Ownership vs. Administration of Pre-Privatization Industrial Assets and Inadequate Reasoning on Succession to Patrimony

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului de faţă şi luând act că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău – secţia I Civilă la 11.07.2014, reclamanta S.C. TERMOELECTRICA S.A., prin lichidator judiciar A.., a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Comăneşti, Consiliul Local Comăneşti, Administraţia Naţională Apele Române, Administraţia Bazinală de Apă Siret şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate dreptul de proprietate al reclamantei asupra unor construcţii, identificate în cererea de chemare în judecată, situate în oraşul Comăneşti, judeţul Bacău şi amplasate pe terenurile aflate în proprietatea Primăriei Comăneşti şi în proprietatea statului.

Prin încheierea din 10.11.2014, Tribunalul Bacău – secţia I Civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile şi de contencios administrativ şi fiscal din cadrul aceluiaşi tribunal.

Prin sentinţa nr. 399/07.10.2015, Tribunalul Bacău – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii şi netimbrării cererii, dar şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Bazinală Apă Siret Bacău, a admis acţiunea şi a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor identificate în dispozitiv.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia nr. 503/07.06.2017, Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

Prin decizia nr. 4363/17.10.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Rejudecând în al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă a pronunţat decizia nr. 200/25.02.2019, prin care a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 1407/21.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă; ca o consecinţă, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre o nouă judecată instanţei de apel.

În al treilea ciclu procesual, prin decizia nr. 231/29.03.2021, Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată; a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii primei instanţe.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de recurs, a arătat că decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, evocând considerentele instanţei de apel referitoare la deţinerea bunurilor în litigiu în administrare, iar nu în proprietate.

Sub acest aspect, a menţionat că instanţa de prim control judiciar a omis să indice prevederile H.G. nr. 945/1990 şi art. 7 din H.G. nr. 1199/1990, precum şi fişele de inventar care atestau că din capitalul social al recurentei făceau parte şi imobilele în litigiu, precum şi incidenţa Regulamentului de organizare şi funcţionare a Regiei Autonome de Electricitate "Renel" din 23.11.1994.

A susţinut că dacă bunurile în litigiu ar fi fost în administrarea sa, aşa cum a apreciat instanţa de apel, acestea ar fi trebuit să fie evidenţiate distinct de celelalte bunuri aflate în patrimoniul recurentei. Or, acest fapt nu s-a stabilit în cauză.

De asemenea, a afirmat că prin decizia recurată nu s-a indicat dacă aceste bunuri au făcut obiectul vreunui contract de concesiune sau de închiriere, pentru a se reţine că imobilele erau în administrarea sa.

Contrar concluziei instanţei de apel, a susţinut că bunurile erau în proprietatea sa, întrucât făceau parte din patrimoniul societăţii, fiind cuprinse în situaţiile sale financiar-contabile şi în declaraţiile fiscale în temeiul cărora a achitat impozite, în calitate de proprietar.

În continuare, a arătat că bunurile nu făceau parte din domeniul public al statului.

În argumentare, a precizat că dacă imobilele ar fi fost în proprietatea statului, potrivit H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, acestea ar fi trebuit să fie incluse în anexele actualizate care fac parte din actul normativ; or, aşa cum a menţionat şi intimatul-pârât prin adresa nr. x/28.04.2015, imobilele nu aparţineau domeniului public al statului.

Totodată, a susţinut că în raport cu art. 223 C. civ., intimatul Ministerul Finanţelor Publice, deşi avea obligaţia, nu a indicat raportul juridic în temeiul căruia statul era titular de drepturi şi obligaţii sau unitatea administrativ-teritorială care ar fi fost parte la raportul civil în nume propriu.

De asemenea, a afirmat că în temeiul art. 537 C. civ., acelaşi intimat ar fi trebuit să indice construcţiile în litigiu, numărul de inventar şi caracteristicile tehnice ale acestora, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent, dacă ar fi considerat că ele făceau parte din domeniul privat al statului.

În continuare, a arătat că potrivit art. 551 C. civ., intimatul-pârât avea responsabilitatea să precizeze care dintre drepturile reale sunt incidente în cauză: proprietate, superficie, uzufruct, uz, abitaţie, servitute, administrare, concesiune, folosinţă etc. şi documentul, numărul, data încheierii, părţile etc., care atesta dreptul statului asupra bunurilor.

Totodată, a susţinut că şi prin prisma Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 668/2014, aceeaşi parte ar fi trebuit să arate numerele de inventar pentru imobilele aparţinând patrimoniului privat al statului şi să asigure publicarea pe pagina de internet a Ministerului Finanţelor Publice a datelor relevante din inventarul centralizat.

Or, aşa cum a menţionat intimatul Ministerul Finanţelor Publice în adresa nr. x/28.04.2015 şi cum rezultă din actele depuse de intimaţi, imobilele nu erau în proprietatea privată a statului, iar recurenta nu deţinea niciun bun din domeniul privat al statului.

