Consortium co-funding appeal quashed as inadmissible for factual re-litigation.

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal la 23.08.2017, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare Aerospaţială - Elie Carafoli - I.N.C.A.S. Bucureşti S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 2.979.000 euro, reprezentând cota de finanţare de 50%, aferentă activităţilor derulate de către reclamantă, în calitate de partener - P2 în cadrul proiectului B. în perioada 2009-2014, la plata dobânzii legale, calculate la suma datorată, de la scadenţă până la data plăţii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 969 şi art. 998 C. civ.

Prin încheierea din 16.02.2018, Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a înaintat dosarul în vederea repartizării la una dintre secţiile civile ale aceleiaşi instanţe din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a Civilă sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 11.05.2018, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 3425/14.11.2018, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru cotele de finanţare aferente anilor 2009-2013 şi a respins aceste pretenţii, constatând prescripţia lor sub aspect extinctiv. A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru cota de finanţare aferentă anului 2014 şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei sumele de 846.500 euro, reprezentând cota de finanţare aferentă anului 2014 şi de 105.592 euro, cu titlu de dobândă legală calculată de la 03.09.2015 şi până la 16.08.2017, precum şi în continuare până la achitarea efectivă a sumei de 846.500 euro. A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 18.210,78 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă debitului în cuantum de 846.500 euro, precum şi suma de 3.527,40 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă sumei de 105.592 euro.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta, cât şi pârâtul, au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 134/25.02.2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei şi a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiate cererile de obligare a pârâtului la plata sumei reprezentând cotă de finanţare aferentă anului 2014 şi la plata cheltuielilor de judecată. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelantul-pârât a sumei de 27.691,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1312/06.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 134/25.02.2020 formulată de pârât, în sensul că a respins ca neîntemeiată şi cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 846.500 euro.

Împotriva deciziei civile nr. 134/25.02.2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, a susţinut că dispoziţia de respingere a apelului său a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor legale în materia prescripţiei, respectiv Decretul nr. 167/1958 şi cele din C. civ.

În prealabil, recurenta a prezentat situaţia de fapt, arătând că la 15.04.2009 a achiesat, în calitate de partener - P2 la acordul ferm de colaborare nr. 921/03.04.2009, ce a fost încheiat în vederea constituirii C., care a participat, în calitate de "Partener asociat" la Platforma tehnologică "Smart Fixed Wing Aircraft" (SFWA) din JTI – "B.", finanţat în cadrul PC7 în perioada 2007-2013.

Astfel, în cadrul acestui proiect, repartizarea activităţilor şi a contribuţiei fiecărui partener la bugetul global s-a efectuat în funcţie de activităţile tehnice asumate anual în care a fost implicat, de opţiunea şi capacitatea tehnică dovedită, acceptată de conducerea Platformei tehnologice SFWA.

Potrivit recurentei, pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate la art. 7 din acord şi nici nu a notificat-o pe recurentă cu privire la eventuale impedimente în obţinerea fondurilor, respectiv a cotei de 50% alocate în cadrul PNCD2 sau referitor la îndeplinirea sau neîndeplinirea unor condiţii pentru accesarea acestora, astfel încât să aibă posibilitatea analizării oportunităţii continuării raportului juridic născut prin acordul nr. 921/2009, în lumina noilor condiţii, de reducere, practic, a preţului pentru serviciile prestate, la nivelul de 50% din valoarea acestora.

De altfel, după primul an de activitate în cadrul proiectului B., recurenta a solicitat clarificări de la pârât; prin adresa nr. x/03.05.2010 pârâtul i-a comunicat că pentru anul 2009 în WP 3.1 pentru proiectul B., contribuţia României de 50% a fost de 52.500 EURO, urmând a fi plătită de către ANCS în 2010, iar pentru anul 2010 contribuţia României de 50% este de 250.000 euro şi va fi plătită de către ANCS în 2010 .

A apreciat recurenta că, prin transmiterea acestei adrese, a fost indusă în eroare de către pârât cu privire la partea de finanţare de 50%, întrucât a fost asigurată că există suportul financiar necesar acoperirii acestei cote, iar ulterior pârâtul nu a informat-o despre obligaţia de a îndeplini anumite condiţii pentru obţinerea efectivă cotei de 50%.

Astfel, s-a aflat în imposibilitate de a-şi acoperi integral costul activităţilor în cadrul proiectului, conform art. 7 alin. (3) din acord, iar suma datorată de pârât este de 2.979.000 euro, sumă ce reprezintă cota de cofinanţare de 50%, aferentă activităţilor derulate de recurentă, în calitate de partener - P2 în cadrul proiectului B. în perioada 2009-2014, pe care le-a detaliat pentru fiecare an din acest interval.

