Inability to annul subsequent transfer of mortgaged asset under Art. 167 Law 71/2011 where initial alienation remains valid and unchallenged

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului şi luând act că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov – secţia Civilă la 22.06.2017, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii B., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea parţială a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.10.2014 şi a actelor adiţionale nr. x/25.11.2014 şi nr. y/03.02.2015, încheiate între pârâta S.C. C. S.R.L., în calitate de vânzător şi B., în calitate de cumpărător, în ceea ce priveşte combina x, seria x, pentru preţul de 162.000 euro şi, în consecinţă, să repună părţile în situaţia anterioară.

Prin sentinţa nr. 2939/30.10.2018, Tribunalul Ilfov – secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 27.11.2018.

Prin sentinţa civilă nr. 550/27.03.2019, Tribunalul Constanţa – secţia a II-a Civilă a respins ca nefondată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 517/23.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, a susţinut că instanţa a îmbrăţişat cu o prea mare uşurinţă teza potrivit căreia în speţă operează prezumţia de lucru judecat, raportat la hotărârea pronunţată în contestaţia la executare şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

A arătat autoarea căii de atac că nici instanţa de apel nu s-a oprit asupra specificităţii celor două acţiuni şi a subliniat că prin prezentul demers judiciar nu tinde doar să se constate că art. 2.393 C. civ. nu este incident, ci solicită anularea actului juridic care determină aplicabilitatea acestui text de lege, reţinută în cadrul dosarului având ca obiect contestaţia la executare.

În acest context, recurenta a arătat că la 15.04.2015 a încheiat contractul de credit nr. WSL8, prin care i-a pus la dispoziţie S.C. D. S.R.L. o linie de finanţare de 1.000.000 euro, care urma sa fie utilizată exclusiv în scopul achiziţionării unor echipamente agricole de la producător, iar pentru garantarea obligaţiilor din contractul de credit s-a încheiat contractul de ipotecă mobiliară nr. x/27.04.2015, prin care S.C. D. S.R.L. s-a obligat să constituie o ipotecă mobiliară de rang I asupra tuturor bunurilor cumpărate cu sumele obţinute din finanţarea acordată prin contractul de credit.

A mai susţinut că S.C. D. S.R.L. a solicitat finanţarea pentru mai multe bunuri, printre care şi combina x, seria x, pentru care a prezentat factura nr. x din 29.05.2015 şi a primit finanţarea la 04.06.2015, dată la care a plătit preţul către producătorul E..

În acest context, recurenta a arătat că la data acordării finanţării a procedat la verificarea bazei de date a Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare şi a solicitat administratorului societăţii să confirme că bunul achiziţionat nu este grevat de sarcini şi nu face obiectul altei tranzacţii şi că numai ca urmare a obţinerii acestor asigurări, a acordat finanţarea.

A mai arătat autoarea căii de atac că, în condiţiile în care S.C. D. S.R.L. nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin contractul de credit şi nu a restituit sumele de bani împrumutate, a procedat la declararea scadenţei anticipate a creditului, prin notificarea nr. x/17.09.2015, comunicată prin executor judecătoresc la 22.09.2015. Constatând însă că asupra S.C. D. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenţei, dar şi ca bunul asupra căruia se instituise garanţia fusese înstrăinat către B., a optat să recupereze acest bun pe calea oferită de art. 2.429 şi urm. C. civ., adresându-se unui executor judecătoresc, care la 22.03.2016 a procedat la preluarea combinei în baza art. 2.441 C. civ., întocmind un proces-verbal care a constatat acest fapt.

De asemenea, a precizat că B. a formulat contestaţie la executare, care a format obiect al dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Constanta, în cadrul căreia a invocat art. 2.393 C. civ., potrivit căruia "(1) Cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit al activităţii unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul liber de ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte existenţa acesteia. (2) În acest caz, ipoteca se strămută asupra preţului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat".

