Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 597/2022 AI generated

Scope of cassation review: contract interpretation limiting performance bonus to stock profitability despite failed operational KPIs

Case Number Decizia nr. 597/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court dismissed the cassation appeal of the defendant national energy transmission company, leaving the appellate judgment in force which upheld the lower court's order obligating the company to pay approximately 391,387 RON in performance bonuses and statutory penalty interest to the former board member-plaintiff. The dispute concerned the interpretation of a mandate contract for a public company director, where the defendant argued that all variable remuneration components were interdependent and thus unenforceable because certain operational performance indicators (EBITDA, investment targets) were not met, despite the plaintiff achieving the specific stock profitability metric required for the bonus. The Court ruled that under the general principles of contractual interpretation (Civil Code art. 1266 et seq.) and the specific wording of the contract's annex, the parties intended the performance bonus to be contingent solely on stock profitability, independent of other financial indicators; consequently, the defendant's reliance on Government Emergency Ordinance No. 109/2011 to assert an illegality in this separate accrual was rejected as the ordinance allows parties to define specific performance criteria, and the Court declined to re-evaluate factual evidence on performance, limiting its review to legality. The Court also dismissed the plaintiff's claim for litigation costs due to the failure to provide proof of expenses as required by procedural law.

Legislator headnote

AI generated

art. 451 din C. proc. civ, art. 1169 din C. civ, art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011, art. 249 din C. proc. civ, art. 1350 din C. civ; Scope of cassation review: contract interpretation limiting performance bonus to stock profitability despite failed operational KPIs: , au fost invocate dispoziţiile art. 192 şi următoarele din C. proc. civ., art. 451 din C. proc. civ. şi toate celelalte dispoziţii legale menţionate în cuprinsul acţiunii.

Keywords

AI generated
contract interpretation scope of review in cassation accrual of interest performance mandate specific performance statutory limits

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice B. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

1. obligarea pârâtei la plata sumei de 391.387,38 RON, reprezentând valoarea ultimei tranşe din pachetul de 53.283 OAVT menţionat în certificatul nr. x/12.08.2015 şi a tranşei secunde din pachetul de 54.705 OAVT menţionat în certificatul nr. x/21.06.2016, în temeiul contractului de mandat nr. x/9.06.2015;

2. obligarea pârâtei în temeiul prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3) coroborat cu dispoziţiile art. 2, art. 3 alin. (2) şi (4) din O.G. nr. 13/2011 la plata dobânzilor penalizatoare pentru neachitarea la scadenţă a sumei de 391.387,38 RON, reprezentând valoarea ultimei tranşe din pachetul de 53.283 OAVT menţionat în certificatul nr. x/12.08.2015 şi a tranşei secunde din pachetul de 54.705 OAVT menţionat în certificatul nr. x/21.06.2016, datorate în temeiul contractului de mandat nr. x/9.06.2015, începând cu data de 16 noiembrie 2017 şi până la plata efectivă a debitului principal;

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului;

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192 şi următoarele din C. proc. civ., art. 451 din C. proc. civ. şi toate celelalte dispoziţii legale menţionate în cuprinsul acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 2018 din 8 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice B. S.A.; pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 391.387,38 RON, cu titlu de bonus de performanţă conform contractului de mandat nr. x/09.06.2015, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 aferentă sumei sus-menţionate, calculate de la data scadenţei fiecărei tranşe şi până la data plăţii efective.

Împotriva acestei sentinţe pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. a formulat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 469A din 11 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2018 din 8 iulie 2019 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte de obligare a intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 1 aprilie 2021, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 469A din 11 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă.

Recurenta-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulate de reclamant, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în apel şi recurs.

În esenţă, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât nu s-au identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente.

Cu privire la situaţia de fapt a menţionat că reclamantul A. a fost numit la data de 12 mai 2015 în funcţia de membru al directoratului C.N.T.E.E. B. S.A., prin decizia Consiliului de Supraveghere nr. 18252 din 12 mai 2015, în baza contractului de mandat nr. x/19.11.2015. La data de 9 iunie 2015 între părţi s-a încheiat contractul de mandat nr. x/2015, durata mandatului fiind stabilită până la data de 16 septembrie 2017.