Mai mult, autoarea căii de atac a subliniat că acest fapt era confirmat şi de nedepunerea de către aceasta a formularului nr. P4000, prevăzut la art. 3 al Ordinului nr. 668/09.05.2014 pentru aprobarea precizărilor privind întocmirea şi actualizarea inventarului centralizat al bunurilor proprietate privată a statului şi a drepturilor reale supuse inventarierii.

În acest context, a arătat că potrivit Ordinului sus-menţionat, entităţile cărora li s-a atribuit în mod direct un drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunurilor imobile proprietate privată a statului, aveau obligaţia de a întocmi inventarul acestor bunuri în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acestui ordin şi de a-l transmite Ministerului Finanţelor Publice.

A mai afirmat că în documentele depuse de intimaţii-pârâţi nu au existat menţiuni cu privire la obligaţiile fiscale asumate pentru imobilele care fac obiectul prezentului dosar şi asupra cărora Ministerul Finanţelor Publice a pretins că ar fi putut fi proprietatea statului.

În concluzie, recurenta a susţinut că bunurile aflate în patrimoniul său, precum şi bunurile dobândite în exercitarea activităţii comerciale curente erau proprietatea sa privată.

Subsumat celui de-al doilea motiv de casare invocat, a arătat că prevederile Legii apelor nr. 107/1996 nu erau aplicabile în speţă.

Sub acest aspect, evocând art. 3 din actul normativ, a menţionat că apele din domeniul public indicate în acest text de lege se dădeau în administrarea Administraţiei Naţionale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor.

Or, imobilele în cauză (baraje, canale, diguri, clădiri), care făceau parte din patrimoniul centralei electrice şi termice, nu s-au regăsit printre cele date în administrare acestei intimate-pârâte sau altei entităţi juridice şi nici nu figurau înscrise în cartea funciară, potrivit art. 35 alin. (51) din Legea nr. 107/1996.

În consecinţă, recurenta a considerat că raţionamentul instanţei de prim control judiciar potrivit căruia aceste bunuri ar fi fost în administrarea şi folosinţa sa, în baza prevederilor Legii nr. 107/1996, este eronat.

Totodată, a afirmat că Administraţia Naţională "Apele Române", prin adresa nr. x/15.04.2015, a arătat că bunurile în litigiu nu făceau parte din domeniul public sau privat al statului, iar intimata Administraţia Bazinală de Apă Siret, prin adresa nr. x/15.04.2015, a menţionat că de-a lungul timpului a făcut investiţii în active de acelaşi gen cu ale recurentei, care au fost racordate la activele aflate în patrimoniul autoarei căii de atac.

A menţionat că prin adresa nr. x/23.09.2014 intimata Administraţia Bazinală de Apă Siret a confirmat că imobilele în litigiu nu erau incluse în inventarul mijloacelor fixe din domeniul public al statului şi că lucrările de amenajare hidrotehnică pe care le-a administrat erau racordate amonte-aval la lucrările hidrotehnice aparţinând recurentei.

În continuare, a afirmat că în lipsa indicării unui motiv de drept, a unui mijloc de probă, în mod greşit s-a reţinut că bunurile erau doar în administrarea şi folosinţa sa şi că prevederile art. 35 C. proc. civ., coroborate cu ale art. 2.502 alin. (2) pct. 2 C. civ., nu erau aplicabile.

În argumentare, a arătat că raţionamentul instanţei de apel contravine deciziei nr. 4363/17.10.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în primul ciclu procesual şi prevederilor art. 35 C. proc. civ., care reprezintă temeiul de drept al acţiunii.

A mai precizat că în rejudecare, s-a apreciat în mod eronat că se impunea analiza condiţiilor privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Din această perspectivă, a susţinut că instanţa de prim control judiciar a schimbat în mod discreţionar temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, din acţiune în constatare în acţiune în realizarea dreptului.

A mai menţionat că în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor, nu putea solicita realizarea dreptului, ci numai constatarea lui, în condiţiile în care era contestat.

Astfel, a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., acţiunea sa era admisibilă, întrucât condiţia negativă prevăzută de acest text era îndeplinită, întrucât era proprietara bunurilor şi exercita posesia asupra lor încă de la data preluării lor în patrimoniul său.

În final, recurenta a subliniat că deţine şi în prezent imobilele preluate în patrimoniul său, dar că actele doveditoare de la data edificării lor nu mai există.

Intimatele nu au depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; nicio parte nu şi-a expus punctul de vedere.

Prin încheierea din 09.02.2022, recursul a fost admis în principiu, stabilindu-se termen pentru astăzi în vederea soluţionării lui.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de apel a schimbat în mod discreţionar temeiul juridic al acţiunii, în condiţiile în care în rejudecare a analizat dreptul dedus judecăţii din perspectiva uzucapiunii imobiliare.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Temeiul juridic sau cauza reprezintă unul dintre cele trei elemente ale acţiunii civile, alături de părţi şi obiect şi el poate fi definit ca fiind fundamentul dreptului dedus judecăţii, respectiv situaţia de fapt calificată juridic.

Acest element al acţiunii civile este guvernat de principiul disponibilităţii consacrat de art. 9 C. proc. civ., fiind configurat de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Deşi judecătorul poate da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, acesta nu poate schimba temeiul juridic sau cauza acţiunii.

Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în rejudecare, a apreciat că temeiul juridic al acţiunii se circumscrie atât accesiunii imobiliare artificiale, cât şi uzucapiunii imobiliare reglementate de C. civ. din 1864.

Temeiul juridic al acţiunii a fost stabilit prin raportare la motivele invocate prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, în dezvoltarea motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată, recurenta a susţinut, printre altele, că de la data punerii în funcţiune a acestor mijloace fixe, în anii 1956-1957, le-a întreţinut, reparat şi folosit efectiv, fără întrerupere, şi sub nume de proprietar până în prezent. Or, aceste susţineri se circumscriu temeiului juridic al uzucapiunii reglementate de C. civ. din 1864.

De altfel, recurenta a reiterat aceleaşi susţineri cu privire la temeiul juridic prin precizările formulate la 11.08.2016, în apel, printr-un act de procedură, care a avut rolul de a explicita pretenţiile în sensul art. 478 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 28/21.09.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Aşa fiind, analiza pretenţiilor deduse judecăţii din perspectiva temeiului juridic al uzucapiunii nu a condus la schimbarea acţiunii în constatarea dreptului de proprietate într-o acţiune în realizarea aceluiaşi drept, cu atât mai mult cu cât reclamantul este dator să îşi fundamenteze acţiunea în constatare prin indicarea unuia dintre modurile de dobândire a dreptului.

Prin urmare, instanţa de apel nu a schimbat temeiul juridic al acţiunii, fiind astfel nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Autoarea recursului mai susţine că instanţa de prim control judiciar a omis să indice prevederile H.G. nr. 945/1990 şi art. 7 din H.G. nr. 1199/1990, precum şi fişele de inventar care atestau că din capitalul său social făceau parte şi imobilele în litigiu, precum şi incidenţa Regulamentului de organizare şi funcţionare a Regiei Autonome de Electricitate "Renel" din 23.11.1994.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a indicat hotărârile de Guvern care vizau înfiinţarea/reorganizarea antecesoarelor recurentei şi modalitatea de transmitere a bunurilor acestora.

Astfel, instanţa de prim control juridiar a evocat dispoziţiile art. 6 şi 7 din anexa 2 la H.G. nr. 1199/1990, care prevăd că patrimoniul Renel s-a stabilit prin însumarea patrimoniilor preluate de la unităţile din structură şi că Renel este proprietara bunurilor din patrimoniul ei, dar şi H.G. nr. 365/1998, nr. 627/2000, nr. 627/2000 şi nr. 627/2000, prin care antecesoarele recurentei au fost înfiinţate sau reorganizate.

De asemenea, a evocat şi dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 627/2000, în baza căruia capitalul social al Societăţii Comerciale de Producere a Energiei Electrice şi Termice Termoelectrica S.A. s-a constituit prin preluarea activului şi pasivului Companiei Naţionale de Electricitate S.A. şi ale filialelor sale, pe baza bilanţului contabil întocmit la 31 decembrie 1999, care va fi actualizat conform legii.

Deşi a reţinut că Renel a deţinut în proprietate bunurile din patrimoniul său şi că aceasta a figurat printre antecesoarele recurentei, instanţa de rejudecare a apelului nu a expus motivele pentru care a apreciat că recurenta nu a dobândit de la antecesoarele sale acelaşi drept asupra bunurilor în litigiu.

Nemotivarea deciziei sub acest aspect lipseşte de suport concluzia aceleiaşi instanţe conform căreia recurenta a deţinut bunurile imobile doar în administrare şi folosinţă.

De asemenea, instanţa de rejudecare a apelului a făcut o referire generică la adresele cărora recurenta le atribuia valoarea unor recunoaşteri a dreptului său proprietate asupra bunurilor în litigiu de către intimate, înlăturându-le pe motiv că lipseşte un titlu constatat printr-un înscris care să ateste acest drept.

Or, procedând în acest mod, instanţa nu a ţinut cont de finalitatea urmărită de recurentă prin iniţirea demersului judiciar, constând în obţinerea unei hotărâri judecătoreşti pentru recunoaşterea dreptului de proprietate, motivat tocmai de absenţa unui titlu care să i-l ateste.

Se cuvine subliniat şi că instanţa de apel nu a examinat motivele pentru care recurentei i se percepe impozit pentru bunurile care formează obiect al acţiunii în constatare de faţă, în condiţiile în care plata impozitelor este o obligaţie care incumbă proprietarului.

În aceste condiţii, decizia recurată nu întruneşte exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cercetate toate aspectele esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei, aspect care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi, dat fiind că interesele bunei administrări a justiţiei o cer, ca urmare a casărilor succesive a deciziilor pronunţate de Curtea de Apel Băcău în acelaşi dosar, va trimite cauza spre o nouă judecată unei alte instanţe de acelaşi grad, şi anume Curţii de Apel Braşov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. P..E.E.T. TERMOELECTRICA S.A., prin lichidator judiciar A.., împotriva deciziei nr. 231/29.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată Curţii de Apel Braşov.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2022.