Astfel, recurenta a arătat că B. a invocat dobândirea dreptului de proprietate asupra combinei în octombrie 2014, sens în care a prezentat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/03.10.2014, încheiat cu C. S.R.L. în calitate de vânzătoare, precum şi o declaraţie de plată externă din 24.10.2014, pentru suma de 198.850 euro, în beneficiul vânzătoarei, în care s-a precizat că a fost achitat preţul contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat.

Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/03.10.2014, a cărui anulare o solicită în cadrul acţiunii ce face obiectul prezentului dosar, recurenta a arătat că la descrierea bunului este indicat un alt tip de combină decât combina x, seria x, care a fost produsă şi asupra căreia s-a constituit garanţia abia în anul următor (04.06.2015), dar şi că prin actele adiţionale încheiate ulterior părţile au schimbat chiar şi modelul combinei.

În atare condiţii, autoarea căii de atac a susţinut că devin incidente dispoziţiile art. 1.658 C. civ., cu privire la vânzarea unui bun viitor, potrivit cărora cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. Astfel, a susţinut că B. nu putea dobândi proprietatea asupra combinei la 03.10.2014, ci la momentul producerii ei, în anul 2015.

Totodată, având în vedere că vânzătoare a fost C. S.R.L., care urma să dobândească bunul de la producător, recurenta a apreciat că devin aplicabile şi dispoziţiile art. 1.683 C. civ., care reglementează vânzarea bunului altuia şi care la alin. (3) prevăd că "Dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar".

Cum nici în actele adiţionale subsecvente nu se face trimitere la seria de saşiu a bunului afectat garanţiei, aceasta apărând doar în procesul-verbal de predare-primire din 24.06.2015, care nu poate să facă dovada dobândirii dreptului de proprietate, recurenta a conchis că bunul achiziţionat cu sumele obţinute din credit a ajuns în posesia B. abia la 24.06.2015.

Potrivit autoarei căii de atac, instanţa de executare a făcut aplicarea art. 2.393 alin. (1) C. civ., limitându-se la a reţine că a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare, care priveşte un bun comercializat de un dealer, astfel că ipoteca s-a strămutat asupra preţului, fără a analiza valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, pentru simplul motiv că nu a fost învestită cu o astfel de cerere.

În acest context, recurenta a arătat că ar putea fi reţinută calitatea de dealer, de persoană care desfăşoară activităţi de comercializare a unor bunuri de acelaşi fel în mod constant, numai în ceea ce o priveşte pe S.C. D. S.R.L, nu şi pe C. S.R.L., cu sediul în Italia. Astfel, respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în Constanţa, fiind evident că B. nu avea cum să aibă reprezentarea că tratează cu o entitate juridică care comercializează în mod constant bunuri de acelaşi fel, pentru a fi aplicabil art. 2.393 C. civ.

Autoarea căii de atac a susţinut că, în condiţiile în care instanţele de fond nu i-au analizat cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.10.2014, reţinând că instanţa de executare s-a pronunţat în sensul aplicării art. 2.393 C. civ., acestea i-au îngrădit accesul la justiţie, privând-o de dreptul de a se adresa instanţei cu o acţiune distinctă, întemeiată pe dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 71/2011.

În acest sens, a arătat că, într-adevăr, legiuitorul a instituit prin art. 2.393 C. civ. o limitare a dreptului de ipotecă, în favoarea terţului dobânditor, tocmai pentru siguranţa circuitului civil, însă a lăsat la dispoziţia creditorului ipotecar o acţiune specifică, prin care poate să anuleze actul care i-ar paraliza contractul de ipotecă, în ipoteza în care valoarea corelativă, adică "produsul rezultat", nu ajunge în patrimoniul constituitorului pentru a înlocui garanţia.

