Abusive character of disproportionate contractual penalty clause under Law No. 193/2000

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 24 mai 2018 pe rolul Tribunalului Iaşi – secţia I Civilă, sub număr de dosar x/2018, reclamanta INTREPRINDEREA INDIVIDUALĂ A. a solicitata obligarea pârâtului B. la plata sumei de 215.000 RON, penalităţi calculate în baza contractului de lucrări nr. x/26.03.2012, pentru perioada 24.05.2015-03.05.2018, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate de Întreprinderea Individuală A.; constatarea nulităţii absolute a clauzei 12.2 din contractul de lucrări nr. x/2012 încheiat de părţile litigante.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I Civilă în ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta Întreprindere Individuală A., şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii reconvenţionale în favoarea secţiei a II-a civilă şi de contencios administrativ a Tribunalul Iaşi.

Pe rolul secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Iaşi, cererea reconvenţională a fost înregistrată sub număr de dosar x/2018

Prin sentinţa civilă nr. 306/2019/CIV din 3 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă cererea reconvenţională formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta Întreprindere Individuală A..

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 12.2 din Contractul de lucrări nr. x din 27.04.2012.

S-a luat act că reclamanta nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel Întreprinderea Individuală A..

Prin decizia civilă nr. 46/2020 din 6 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă a fost admis apelul declarat de Întreprinderea Individuală A., împotriva sentinţei nr. 306/2019/CIV din 3 iulie 2019 a Tribunalului Iaşi – secţia a II-a Civilă - contencios administrativ şi fiscal, sentinţă pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât Întreprinderea Individuală A..

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 46/2020 din 6 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, B. a declarat recurs.

În argumentarea recursului, se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile legale în ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei 12.2 din contractul de lucrări nr. x/2012, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 coroborate cu art. 1 lit. i) şi art. 4 alin. (3) din acelaşi text normativ şi cu art. 80 din Legea nr. 296/2004.

Elementele de fapt care au fost pe deplin lămurite în judecata în fond şi apel, în calificarea juridică a cărora instanţa a aplicat în mod greşit prevederile legale incidente, sunt: calitatea de profesionist a creditorului, calitatea de consumator a recurentului, nenegocierea clauzei.

Referitor la lipsa negocierii clauzei abuzive din contract, recurentul consideră că instanţa în mod greşit a răsturnat sarcina probei în speţă şi nu a ţinut cont de faptul că potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauza standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Or, Întreprinderea Individuală A. nu a făcut această dovadă. Întregul contract intervenit între recurent şi intimata Întreprinderea Individuală A. a fost unul de adeziune, deoarece nu a existat posibilitatea reală de negociere.

În ceea ce priveşte condiţia impusă de lege ca o clauză să nu fie contrară bunei-credinţe, arată că buna-credinţă presupune existenţa unor clauze contractuale care să nu prejudicieze în mod injust niciuna dintre părţi, aspect care nu se regăseşte în prezenta speţă.

Totodată, în opinia recurentului, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor este confirmat de discrepanţa evidentă şi nejustificată dintre cuantumul penalităţilor stabilite în sarcina executantului în caz de neexecutare, de numai 0.05% pentru fiecare zi de întârziere şi cuantumul penalităţilor impuse beneficiarului, de 1% pentru fiecare zi de întârziere.

Penalităţile stabilite în sarcina intimatei au o valoare de 20 de ori mai mică decât cele stabilite în sarcina recurentului, fără a exista o justificare obiectivă în acest sens, dovadă în plus a lipsei unei negocieri.

Mai mult de atât, susţine recurentul, art. 1 lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000 stabileşte faptul că: "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...) obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant".

Aşadar, dacă ne-am raporta la valoarea totală a contractului, respectiv de 20.000 RON conform sentinţei Judecătoriei Iaşi din dosarul cu nr. x/2013, solicită a se observa că suma cerută cu titlu de penalităţi este de peste 10 ori mai mare.

