CHF Loan Clause Exempt from Unfair-Term Review; Borrower Challenge Rejected

Şedinţa publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2018, sub nr. x/2018, pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ – secţia civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Piatra Neamţ, solicitând:

I. să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la Secţiunea 4 – "Plăţi", pct. 4.1 teza 1 şi pct. 4.3 ultimul alineat din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x din 29 octombrie 2007;

II. să se dispună îngheţarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului anterior menţionat, la valoarea de la momentul semnării convenţiei, respectiv 1,99 RON/CHF;

III. să se dispună denominarea creditului în RON şi obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare;

IV. să se dispună restituirea către reclamanţi a sumelor achitate în plus pe baza fluctuaţiilor monedei CHF şi dobânda legală de la data plăţii acestor sume până la momentul restituirii efective;

În drept, reclamanţii au invocat Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, precum şi O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Judecătoria Piatra Neamţ – secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 4954 din 28 noiembrie 2018, a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Neamţ.

Prin sentinţa civilă nr. 90/C din 13 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Neamţ – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Piatra Neamţ, ca nefondată.

Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin decizia nr. 55/2021 din 1 februarie 2021, a respins ca nefondat apelul promovat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 90/C din 13 februarie 2019 a Tribunalului Neamţ – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Piatra Neamţ; de asemenea, a luat act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către intimată.

Împotriva acestei decizii, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 30 martie 2021.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel trebuia să analizeze, cu prioritate, respectarea obligaţiei de informare prealabilă a consumatorului cu privire la clauzele contractuale în raport cu excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E.

Prin hotărârea instanţei de apel s-a statuat că intimata-pârâtă a respectat obligaţia de informare prevăzută de lege şi a informat consumatorii, întrucât banca nu putea prevedea nici ea că se va declanşa o criză economică sau că moneda CHF va avea o creştere considerabilă.

S-a arătat că în hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă în paragrafele 44-51.

Din ansamblul motivării rezultă că analiza caracterului clar şi inteligibil al clauzei contractuale trebuie să privească: a) redactarea clauzei; b) informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei.

În accepţiunea recurenţilor, contractul trebuia să expliciteze că, în condiţiile în care împrumutatul are veniturile în RON, lună de lună va trebui să cumpere cantitatea necesară în moneda CHF pentru a achita ratele, iar, în situaţia aceluiaşi venit în RON, capacitatea de a cumpăra lunar CHF şi, pe cale de consecinţă, de a-şi plăti ratele, care depinde exclusiv de fluctuaţiile cursului valutar al monedei CHF.

Or, clauzele contestate nu respectă aceste cerinţe, pentru motivul că nu expun în mod transparent cum funcţionează acest mecanism de a restitui creditul în moneda CHF, în condiţiile în care împrumutatul înregistrează venituri în RON.

Cursul valutar poate fi într-adevăr fluctuant, însă profesionistul şi consumatorul nu se află pe o poziţie de egalitate nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic şi de rezervă de timp, nici din punct de vedere informaţional.

Faptul că şi-ar asuma un risc al deprecierii monedei de plată faţă de moneda naţională nu are relevanţă în privinţa băncii, întrucât aceasta este un profesionist al riscului care ar trebui să ştie că o monedă străină, mai ales una exotică, poate fluctua în sens de hipervalorizare pe timp de criză sau de turbulenţe financiare.

Potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene banca trebuia să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variaţii de curs şi efectele acestor variaţii.

Cu alte cuvinte, ceea ce trebuia să facă banca şi nu a făcut era să prezinte, anterior semnării contractului, simulări ale capacităţii împrumutatului de rambursare a creditului, în condiţiile în care moneda creditului CHF, se apreciază cu 10%, 20%, 30%, 50% sau 100%.

Atunci când evaluează îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuie să se raporteze la expertiza şi cunoştinţele profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraful 56 din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene instituie o prezumţie de neinformare care operează în favoarea consumatorului, prezumţie care poate fi răsturnată de către bancă, prin prezentarea de probe pertinente şi concludente.

De vreme ce banca nu a prezentat probe pentru a putea răsturna prezumţia de lipsă a informării în faza precontractuală, instanţa de apel ar fi trebuit să dea efect prezumţiei şi să considere drept dovedite afirmaţiile privind neinformarea împrumutaţilor despre posibilele variaţii ale cursului şi consecinţele acestor variaţii.

Intimata-pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este faptul că aceasta trebuia să ia în calcul şi să prezinte consumatorilor avertizările oficiale din partea D., Băncii Naţionale, în condiţiile în care cele mai mari bănci din sistem (E., F. şi C.) nu acordau credite în moneda CHF, cu toate că şi aceste instituţii bancare urmăreau profitul.

Raportat la toate aceste argumente, este dincolo de orice îndoială faptul că prevederile contractuale contestate nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care, pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

Aşadar, recurenţii-reclamanţi consideră că profesionistul nu se poate prevala de excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E., întrucât nu şi-a respectat obligaţia precontractuală de informare a consumatorului. În acest caz, conduita băncii ar fi una speculativă, iar banca ar putea beneficia de protecţia unui drept, în sensul excluderii clauzei contractuale de la analiza caracterului abuziv, deşi nu a respectat o obligaţie precontractuală esenţială, respectiv informarea prealabilă a consumatorului cu privire la conţinutul clauzelor contractuale.