De asemenea, a arătat că potrivit art. 167 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., "actele de dispoziţie cu privire la bunul ipotecat, încheiate în condiţiile art. 2.393 din C. civ., sunt anulabile la cererea creditorului ipotecar numai atunci când produsele bunului ipotecat nu pot fi urmărite de către creditorul ipotecar cu acelaşi rang ca şi ipoteca iniţială. Cu toate acestea, creditorul ipotecar nu poate obţine anularea acestor acte în cazul în care le-a aprobat expres sau tacit".

În opinia recurentei, această acţiune este remediul faţă de dispoziţia legală care a îngrădit opozabilitatea contractului de ipotecă, pentru ipoteza în care premisele avute în vedere de legiuitor, în care ipoteca se strămută asupra preţului achitat, nu se realizează.

A subliniat autoarea căii de atac că se află în această ipoteză, de vreme ce preţul bunului asupra căruia s-a constituit garanţia a fost plătit către o altă persoană decât debitorul său şi în considerarea altui bun, astfel că nu poate, în calitate de creditor ipotecar, să urmărească produsele bunului ipotecat cu acelaşi rang ca şi ipoteca iniţială. Acestea au fost considerentele pentru care a formulat acţiunea, însă instanţele de fond au refuzat să analizeze cauzele specifice de nulitate, pentru motivul că o instanţă de executare a reţinut incidenţa art. 2.393 C. civ.

Potrivit recurentei, în mod eronat a fost reţinută puterea de lucru judecat, în condiţiile în care instanţa de executare nu a analizat situaţia de fapt şi de drept din perspectiva temeiului acţiunii ce face obiectul prezentului dosar, prin care se solicită desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare pe care s-a bazat hotărârea pronunţată în contestaţia la executare.

A arătat recurenta că prin prezentul demers judiciar nu contestă doar aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2.393 C. civ., cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, ci solicită anularea actului juridic care determină aplicabilitatea acestui articol de lege.

Astfel, prin contestaţia la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, B. a urmărit să desfiinţeze un act de executare, respectiv procesul-verbal de preluare a bunului afectat garanţiei, întocmit de executorul judecătoresc şi, în acest sens, a înţeles să invoce faptul că a dobândit acest bun liber de orice sarcini, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.10.2014. Aşadar, prin hotărârea pronunţată în dosarul indicat s-a anulat un act de executare, având în vedere simpla existenţă a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.10.2014, încheiat între B. şi C. S.R.L., relevant fiind, legat de acest aspect, că instanţa de executare nu a fost învestită cu o cerere propriu-zisă privind constatarea nulităţii respectivului contract de vânzare-cumpărare.

În schimb, în prezentul dosar, recurenta a arătat că urmăreşte desfiinţarea acestui contract, fiind evident că nu urmăreşte doar să reitereze, în cadrul altui dosar, aplicabilitatea art. 2.393 C. civ., astfel că puterea de lucru judecat nu îşi produce efectele.

A subliniat recurenta că prin art. 167 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. s-a instituit o cauză de nulitate specifică, pentru situaţia în care produsul bunului ipotecat, adică preţul, nu poate fi urmărit cu acelaşi rang, numai că acest aspect nu a fost analizat de către instanţa de executare, întrucât nu a fost învestită în acest sens.

În schimb, în prezentul dosar, instanţa este chemată să analizeze însuşi raportul juridic care a generat perfectarea contractului de vânzare, în raport cu toate părţile implicate, iar nu doar să constate că respectivul contract de vânzare îşi produce efecte şi astfel paralizează contractul de ipotecă.

De aceea, a arătat recurenta, constatările instanţei de executare nu pot fi extrapolate, astfel că nu operează puterea de lucru judecat reţinută de instanţele de fond.

Pe de altă parte, autoarea căii de atac a subliniat că această excepţie nu a fost invocată de partea direct interesată, B., ci de către S.C. D. S.R.L.