Referitor la prescripţia dreptului material la acţiune, recurenta a apreciat că pot fi luate în considerare şi analizate două termene de la care prescripţia începe să curgă, şi anume: fie data încasării contribuţiei de 50% de la Uniunea Europeană, fie data la care s-au finalizat auditurile financiare în cadrul proiectului, conform corecţiilor financiare ulterioare şi notelor de debit întocmite, în baza cărora a fost necesară recuperarea sumei de 112.660,63 euro; această procedură de corecţii financiare este importantă, deoarece se răsfrânge şi asupra cotei de 50% pentru care s-a obligat pârâtul.

În contra celor reţinute de instanţa de apel la pagina 14 paragraf 7, recurenta a arătat că auditurile finale ale proiectului, care au generat corecţii financiare, sunt prevăzute în contractul încheiat de către pârât şi ulterior de fiecare membru participant în parte, cu Uniunea Europeană. Ca atare, acestea reprezintă elemente care, deşi nu au fost prevăzute în acordul nr. 921/2009, impun obligaţii fiecărei părţi participante la proiect, astfel că pot fi luate în considerare pentru stabilirea momentului de la care prescripţia începe să curgă.

Recurenta a mai arătat că a fost de bună-credinţă, a întreprins demersuri anterioare pentru încasarea diferenţei de 50%, cu efect de întrerupere a cursului prescripţiei, respectiv Adresa nr. x/04.05.2010, fiind asigurată de către pârât că va încasa cota de 50% de cofinanţare cel târziu la data finalizării proiectului, când urma a fi efectuată desocotirea finală.

A mai susţinut că, deşi pârâtul a depus, cu ocazia judecării apelului, inclusiv contractul de finanţare semnat pentru acoperirea cotei de 50%, acesta nu a făcut dovada comunicării, către recurentă, a informaţiilor legate de modalitatea de obţinere a acestor fonduri. Această chestiune este esenţială, deoarece nu se poate invoca lipsa sa de reacţie sau pasivitatea în ceea ce priveşte situaţia cofinanţării, ci dimpotrivă, fiind de bună-credinţă, a acceptat informaţiile funizate de către intimat ca fiind adevărate, aspecte contrazise ulterior prin atitudinea şi susţinerile acestuia pe parcursul prezentului litigiu, toate aspectele îmbrăcând chiar forma înşelăciunii.

Totodată, în opinia recurentei, cursul prescripţiei a fost întrerupt prin notificările nr. x/21.09.2015 şi nr. y/16.06.2017, transmise pârâtului prin intermediului executorului judecătoresc.

Recurenta a mai arătat că pretenţiile sale aferente perioadei 2009-2013 sunt fondate.

Sub acest aspect, a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material aplicabile în cauză, dând o altă interpretare şi un alt scop acordului nr. 921/2009, deciziei Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică şi actelor subsecvente, în sensul că numai o organizaţie de cercetare ar fi putut obţine cofinanţarea aferentă activităţilor din cadrul proiectului "B.".

Totodată, a relevat că nu ar fi putut să formuleze pretenţii împotriva pârâtului pentru cota de finanţare pentru 2014, întrucât s-ar fi pus problema exigibilităţii la acel moment a unei asemenea creanţe, or dacă suma nu era exigibilă, nici dreptul la acţiune nu s-a prescris.

Astfel, recurenta a susţinut că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că nu poate pretinde această cotă, întrucât nu este organizaţie de cercetare şi că rolul pârâtului nu ar fi fost acela de unitate finanţatoare, iar acesta nu avea obligaţia de a deconta partenerilor în mod automat costul activităţilor depuse.

În continuare a mai arătat că acordul de colaborare este un contract sinalagmatic, caracterizat prin reciprocitatea obligaţiilor dintre părţi, context în care în mod eronat instanţa de apel a apreciat că nu există vreo clauză contractuală din care să reiasă că s-a obligat să efectueze vreo prestaţie care să îi profite în vreun fel şi în mod direct intimatului şi care să constituie astfel temeiul obligaţiei de plată a acesteia.