Totodată, recurentul apreciază ca fiind greşit raţionamentul instanţei de apel, deoarece plata, conform contractului, s-a făcut prin emiterea unei singure facturi, pentru toată suma, nicidecum prin emiterea de facturi parţiale sau de avans: art. 17.1 din contract stabileşte că beneficiarul are obligaţia de a efectua plata către executant în 30 de zile de la data confirmării primirii facturii – fiind astfel vorba despre o singură factură.

Prin urmare, reţinând că, în speţă, sunt îndeplinite toate cerinţele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, conchide că art. 12.2 din contractul de lucrări nr. x/2012 este o clauză abuzivă.

Intimata-reclamantă Întreprinderea Individuală A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate de recurentul B. şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările din cuprinsul întâmpinării, constată că recursul este fondat pentru considerentele care urmează:

Susţinerile recurentului vizând relevanţa examinării dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin raportare la dispoziţiile art. 1 lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000, modificată, pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere, când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile recurentului sunt fondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, reiterate de art. 79 şi 80 din Codul consumului, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Art. 1 lit. i) din anexa la Legea nr. 193/2000 enumeră, printre clauzele abuzive, clauza contractuală prin care se stabileşte în sarcina consumatorului plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

Prin contractul de lucrări nr. x/27.04.2012 încheiat între părţile litigante, pârâta Întreprindere Individuală A., în calitate de executant, s-a obligat să execute, să finalizeze şi să predea lucrările pentru obiectivul "casă proprietate" beneficiarului B..

Clauza stipulată la pct. 12.2 din Contractul de lucrări nr. x din 27.04.2012, pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, prevede că: "În cazul în care, din vina exclusivă, beneficiarul nu onorează facturile în termen de 10 zile de la emitere, atunci executantul va calcula penalităţi reprezentând 1% pentru fiecare zi de întârziere din plata neefectuată până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor".

Totodată, conform clauzei prevăzute la art. 12.1 din contract: "În cazul în care, din vina exclusivă, executantul nu reuşeşte să îşi execute obligaţiile asumate prin contract, atunci beneficiarul va calcula ca penalităţi, o sumă echivalentă cu 0,05% pentru fiecare zi de întârziere preţul contractului până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor".

Se constată că instanţa de apel a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000, iar verificarea caracterului abuziv al clauzei 12.2 din contract urmează a se efectua prin prisma dispoziţiilor legii speciale, a criticilor şi apărărilor formulate în cauză.

În acest context, instanţa de control judiciar a analizat dacă sunt îndeplinite cerinţele art. 4 Legii nr. 193/2000 pentru a se putea constata dacă menţionata clauză contractuală poate fi considerată abuzivă din perspectiva "negocierii", dar şi a existenţei/inexistenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu referire la această ultimă condiţie menţionată, instanţa de apel a apreciat ca fiind greşit raţionamentul primei instanţe, care a reţinut caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 12.2 prin raportare la clauza de la art. 12.1, fără a examina, însă, în concret, îndeplinirea sau nu a cerinţei vizând existenţa/inexistenţa dezechilibrului semnificativ şi din perspectiva art. 1 lit. i) din anexa la Legea nr. 193/2000, invocat de către B. pe parcursul întregului litigiu.

Este de necontestat că instanţa sesizată cu judecarea cauzei este obligată să se pronunţe în limitele sesizării, cu privire la ceea ce s-a cerut, în speţă, instanţa de apel fiind obligată să examineze în raport cu dispoziţiile art. 1 lit. i) din anexa la Legea nr. 193/2000, îndeplinirea cerinţei existenţei/inexistenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor cu privire la clauza 12.2, respectiv dacă această clauză instituie o penalitate disproporţionat de mare în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către consumator (recurentul B.), comparativ cu pagubele suferite de profesionist (intimata Întreprinderea Individuală A.).

Or, neprocedând în acest mod, instanţa de apel a restrâns analiza caracterului abuziv al clauzei 12.2 din contractul de lucrări nr. x/27.04.2012, încheiat între părţi, ceea ce nu poate fi permis.

Prin urmare, având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că se confirmă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurent, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 46/2020 din 6 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 46/2020 din 6 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2022.