Swiss-franc loan fee clauses held non-abusive; borrower claims for conversion and restitution rejected.

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 27.01.2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi să dispună anularea art. 4.1, art. 4.3, art. 4.11 lit. a) şi b), art. 5.1 şi art. 5.11 din contractul de credit ipotecar nr. x/31.08.2007, art. 2.2 din actele adiţionale nr. x/29.01.2010, nr. y/30.01.2012, nr. z/27.06.2013, nr. w/28.10.2014, să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar franc elveţian-leu la valoarea din momentul încheierii contractului şi denominarea plăţilor în moneda naţională şi să oblige pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, comision de acordare şi dobânda achitată în plus faţă de dobânda stabilită iniţial în contract şi la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente debitului şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5784/29.09.2016, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 4.1 teza a II-a şi a art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/31.08.2017 şi a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe civile, toate părţile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1772/01.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii civile, toate părţile au declarat recurs.

Prin încheierea din 28.02.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a dispus introducerea în cauză a D. S.A., în calitate de recurentă.

Prin decizia nr. 1989/15.10.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul declarat de A. şi B., a casat în parte decizia recurată, a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel şi a respins ca nefondat recursul promovat de D. S.A.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 750/21.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.

Împotriva acestei decizii civile, A. şi B. au declarat recurs.

În motivare, autorii căii de atac au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. din perspectiva nemotivării hotărârii judecătoreşti şi a aplicării greşite de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Subsumat primului motiv de recurs, au arătat că, deşi au precizat motivele pentru care clauzele privind comisionul de administrare şi de acordare erau abuzive, motivarea instanţei de prim control judiciar a fost sumară, aceasta rezumându-se a constata că prevederile contractuale în cauză nu au produs un dezechilibru economic între părţi, recurenţii-reclamanţi nefiind puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută în legislaţia naţională.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs invocat, au menţionat că în lipsa unei contraprestaţii determinate sau determinabile din partea intimatei-pârâte, clauzele privind comisioanele contestate erau lipsite de o cauză juridică.

Totodată, au susţinut că analiza caracterului abuziv şi justificarea încasării comisioanelor ar fi trebuit realizată prin raportare la toate prevederile contractului şi la serviciile efectiv prestate de către intimata-pârâtă.

În acest context, au afirmat că poziţia de inferioritate în care s-au regăsit sub aspectul puterii de negociere şi nivelului de informare, dar şi lipsa posibilităţii efective de a influenţa conţinutul clauzelor i-au determinat să adere la condiţiile prestabilite de intimata-pârâtă.

Din această perspectivă, au menţionat că deşi art. 5 din Legea nr. 193/2000 permitea utilizarea unor contracte prestabilite, inserarea clauzelor contestate, fără acordarea posibilităţii reale de a le negocia şi accepta, a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În acest context, au subliniat că în contract nu au fost menţionate destinaţia sumelor încasate cu titlu de comision de procesare şi scopul pentru care au fost impuse aceste costuri, adiţional dobânzii, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi determină caracterul abuziv al clauzei.

Mai mult, au afirmat că nulitatea clauzei derivă atât din lipsa negocierii contractului anterior semnării sale, în conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât şi din faptul că prevederile contractuale privind comisionul de administrare erau prestabilite, neputând influenţa conţinutul lor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzei, contrar instanţei de apel, au susţinut că prin prisma art. 1 din Legea nr. 193/2000, scopul perceperii comisionului era echivoc, având în vedere că terminologia din cuprinsul clauzei nu a fost definită nici în cuprinsul condiţiilor generale ale contractului şi nici în condiţiile speciale ale acestuia, astfel încât recurenţii-reclamanţi să poată înţelege motivele pentru care acesta a fost perceput.

În opinia autorilor căii de atac, art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/2013 impunea nu doar ca respectiva clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci şi expunerea în mod transparent a modalităţii de funcţionare concrete a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire, a relaţiei dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice ce rezultau din contract.

Totodată, au arătat că obligaţia de a achita un comision de administrare a fost prevăzută în contract cu rea-credinţă. În acest sens, au menţionat că acesta, fiind calculat la fel ca şi dobânda, a reprezentat, în realitate, o dobândă mascată.