În continuare, recurenta a susţinut că în mod nelegal a reţinut instanţa de prim control judiciar că nu sunt incidente dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 71/2011, cu motivarea că preţul respectiv a fost prevăzut, iar faptul că debitoarea nu l-a încasat nu este de natură a determina nulitatea unor acte de dispoziţie ulterioare, ci a actului de dispoziţie iniţial, încheiat de debitoarea ipotecară S.C. D. S.R.L. cu C. S.R.L., efectele acestui text de lege neputând să se răsfrângă şi asupra actelor subsecvente de transmitere a proprietăţii bunului ipotecat.

Or, a arătat recurenta, legiuitorul se referă în mod generic la "actele de dispoziţie cu privire la bunul ipotecat", fără a face distincţie şi, având în vedere că în calitate de creditor ipotecar poate prelua bunul din mâinile oricui s-ar afla, are interes în anularea contractului care i se opune şi care tinde să înfrângă ipoteca.

În opinia recurentei, pentru admiterea acţiunii ce face obiectul prezentului dosar este necesar şi suficient să se probeze că în patrimoniul S.C. D. S.R.L. nu se regăseşte preţul combinei, astfel că produsele bunului ipotecat nu pot fi urmărite de către creditorul ipotecar cu acelaşi rang ca şi ipoteca iniţială.

În acest context, a susţinut că părţile implicate au complicat în mod deliberat lucrurile, din diverse raţiuni, fiind inclus şi intermediarul extern, C. S.R.L., al cărui rol consta în eludarea obligaţiei de plată a T.V.A. de către cumpărătorul final, B..

Relevant este, în opinia recurentei, că nici în relaţia dintre S.C. D. S.R.L. şi C. S.R.L. nu este cert că a operat transferul dreptului de proprietate asupra combinei, în condiţiile în care, conform contractului încheiat între aceste părţi, dreptul de proprietate era transmis la plata integrală a preţului. Or, S.C. D. S.R.L. a afirmat doar ca a emis la 18.06.2015 o factură, nu şi că aceasta a fost achitată.

Dincolo de aceste aspecte, autoarea căii de atac a susţinut că, în realitate, nu a avut loc o strămutare a ipotecii asupra preţului, întrucât după achiziţionarea efectivă a bunului de către S.C. D. S.R.L. şi implicit a constituirii ipotecii, în conturile acesteia nu a intrat nicio sumă de bani, cu titlu de preţ al acestuia, asupra căreia să poată fi transferată garanţia.

Mai mult decât atât, recurenta a arătat că nu s-a făcut nici aplicarea art. 172 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia "în cazul înstrăinării bunului ipotecat, în condiţiile art. 2.393 din C. civ., în lipsă de dispoziţie contrară în contractul de ipotecă, debitorul ipotecar va depune preţul într-un cont bancar distinct şi îl va informa pe creditorul ipotecar cu privire la acesta. Creditorul ipotecar are dreptul să solicite informaţii de la banca deponentă cu privire la operaţiunile realizate de debitorul ipotecar asupra sumelor depuse în acest cont".

A subliniat că S.C. D. S.R.L. nu a anunţat-o că a primit suma de 162.000 euro de la B., cu titlu de preţ aferent combinei, pentru simplul motiv că nu a avut loc vreo plată a preţului subsecvent constituirii ipotecii. Astfel, B. a invocat în apărare plata integrală a preţului în anul 2014 către o terţă persoană, C. S.R.L., în contul unei combine de un alt model, pentru ca ulterior, în cursul anului 2015, bunul care a fost achiziţionat de S.C. D. S.R.L. cu sumele obţinute din creditarea acordată de S.C. A. S.A., să fie alocat către B.; astfel s-a ajuns în situaţia în care în contul plăţii efectuate pentru un bun generic şi viitor a fost predat bunul grevat de ipotecă.

Aşa fiind, potrivit recurentei, B. îi opune faptul că a dobândit bunul liber de sarcini, astfel că ipoteca este ineficace, urmând să îşi satisfacă creanţa din preţul pe care l-a achitat în contul C. S.R.L., cu care S.C. A. S.A. nu are niciun raport contractual.