Prin art. 3.3 din contractul de mandat şi Anexa nr. 1 la acesta, a fost convenită remuneraţia, constând într-o componentă fixă şi componenta variabilă formată din 3 elemente:

- 12 indemnizaţii fixe pentru îndeplinirea indicatorilor "EBITDA", "Timpul mediu de întrerupere" şi "Total investiţii";

- bonus de performanţă în funcţie de rentabilitatea acţiunilor pentru acţionari;

- bonus suplimentar de performanţă;

Suma de 391.387,38 RON, care face obiectul principal al litigiului, reprezintă contravaloarea bonusului de performanţă, aferent tranşei a 3-a din pachetul de 53283 OAVT menţionat în certificatul nr. x/12.08.2015 şi tranşei a 2-a din pachetul de 54705 OAVT menţionat în certificatul nr. x/21.06.2016, ambele tranşe valorificabile la data de 15 noiembrie 2017.

În ceea ce priveşte interpretarea prevederilor contractuale aplicabile, recurenta a menţionat că acestea trebuie să se realizeze pe baza regulilor pe care C. civ. le stabileşte în materia interpretării contractului.

Instanţa de apel trebuia să interpreteze contractul în aşa fel încât să ţină cont de voinţa reală a părţilor la momentul încheierii contractului, să urmărească în mod coordonat şi sistematic sensul prevederilor contractuale şi, nu în ultimul rând, să confere eficacitate clauzelor vizate.

S-a criticat decizia atacată din perspectiva faptului că aceasta încalcă principiul libertăţii de voinţă exclusivă, statornicit de art. 1169 din C. civ. (principiul libertăţii de a contracta – "părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri").

Autoarea căii de atac a relevat faptul că potrivit art. 3.3 din contract, mandatarul beneficiază de o componentă variabilă a remuneraţiei, în conformitate cu prevederile Anexei nr. 1 pentru îndeplinirea criteriilor şi obiectivelor de performanţă aprobate de AGA, prevăzute în planul de administrare şi preluate în planul de management şi că primul paragraf al Anexei nr. 1 la contract prevede că mandatarul beneficiază de remuneraţia variabilă sub rezerva încadrării în limitele generale aprobate de Adunarea Generală a Acţionarilor.

Prin urmare, a susţinut faptul că intenţia reală a părţilor la momentul aprobării şi încheierii contractelor de mandat a fost aceea de a condiţiona plata tuturor componentelor remuneraţiei mandatarului de stabilirea limitelor generale ale remuneraţiei.

Totodată, recurenta-pârâtă a precizat că art. 13 din contract prevede faptul că actul se completează cu orice alte prevederi legale incidente, deci şi cu O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice.

Or, conform art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 elementele componentei variabile sunt interdependente.

Norma legală anterior evocată prevede că: "remuneraţia este formată dintr-o indemnizaţie fixă lunară stabilită în limitele prevăzute la art. 37 alin. (4) şi dintr-o componentă variabilă constând într-o cotă de participare la profitul net al societăţii, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanţă".

În opinia recurentei-pârâte, art. 3.3 din contract coroborat cu art. 37 şi art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011 nu poate fi interpretat decât în sensul în care cele 3 elemente ale componentei variabile sunt interdependente.

Prin urmare, atâta timp cât unul dintre elemente nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condiţiilor impuse punctual prin Anexa nr. 1 la contract, rezultă, în mod automat, că nici celelalte elemente nu pot fi acordate.

Atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă ar fi trebuit să reţină că reclamantul A. nu a dovedit, conform art. 249 din C. proc. civ., îndeplinirea condiţiilor pentru a beneficia de bonusul de performanţă, care face obiectul prezentului litigiu.

Conform planului de administrare pe anii 2013-2017, strategia de administrare a Consiliului de Supraveghere este fundamentată pe stabilirea unui set de criterii şi obiective de performanţă pentru directorat şi introducerea mecanismului de conducere pe bază de obiective şi remunerare cu componenta variabilă în funcţie de performanţa realizată.

Cu alte cuvinte, recurenta consideră că este absurd a se reţine dreptul intimatului-reclamant doar la un element al componentei variabile, independent de celelalte elemente, de vreme ce norma legală prevede o singură componentă variabilă dependentă de îndeplinirea tuturor indicatorilor de performanţă.

Din informaţiile publice aflate pe site-ul companiei, în raportările periodice şi din datele cuprinse în planul de administrare, rezultă că s-au stabilit indicatori de performanţă care urmau să fie avuţi în vedere la acordarea componentei variabile şi obiectivul fiecărui an din anul 2014 până în anul 2017.

Răspunderea contractuală este supusă principiului disponibilităţii, în sensul că părţile pot conveni în orice mod înlăturarea sau diminuarea acesteia, chiar şi în condiţiile în care au stipulat în mod expres, în contract, cazurile de răspundere, întrucât creditorul are dreptul de a uza de mijloacele legale pentru a-şi acoperi prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale.