Au arătat că raportat la dispoziţiile art. 969 C. civ., actul juridic trebuia să fie previzibil, iar clauzele sale trebuiau formulate aşa încât consumatorul să poată anticipa consecinţele care ar putea fi generate de acesta.

În continuare, au susţinut că informarea lor anterior semnării contractului nu s-a efectuat, iar aspectele menţionate de către intimata-pârâtă în dovedirea îndeplinirii acestei obligaţii au vizat cererea de creditare, în raport cu care contractul a fost redactat.

Totodată, au subliniat că semnarea convenţiei de credit s-a realizat fără a li se acorda posibilitatea să modifice clauzele referitoare la ratele de rambursare a creditului şi la condiţiile derulării contractului pentru părţi.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare şi acordare, au arătat că faţă de caracterul abuziv al clauzelor care le instituiau şi de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil, se impunea restituirea lor, în cauză nefiind niciun motiv care să împiedice repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune punct de vedere la raport; nicio parte nu şi-a exprimat punctul de vedere.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii-reclamanţi au indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, precum şi atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Circumscris primului motiv de nelegalitate, autorii căii de atac au susţinut că, deşi au indicat argumentele pentru care au apreciat că sunt abuzive clauzele privind comisionul de administrare şi de acordare, motivarea instanţei de prim control judiciar a fost sumară, aceasta rezumându-se a constata că prevederile contractuale în cauză nu au produs un dezechilibru economic între părţi şi că recurenţii nu au fost puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă, în raport cu cea prevăzută în legislaţia naţională.

Analiza deciziei recurate relevă că instanţa de apel a verificat existenţa fiecărei cerinţe care imprimă nulitatea clauzelor şi le-a considerat neîndeplinite ca urmare a interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, prin raportare la hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea legislaţiei europene în materie, dar şi la situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză.

Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de apel devolutivă şi-ar fi motivat în mod sumar decizia, limitându-se doar la a constata că prevederile contractuale în cauză nu au produs un dezechilibru economic, în măsura în care raţionamentul juridic expus în justificarea soluţiei din dispozitiv cuprinde analiza efectuată de aceasta şi considerentele care au condus-o la concluzia că cerinţele existenţei dezechilibrului semnificativ şi relei-credinţe a intimatei nu sunt întrunite pentru a se putea dispune anularea celor două clauze.

În continuare, recurenţii au invocat nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi a art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, apreciind că cele două clauze, referitoare la comisioanele de acordare şi de administrare, îndeplinesc condiţiile dezechilibrului semnificativ şi relei-credinţe pentru a fi considerate abuzive.

În dezvoltarea acestei critici, recurenţii au afirmat că cele două comisioane sunt lipsite de cauză juridică în absenţa unei contraprestaţii din partea băncii, iar în cuprinsul contractului nu este arătată destinaţia sumelor percepute cu acest titlu şi nici scopul pentru care se impun costuri suplimentare, pe lângă dobândă.

Au mai relevat că s-au aflat în poziţie de inferioritate în raport cu intimata, atât sub aspectul puterii de negociere, cât şi al nivelului de informare, context în care nu au putut influenţa conţinutul clauzelor.

Într-un prim considerent, se cuvine subliniat că motivarea recursului în acord cu prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conţinutului legii, a modului de interpretare şi aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greşeala instanţei de prim control judiciar.

Instanţa de apel, analizând conţinutul clauzelor ce prevăd comisioanele de acordare şi de administrare, în raport cu legislaţia incidentă şi cu probatoriul administrat în cauză, a conchis că recurenţii au fost informaţi cu privire la produsul bancar oferit, durata acestuia, moneda creditului, dobânda contractuală şi comisioanele percepute, astfel că prin inserarea clauzelor aflate în discuţie nu a fost impusă în sarcina acestora o obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională.

Totodată, a reţinut că recurenţii au putut să prevadă la încheierea contractului de credit care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare de 1% din valoarea totală a creditului de 83.800 franci elveţieni, plătibil o singură dată, la data acordării creditului, şi a celui de administrare lunară de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului, întrucât metoda de calcul şi data scadenţei au fost stipulate clar în cuprinsul contractului.