Clauzele contractuale considerate de reclamanţi ca abuzive nu au fost negociate, întrucât acestea sunt incluse în condiţiile generale ale contractului, acestea din urmă fiind clauze de adeziune, a căror natură consumatorii nu au putut să o influenţeze. În opinia recurenţilor, clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Avertizările D. şi ale Băncii Naţionale a României trebuiau să fie cunoscute de către G., date fiind cunoştinţele unei instituţii de credit, iar faptul că nu au fost aduse la cunoştinţa împrumutaţilor probează reaua-credinţă a băncii.

Reaua-credinţă a G. rezultă şi din faptul că alte bănci din ţară (E., F. şi C. S.A. - înainte de a absorbi G.) nu au acordat credite în franci elveţieni, împrejurare cunoscută şi ignorată de banca pârâtă.

Cu privire la dezechilibrul contractual, recurenţii-reclamanţi au arătat că acesta este prezumat şi că a existat încă de la încheierea contractului. În mod esenţial, însă, trebuie, reţinut că, în contractele comercianţilor cu consumatorii (şi mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat.

Jurisprundenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene instituie o prezumţie de dezechilibru al prestaţiilor, pe care profesionistul o poate răsturna probând că a dat consumatorului posibilitatea să influenţeze natura clauzelor şi, în plus, că şi-a respectat obligaţia de informare în faza precontractuală. Omisiunea informării sau ocultarea informaţiei confirmă dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a băncii.

În cuprinsul hotărârii recurate, instanţa de apel face referire la clauza prevăzută de art. 6 teza a II-a din Condiţiile speciale şi sugerează că şi această clauză trebuia atacată sub aspectul caracterului abuziv pentru a se putea obţine efectul urmărit prin capătul de cerere nr. x, însă ceea ce omite instanţa de apel este faptul că s-a solicitat, prin capătul de cerere nr. x, denominarea creditului în RON şi emiterea unui nou grafic de rambursare în RON de către intimată.

Banca şi-a încălcat obligaţia de informare şi avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor.

Întrucât banca nu şi-a respectat, în mod culpabil obligaţia de informare, consiliere şi avertizare, ar fi trebuit să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a acesteia, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori şi prin stabilizarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului de credit şi denominarea creditului în RON.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită prin dispoziţiile art. 998 şi art. 999 din vechiul C. civ., care constituie temeiul pentru stabilirea condiţiilor generale ale răspunderii.

Din prevederile legale anterior evocate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite următoarele condiţii: a) existenţa unui prejudiciu; b) fapta ilicită; c) raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; d) vinovăţia celui ce a cauzat prejudiciul, toate aceste condiţii fiind îndeplinite în prezenta cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că recurenţii-reclamanţi nu au motivat cererea de recurs, astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 489 din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022 s-a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A., s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 10 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text de lege potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, în analiza efectuată, nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/C.E.E., aşa cum a fost explicitat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (cauza Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva H.) şi că trebuia să analizeze, cu prioritate, respectarea obligaţiei de informare prealabilă a consumatorului cu privire la clauzele contractuale în raport cu excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. De aceea, consideră recurenţii, este dincolo de orice îndoială faptul că prevederile contractuale contestate nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care pot face obiectul analizei caracterului abuziv. Aşadar, profesionistul nu se poate prevala de excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E., întrucât nu şi-a respectat obligaţia precontractuală de informare a consumatorului.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de recurs invocat în ceea priveşte clauza contractuală referitoare la riscul valutar, se impun o serie de precizări preliminare.

Prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse şi implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/C.E.E. din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Contractul de credit nr. x/2007, a cărui clauză referitoare la riscul valutar a format obiectul analizei instanţelor din perspectiva mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 29 octombrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, act normativ în vigoare la data perfectării contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi.

Acest text de lege transpune prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E., conform cărora dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme, statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse.

Prin urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte solicitarea recurenţilor-reclamanţi de stabilizare (îngheţare) a cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei de credit bancar, la valoarea de la data încheierii contractului, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat, în mod corect, că o asemenea solicitare nu poate forma obiectul analizei caracterului abuziv întrucât reprezintă o transpunere în plan contractual a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar.

Într-o atare situaţie, ambele părţi şi-au asumat riscul ca, pe parcursul executării contractului, suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu poate fi admisă cererea reclamanţilor de eliminare a riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian (moneda creditului) la data încheierii contractului, deoarece urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în moneda CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de legislaţia civilă română.

Prin paragraful 29 din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 (cauza Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva H.), s-a reţinut că: "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, punctul 26 şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, punctul 79).

Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/C.E.E., instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2), se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/C.E.E. este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte. Prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 din C. civ. de la 1864, prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. de la 1864 ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, altfel spus, o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, că prevederea contractuală criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă, iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. se instituie, pentru acest motiv, excluderea ei de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerinţelor de transparenţă sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credinţe.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. este acela că recurenţii-reclamanţi nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului monetar.

Ca atare, Înalta Curte reţine ca nefondate criticile referitoare la aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel, dar şi criticile care privesc incidenţa Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

Din perspectiva reţinerii în cauză a aplicabilităţii dispoziţiei legale care consacră principiul nominalismului monetar, rezultă caracterul nefondat al criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează faptul că instanţa de apel ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a analizat caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 55/2021 din 1 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2022.