Aplicând acest principiu, B. se află în situaţia clară în care şi-a exercitat dreptul de a nu achita sume necuvenite ulterior constatării neîndeplinirii performanţei. Suplimentar, compania, chiar prin membrii organelor de conducere, a conceput contractele, astfel încât să se înţeleagă faptul că sumele sunt interdependente, chiar dacă acestea au fost enumerate distinct, însă, topica şi construcţia gramaticală nu pot fi confundate cu diviziunea obligaţiilor asumate.

Din punct de vedere al interpretării gramaticale, se poate constata că modul de calcul de la paginile 16 şi 17 din Anexa la contract este, cu titlu exemplificativ, "valoarea remuneraţiei variabile ar putea fi...", "valorile anuale ale remuneraţiilor s-ar putea calcula, după cum urmează...", ceea ce denotă faptul că acţiunea de valorificare a certificatelor OAVT poate fi realizabilă doar dacă este îndeplinită o anumită condiţie.

Principiul consensualismului, aplicabil în cauza dedusă judecăţii, dar şi contractelor în general, aduce în faţa părţilor contractante asumarea echilibrului contractual înăuntrul şi în afara formei scrise, astfel încât efectele să devină aplicabile doar în baza îndeplinirii obligaţiilor. Forma cerută pentru opozabilitate este, în fapt, un demers pe care îl pot face părţile semnatare pentru garantarea îndeplinirii obligaţiilor, în considerarea faptului că acest lucru nu s-ar întâmpla.

Contractul de mandat nu este doar un simplu acord al voinţelor, reprezintă şi interesele reunite ale părţilor, fiind în fapt un summum al voinţelor şi intereselor părţilor – pârâta să obţină performanţă în urma activităţii membrului Consiliului de Supraveghere, iar acesta din urmă să dovedească capacitatea profesională şi astfel să îndeplinească condiţiile de acordare a sumelor bonus de performanţă.

În acest raport juridic, elementul contractual subiectiv este interesul părţilor, elementul de bază ce dă contractului o anumită utilitate, care înseamnă realizarea intereselor părţilor. Pentru că scopul fiecărei părţi semnatare este de a-şi satisface un interes, contractul trebuie să genereze sau să permită un echilibru al prestaţiilor reciproce, menit a asigura fiecăreia dintre părţi efectele utile ale contractului. Echilibrul prestaţiilor trebuie stabilit în concilierea intereselor părţilor, ca expresie a justiţiei contractuale, evaluare ce cade în sarcina instanţei de judecată. În forma evaluată de către intimatul-reclamant şi confirmată de instanţa de apel, doar cu beneficii financiare numai pentru o parte, este generată o inegalitate juridică care atrage după sine o blocare a curgerii naturale a acestuia.

A reduce un contract de mandat la o simplă formă scrisă, aşa cum îşi doreşte intimatul-reclamant, ar însemna a nega contractului funcţia de principal mijloc de realizare a activităţii profesionale, realitatea economică impunând un comportament asumat, apt să satisfacă cerinţele angajatorului, care, prin promisiunea acordării unor bonusuri, se aşteaptă la rezultate financiare, organizatorice şi manageriale de excepţie, cu atingerea unei performanţe deosebite.

Conceptul de echilibru contractual este important în cauza de faţă, deoarece este vorba despre un contract pe termen lung, cu prestaţie succesivă, caracterizat prin continuitate, încredere şi asumare a unor riscuri. Aceste contracte sunt adevărate parteneriate între cocontractanţi, aceştia fiind solidar obligaţi să asigure utilitatea contractului, iar pentru a putea obţine propriul avantaj, preconizat prin încheierea contractului, fiecare parte este obligată să-şi pună şi să-şi menţină cocontractantul în postura de a-şi realiza interesele, în acest fel asigurându-se perenitatea contractului.

Interpretarea contractului, cu referire la drepturi şi obligaţii, cade în sarcina instanţei de judecată care are obligaţia de a stabili ca niciuna dintre părţi să nu-şi exercite drepturile în mod subiectiv şi să accepte adaptarea acestuia atunci când pretenţiile se bazează pe un dezechilibru originar sau când generează, prin executarea sa, un dezechilibru, ducând la negarea esenţei contractului care înseamnă reunirea voinţelor şi a intereselor părţilor, în acelaşi timp şi pe toată durata existenţei sale.

În cuprinsul cererii de recurs, s-a făcut referire la art. 1350 din C. civ., conform căruia "orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat".