Raportând criticile recurenţilor la considerentele deciziei de apel, instanţa supremă reţine că aceştia nu formulează niciun argument de natură a combate statuările instanţei devolutive avute în vedere la analiza caracterului abuziv al acestor clauze.

Astfel, deşi în considerentele hotărârii recurate s-a reţinut că perceperea celor două comisioane, de acordare şi de administrare, nu era interzisă de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, că prin inserarea lor autorii căii de atac nu au fost puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă, în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional şi că motivele perceperii rezultă cu uşurinţă din denumirea lor, recurenţii-reclamanţi nu arată în concret în ce ar consta nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect, deoarece argumentele lor nu fac nicio referire la aceste motive şi nici nu sunt de natură a evidenţia aplicarea greşită a textelor de lege de către instanţa de apel din această perspectivă.

Sub pretextul încălcării normelor de drept material indicate, autorii căii de atac expun, în realitate, propriul raţionament care, în opinia lor, relevă întrunirea celor două condiţii, a dezechilibrului semnificativ şi a relei-credinţe, fără ca acesta să fie raportat la raţionamentul expus de instanţa de prim control judiciar în justificarea soluţiei pronunţate.

În acest sens, recurenţii relevă pe larg argumente legate de poziţia de inferioritate în care s-au aflat la încheierea contractului, fapt ce în opinia lor creează un dezechilibru evident între drepturile şi obligaţiile părţilor, context în care subliniază că în contract nu se justifică destinaţia şi nici scopul perceperii comisionului de acordare, iar în privinţa comisionului de administrare că reprezintă o dobândă mascată şi că scopul perceperii este neclar, având caracter echivoc.

Înalta Curte notează că, faţă de conţinutul clauzelor referitoare la comisionul de acordare de credit şi de administrare, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzelor în discuţie, instanţa de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerinţele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanţa de apel a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, reţinând că aceste clauze stabilesc în mod neîndoielnic scopul perceperii comisioanelor – acordarea şi administrarea creditelor –, metoda de calcul şi data de exigibilitate, fiind evidentă funcţionarea concretă a mecanismului.

Instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a statuat în mod just că recurenţii puteau să prevadă toate demersurile efectuate de intimată în vederea acordării şi, apoi, a administrării creditului, în condiţiile în care aceştia au fost informaţi anterior obţinerii împrumutului cu privire la produsul bancar oferit, durata acestuia, moneda creditului, dobânda, comisioanele percepute şi documentaţia necesară acordării creditului.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta.

Aşadar, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor privind comisioanele de acordare şi administrare credit şi a reţinut că acesta este întrunit sub aspectul determinării naturii prestaţiilor – verificarea documentelor necesare încheierii contractului de credit, administrarea derulării contractului, motivele perceperii comisioanelor rezultând cu uşurinţă din denumirea acestora.

Întrucât recurenţii-reclamanţi au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului de credit care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea comisioanelor de acordare şi de administrare credit, aceştia nu pot invoca aspecte legate de lipsa de transparenţă, care să conducă spre o altă soluţie.

Prin urmare, constatând caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate (comisioanele de acordare şi de administrare), faptul că respectivele comisioane au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de către consumatori, care au fost informaţi şi care au avut reprezentarea scopului şi a cuantumului ce urma a fi datorat pe parcursul derulării contractului, instanţa de apel a reţinut în mod corect că aceste clauze nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Lipsa negocierii clauzelor aflate în discuţie nu este suficientă prin ea însăşi pentru declararea caracterului abuziv al acestora, nici existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nici lipsa condiţiei bunei-credinţe nu au aptitudinea de a conduce la concluzia caracterului abuziv al unor clauze contractuale, câtă vreme nu sunt îndeplinite cumulativ toate cerinţele impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la argumentele autorilor căii de atac privind restituirea sumelor plătite în baza clauzelor ce prevăd comisioanele de acordare şi de administrare, în virtutea principiului restitutio in integrum şi repunerii părţilor în situaţia anterioară, instanţa supremă constată că acestea au fost formulate strict formal, de vreme ce instanţa de apel a apreciat că este neîntemeiat capătul principal de cerere privind constatarea nulităţii acestor clauze, iar criticile din recurs nu imprimă soluţiei pronunţate sub acest aspect niciun viciu de nelegalitate.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 750/21.04.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2022.