Prin urmare, recurenta a subliniat nu numai că produsele bunului ipotecat nu ar putea fi urmărite de către creditorul ipotecar cu acelaşi rang ca şi ipoteca iniţială, ci, în cazul de faţă, nu ar putea fi urmărite deloc, pentru simplul motiv ca nu există în patrimoniul S.C. D. S.R.L.

Intimaţii-pârâţi nu au depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; nicio parte nu şi-a expus punctul de vedere.

Prin încheierea din 06.10.2021 recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen de judecată pentru soluţionarea acestuia în şedinţă publică.

Analizând recursul prin prisma criticilor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa de executare a tranşat numai chestiunea opozabilităţii actului de înstrăinare subsecvent faţă de dreptul de ipotecă, nefiind învestită cu examinarea cazului de nulitate a acestui act din perspectiva art. 167 din Legea nr. 71/2011 cu privire la care a subliniat că este incident, deoarece ipoteca nu s-a strămutat asupra preţului aferent primului act de înstrăinare din moment ce nu a fost achitat de către debitorul ipotecar.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pentru a facilita deplina înţelegere a prezentei decizii, se impune evocarea succintă a raporturilor contractuale dintre părţi, astfel cum au fost reţinute de instanţele devolutive, în raport cu care va fi verificată corecta aplicare a legii.

Astfel, S.C. A. S.A. a acordat intimatei-pârâte S.C. D. S.R.L. o finanţare de 1.000.000 euro, în baza contractului de credit nr. x/15.04.2015, obligaţia de restituire a acestei sume fiind garantată prin încheierea între aceleaşi părţi a contractului de ipotecă mobiliară nr. x/27.04.2015, având ca obiect combina x, seria x. Instanţele de fond au mai reţinut că intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a înstrăinat bunul ipotecat către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., care l-a înstrăinat mai apoi către intimatul-pârât B., în baza contractului de vânzare nr. x/03.10.2014, modificat prin două acte adiţionale ulterioare. De asemenea, în etapele devolutive ale procesului s-a mai reţinut că S.C. A. S.A. a optat să recupereze bunul pe calea oferită de art. 2.429 şi urm. C. civ., adresându-se unui executor judecătoresc, care la 22.03.2016 a procedat la preluarea combinei în baza art. 2.441 C. civ., întocmind un proces-verbal care a constatat acest fapt, iar B. a formulat contestaţie la executare, care a format obiect al dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Constanta, în cadrul căreia a invocat incidenţa art. 2.393 C. civ.

Referitor la aspectele tranşate de instanţa de executare, Înalta Curte reţine că prin decizia civilă nr. 519/17.03.2017, Tribunalul Constanţa – secţia a II-a Civilă a admis apelul şi a desfiinţat procesul-verbal contestat, reţinând, în considerentele deciziei, incidenţa art. 2.393 C. civ.; ca atare, dezlegările date prin decizia civilă nr. 519/17.03.2017 a Tribunalului Constanţa – secţia a II-a Civilă au vizat exclusiv inopozabilitatea dreptului de ipotecă din perspectiva art. 2.393 C. civ. faţă de actul de înstrăinare încheiat cu intimatul-pârât B.; se cuvine subliniat că, faţă de limitele învestirii instanţei de executare, cazul de nulitate instituit de art. 167 din Legea nr. 71/2011 nu a mai fost analizat.

Ca atare, considerentele prin care instanţa de apel a reţinut incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2016 nu sunt suficiente pentru fundamentarea deciziei recurate, care va fi însă menţinută pentru argumentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Potrivit art. 2.393 alin. (1) C. civ., "Cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit al activităţii unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul liber de ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte existenţa acesteia", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, "în acest caz, ipoteca se strămută asupra preţului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat".