Recurenta-pârâtă a considerat că proba neexecutării obligaţiilor este uşor de administrat, situaţiile financiare consolidate demonstrând faptul că nu există performanţă din partea reclamantului.

Din analiza atentă a acestor date financiare şi a obiectivelor de performanţă rezultă că B. S.A. a dovedit faptul că activitatea desfăşurată de către intimatul-reclamant A. şi mijloacele utilizate au fost insuficiente şi necorespunzătoare, recurenta-pârâtă aflându-se, din punct de vedere legal, în situaţia neexecutării obligaţiilor, rezultatul urmărit nefiind obţinut.

Intimatul-reclamant încearcă să obţină bonusul de performanţă prin raportare la o formulă de calcul, care are ca elemente valoarea dividendelor sau acţiunilor şi preţul mediu ponderat al acţiunilor pe pieţele Regular şi Deal BVB şi, nicidecum, prin raportare la obiectivele şi realizările asumate prin contract şi, implicit, prin planul de administrare.

Conform situaţiilor financiare şi ale datelor din planul de administrare, rezultă că au fost stabiliţi indicatori de performanţă, care urmau să fie avuţi în vedere la acordarea componentei variabile şi obiectivul fiecărui an - 2015, 2016.

În ceea ce priveşte elementul reprezentat de bonusul de performanţă, se poate observa că acesta poate fi acordat numai în măsura în care se constată îndeplinirea indicatorilor aferenţi primului element al componentei variabile, fiind dependent de rentabilitatea acţiunilor B. S.A. pentru acţionarii societăţii.

Or, rentabilitatea este dependentă de implementarea în mod corespunzător a planului de administrare.

Printre clauzele obligatorii ale unui contract de mandat se regăsesc cele privind drepturile şi obligaţiile reciproce. Este inadmisibil a se reţine doar dreptul mandatarului de a încasa remuneraţia, câtă vreme obligaţia mandatarului se dovedeşte a fi neîndeplinită, astfel cum s-a arătat anterior. Legătura dintre plata aferentă componentei variabile şi îndeplinirea indicatorilor de performanţă este de esenţa obligaţiilor contractuale, întrucât, în caz contrar, B. S.A. ar fi obligată la o plată care ar corespunde unei neîndepliniri a mandatului de către mandatarul reclamant.

Dacă s-ar admite că fiecare element al componentei variabile al remuneraţiei este autonom, atunci mandatarii şi-ar putea urmări, în exercitarea mandatului, doar propriile interese, iar nu pe cele ale B., astfel cum s-au obligat prin contractul de mandat.

Interpretarea reclamantului şi a instanţei de apel, conform căreia acordarea bonusului este condiţionată prin voinţa părţilor doar de indicatorul rentabilităţii acţiunilor, indicator care însă nu a fost atins, sunt total eronate şi nesusţinute de dovezile administrate, fiind în dezacord cu voinţa reală a părţilor.

În privinţa dobânzii legale, recurenta-pârâtă a apreciat că se impune respingerea acestui capăt de cerere ca şi consecinţă a respingerii capătului de cerere privind debitul principal.

Condiţiile acordării de despăgubiri (răspunderii civile contractuale) sunt următoarele: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale (neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei); existenţa unui prejudiciu; raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; vinovăţia debitorului.

Recurenta-pârâtă a apreciat că nu sunt îndeplinite în speţă condiţiile răspunderii civile contractuale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenţei şi întinderii lor.

Recurenta-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant A. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice B. S.A., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 10 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulate de reclamant, ca neîntemeiată, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Motivul de recurs invocat de către recurenta-pârâtă, respectiv cel reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din această perspectivă, Înalta Curte va examina doar observaţiile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu şi cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conţinutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta, deoarece sistemul de drept naţional nu cunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie (fond şi apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condiţiile prevăzute de lege, nu însă şi pentru ca părţile să supună instanţelor de control judiciar orice nemulţumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, Înalta Curte nu va putea evalua măsura în care intimatul-reclamant a îndeplinit criteriile şi obiectivele de performanţă, căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs; aşa fiind, statuările instanţelor devolutive asupra acestui aspect au intrat în puterea lucrului judecat.

În controlul de legalitate, instanţa supremă va verifica doar dacă, prin modul în care a fost interpretată convenţia părţilor, a fost încălcat sau nu principiul voinţei interne a semnatarilor actului, reglementat de art. 1266 din C. civ., precum şi pretinsa nesocotire a dispoziţiilor O.U.G. nr. 109/2011.

