorate celorlalte clauze contractuale indicate în acţiune şi reluate în apel.

Astfel, au susţinut că este incidentă prima ipoteză de la art. 8.2 din contractul-cadru, care stabileşte că intimatele-pârâte răspund solidar pentru orice pierderi sau daune apărute ca rezultat al încălcării contractului-cadru, inclusiv cu privire la declaraţiile şi garanţiile acordate.

În continuare, recurentele-reclamante au arătat că sunt îndeplinite cerinţele art. 32 alin. (1) C. proc. civ., deoarece dreptul lor s-a născut la momentul producerii riscului identificat prin declaraţiile şi garanţiile date de intimatele-pârâte, şi anume când au luat cunoştinţă de deciziile de impunere fiscală.

Au învederat că dreptul lor de a fi despăgubite pentru pierderi nu poate fi condiţionat de existenţa unei hotărâri definitive, cum greşit a apreciat instanţa de apel.

Au mai arătat că, deşi au fost recunoscute concluziile raportului de expertiză referitoare la valoarea pierderilor suferite, ulterior s-a constatat prejudiciul nu a fost dovedit.

De asemenea, au învederat că instanţa de apel nu şi-a îndeplinit obligaţia de stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, rezumându-se la invocarea unei pretinse pasivităţi a recurentelor-reclamante.

În final, recurentele-reclamante au conchis că instanţa de apel a interpretat în mod greşit natura juridică a compensării, susţinând că sumele pentru care acestea au devenit creditori faţă de bugetul de stat li se cuveneau independent de convenţia încheiată cu intimatele-pârâte.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; numai recurentele-reclamante au depus un punct de vedere la raport.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că deşi recurentele-reclamante invocă greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1.270 şi art. 1.350 C. civ., criticile din cererea de recurs vizează în realitate temeinicia deciziei recurate.

În concret, recurentele-reclamante încearcă să demonstreze în recurs că a fost deturnată voinţa reală a părţilor la încheierea contractului dedus judecăţii şi că cerinţele necesare angajării răspunderii contractuale au fost dovedite în cauză. Or, aceste chestiuni se circumscriu situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel în urma evaluării probelor administrate în cauză.

În acest sens pot fi evocate considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că deşi apelanţii se raportează la încălcarea declaraţiilor şi garanţiilor drept faptă ilicită, nu dovedesc cum o astfel de eventuală încălcare ar putea conduce la un prejudiciu efectiv calculabil altfel decât în condiţiile art. 8.2 din contractul cadru dintre părţi; în ceea ce priveşte dovedirea prejudiciului prin raportul de expertiză administrat în cauză, trebuie observat că acesta avea în vedere situaţia de fapt constată de autorităţile publice, iar nu o situaţie de fapt confirmată în urma litigiilor aflate pe rolul instanţelor.

Ca atare, criticile subsumate interpretării greşite a dispoziţiilor art. 1.270 şi art. 1.350 C. civ. sunt strict formale, neputând fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În plus, acest motiv de recurs sancţionează numai încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material, nu şi greşita lor interpretare.

De asemenea, criticile referitoare la îndeplinirea cerinţelor art. 32 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a naşterii dreptului la despăgubiri la momentul producerii riscului identificat prin declaraţiile şi garanţiile date de intimatele-pârâte, nu vizează considerentele deciziei recurate, deoarece instanţa de apel nu a reţinut neîndeplinirea cerinţelor impuse de acest text de lege, ci a analizat pe fond pretenţiile deduse judecăţii.

Aserţiunea în sensul că instanţa de apel nu şi-a îndeplinit obligaţia de stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate de vreme ce recurentele-reclamante nu indică în concret ce măsuri trebuia să dispună instanţa de apel pentru justa soluţionare a cauzei.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 288/18.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2022.