Acest text legal instituie o limită a caracterului extensiv al ipotecii mobiliare în privinţa bunului achiziţionat de un terţ în cursul obişnuit al activităţii unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de acelaşi fel.

Prin efectul legii, ipoteca asupra bunului achiziţionat în aceste condiţii se strămută asupra preţului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat.

Conform art. 167 din Legea nr. 71/2011, "actele de dispoziţie cu privire la bunul ipotecat, încheiate în condiţiile art. 2.393 din C. civ., sunt anulabile la cererea creditorului ipotecar numai atunci când produsele bunului ipotecat nu pot fi urmărite de către creditorul ipotecar cu acelaşi rang ca şi ipoteca iniţială. Cu toate acestea, creditorul ipotecar nu poate obţine anularea acestor acte în cazul în care le-a aprobat expres sau tacit".

Acest text de lege, edictat în aplicarea art. 2.393 C. civ., instituie în favoarea creditorului ipotecar dreptul de a solicita anularea actelor de dispoziţie cu privire la bunul ipotecat atunci când produsele sale nu pot fi urmărite de către creditorul ipotecar.

Anularea actelor de dispoziţie asupra bunul ipotecat trebuie însă să vizeze toate actele de înstrăinare cu privire la bunul respectiv, deoarece numai în acest fel creditorul ipotecar poate obţine valorificarea garanţiei sale iniţiale asupra bunului.

Cu alte cuvinte, finalitatea urmărită de legiuitor prin edictarea art. 167 din Legea nr. 71/2011 constă în renaşterea ipotecii asupra bunului în vederea valorificării sale atunci când creditorul ipotecar nu mai poate urmări produsele acestui bun.

Or, în ipoteza înstrăinărilor succesive a bunului ipotecat, în condiţiile art. 2.393 C. civ., renaşterea ipotecii asupra bunului este posibilă numai în cazul anulării tuturor actelor de înstrăinare.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reţine că bunul ce a format obiectul contractului de ipotecă a fost înstrăinat de debitorul ipotecar S.C. D. S.R.L. către S.C. C. S.R.L., iar ulterior, a fost înstrăinat de această din urmă societate către B., în baza contractului de vânzare nr. x/03.10.2014, modificat prin actele adiţionale nr. x/25.11.2014 şi nr. y/03.02.2015.

Recurenta-reclamantă a solicitat prin acţiunea dedusă judecaţii anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.10.2014 şi a actelor adiţionale aferente, deci numai a actului de înstrăinare subsecvent, în temeiul art. 167 din Legea nr. 71/2011, nu însă şi a primului act de înstrăinare a bunului ipotecat, deşi avea interes să-l atace şi pe acesta, în temeiul aceluiaşi text de lege, faţă de pretinsa imposibilitate de urmărire a preţului aferent primei vânzări asupra căruia s-a strămutat ipoteca.

De altfel, efectul strămutării ipotecii asupra preţului s-a produs în baza primului act de înstrăinare încheiat în condiţiile art. 2.393 C. civ., astfel încât renaşterea ipotecii asupra bunului nu se putea produce în absenţa anulării acestui act.

În acest context, neatacarea primului act de înstrăinare a bunului ipotecat atrage imposibilitatea anulării actului de înstrăinare subsecvent în baza art. 167 din Legea nr. 71/2011 şi, în mod implicit, consolidarea dreptului dobânditorului subsecvent asupra bunului ipotecat.

Cu alte cuvinte, validitatea necontestată a primului act de înstrăinare împiedică desfiinţarea actului de înstrăinare subsecvent a bunului ipotecat.

Ca atare, finalitatea urmărită de legiuitor prin edictarea art. 167 din Legea nr. 71/2011, constând în renaşterea ipotecii asupra bunului în vederea valorificării sale, nu mai poate fi atinsă din moment ce recurenta-reclamantă nu a solicitat anularea tuturor actelor de înstrăinare a bunului ipotecat.

Prin urmare, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 517/23.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2022.