Anexa nr. 1 la contractul de mandat nr. x/09.06.2015, prevede, distinct pentru fiecare componentă a remuneraţiei variabile, reperele în funcţie de care aceasta se acordă.

Astfel, componenta anuală variabilă a remuneraţiei, prevăzută de pct. 2.1 din Anexă, se acordă pentru îndeplinirea cumulativă a indicatorilor de performanţă "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" şi "Total investiţii", asumaţi în planul de management pentru fiecare an de mandat, bonusul de performanţă prevăzut de pct. 3.1 din Anexă, se acordă în funcţie de rentabilitatea acţiunilor B. pentru acţionarii societăţii, determinat conform clauzelor inserate la pct. 3.2-3.17.

Deşi de principiu, Înalta Curte recunoaşte că rentabilitatea acţiunilor se poate afla într-o relaţie de dependenţă cu îndeplinirea unor indicatori de performanţă, subliniază că modul de redactare a convenţiei părţilor relevă că voinţa lor a fost în sensul de a stabili, pentru fiecare element al componentei variabile a remuneraţiei, condiţii specifice de acordare, cele care justifică plata bonusului de performanţă diferind de cele agreate pentru celelalte două componente.

Mai reţine şi că, spre deosebire de remuneraţia stabilită la pct. 2.1 din Anexă, pentru a cărei acordare părţile au pretins expres necesitatea îndeplinirii indicatorilor de performanţă "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" şi "Total investiţii" pentru fiecare an de mandat, acordarea bonusului de performanţă a fost condiţionată doar de rentabilitatea acţiunilor B..

În aceste condiţii, constatând că prin voinţa lor, părţile au stabilit ca plata bonusului de performanţă să nu depindă de îndeplinirea indicatorilor specificaţi în pct. 2.1 din Anexa nr. 1, ci, în mod exclusiv, de îndeplinirea obiectivului privind rentabilitatea acţiunilor B., instanţele de fond nu au încălcat voinţa reală a părţilor; dimpotrivă, au dat eficienţă principiilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 şi următ. din C. civ. şi forţei lui obligatorii, consacrată de art. 1270 alin. (1) din acelaşi cod.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că decizia de apel încalcă prevederile art. 37 şi art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011, arătând că potrivit acestei norme, elementele componentei variabile ar fi interdependente, astfel încât atât timp cât unul dintre ele nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condiţiilor impuse prin Anexa nr. 1 la contract, nu pot fi acordate nici celelalte.

Dispoziţiile cuprinse în art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 prevăd, în alin. (2), (3) şi (4), că elementele componentei variabile se stabilesc pe baza unor indicatori de performanţă financiari şi nefinanciari negociaţi şi aprobaţi de adunarea generală a acţionarilor, diferiţi de cei aprobaţi pentru administratorii executivi, determinaţi cu respectarea metodologiei prevăzute la art. 31 alin. (5) şi care urmăresc inclusiv sustenabilitatea pe termen lung a societăţii şi asigurarea respectării principiilor de bună guvernanţă şi că se revizuieşte anual, în funcţie de nivelul de realizare a obiectivelor cuprinse în planul de administrare şi de gradul de îndeplinire a indicatorilor de performanţă financiari şi nefinanciari aprobaţi de adunarea generală a acţionarilor, anexă la contractul de mandat.

Potrivit art. 38 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, în forma în vigoare la data semnării contractului de mandat, componenta variabilă a remuneraţiei poate consta într-o cotă de participare la profitul net al societăţii, o schemă de pensii ori o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanţă.

Aşadar, aceste texte nu confirmă susţinerea recurentei, deoarece nu statuează în sensul interdependenţei afirmate, ci, dimpotrivă, dând expresie libertăţii de voinţă, lasă la latitudinea părţilor modalitatea de stabilire a remuneraţiei variabile, indicând doar, cu titlu general, reperele care trebuie să fie avute în vedere atunci când componentele acesteia sunt negociate.

Or, agreând asupra celor trei componente ale remuneraţiei variabile şi asupra indicatorilor de performanţă a căror îndeplinire condiţiona dreptul mandatarului la plata acestor remuneraţii, părţile nu au încălcat prevederile art. 37 şi art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurentă nu justifică adoptarea unei dispoziţii de casare, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatului-reclamant A. privind obligarea recurentei-pârâte Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 452 din C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs conform art. 494 din C. proc. civ., instanţa supremă constată că intimatul nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinarea la recurs.

Întrucât nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimatului-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 469A din 11 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea intimatului-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2022.