Or, curtea de apel a dat o nouă interpretare acordului nr. 921/2009, apreciind că numai intimatul a fost acela care şi-a asumat o serie de obligaţii, printre care obligaţia de a coordona proiectul, de a avea responsabilitatea administrativă şi tehnică a realizării acestuia (art. 3 din acord, care nu se referă şi la responsabilitatea financiară), de a încheia la nivelul PNCD2 contractul necesar acoperirii cotei de 50% de cofinanţare din venituri proprii ale consorţiului; această ultimă obligaţie a fost îndeplinită de intimat prin încheierea, cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, a contractului de finanţare nr. x/30.11.2010 pentru cofinanţarea participării României la activităţile întreprinderilor comune B..

A mai arătat că instanţa de apel, independent de calificarea obligaţiilor asumate de intimat ca fiind de rezultat ori de diligentă, a apreciat că din interpretarea coroborată a prevederilor contractului reiese că intimatul şi-a asumat obligaţia de a suporta cota de finanţare de 50% din bugetul alocat şi în conformitate cu regulile de decontare, deci doar pentru situaţia în care fondurile alocate în cadrul PNCD2 acopereau şi costurile propuse spre decontare.

În acest sens, a subliniat că art. 7 din acord este foarte clar în ceea ce priveşte obligaţia intimatului, scopul fiind acela ca, la nivelul consorţiului, partenerii să îşi deconteze integral costurile activităţilor depuse pe bază de deviz post-calcul, cu obligaţia de a respecta strict bugetul alocat şi regulile de decontare impuse de legislaţia în vigoare (alin. (3), sursa de finanţare fiind contribuţia Uniunii Europene în pondere de 50% şi contribuţia de 50% asigurată de intimat din fondurile alocate în cadrul PNCD2 (alin. (4); pentru asigurarea acestei cote intimatul urma să încheie la nivelul PNCD 2, Modulul 3 (sau echivalent), contractul necesar (alin. (2).

Astfel, potrivit susţinerilor recurentei, obligaţia asumată de pârât este una de rezultat, iar nu de diligentă, prevederile contractuale stabilind cu claritate obligaţia acestuia de a obţine fondurile din care urmau a fi plătite sumele de bani achitate de partenerii contractuali pentru desfăşurarea activităţilor ce formau obiectul contractului, acesta asumându-şi, totodată, şi o obligaţie de a da.

Or, în cauză instanţa de apel reţine că recurenta nu doar că nu a dovedit temeinicia pretenţiilor sale, în contextul în care a arătat că a aflat, cu ocazia prezentului litigiu, despre existenţa contractului de finanţare şi că a fost exclusă, în mod nejustificat de către pârât, de la a obţinerea cotei de cofinanţare aferentă activităţilor derulate în cadrul proiectului B..

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a interpretat în mod exclusiv în favoarea pârâtului referatul de aprobare emis de preşedintele Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică, care a stat la baza emiterii deciziei nr. 9900/26.07.2010 şi care nu îi este opozabil, apreciind în mod nelegal că sunt confirmate susţinerile pârâtului, în sensul că ar fi fost aprobată doar decontarea activităţilor desfăşurate de către organismele de cercetare din cadrul Asocierii, respectiv pârât şi D..

A mai susţinut că instanţa de apel a apreciat că recurenta nu a susţinut şi nici nu a dovedit că este un organism de cercetare, iar din analiza contractului de finanţare şi a celor patru acte adiţionale reiese că nu s-a aprobat finanţarea din partea României cu vreo sumă de bani pentru recurentă, pentru anul 2014, întrucât nu a îndeplinit criteriul de eligibilitate referitor la statutul de organizaţie de cercetare.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că nu a ştiut de existenţa contractului de finanţare, care de altfel nu îi este opozabil, că pârâtul nu i-a comunicat că ar fi fost obligată să îndeplinească anumite condiţii, de eligibilitate, în vederea obţinerii cofinanţarii, deci anterior semnării contractului de finanţare. A solicitat să se constate că pârâtul nu a depus la dosarul cauzei niciun document din care să reiasă demersurile anterioare semnării contractului de finanţare, respectiv documentele care au fost de natură să elimine societatea recurentă de la obţinerea cofinanţarii.

Recurenta a mai subliniat că pârâtul a încheiat contractul în calitate de contractor şi ca reprezentant al consorţiului din care a făcut parte, conform art. 7 din acord. Ca atare, toate aspectele privind eligibilitatea, precum şi toate obligaţiile prevăzute la art. 6 din contractul de finanţare îi sunt opozabile în mod exclusiv pârâtului.

În continuare, a redat conţinutul art. 8 din contractul de finanţare şi a susţinut că intimatul nu i-a comunicat niciodată condiţiile ce ar fi trebuit îndeplinite şi nici termenul, cu atât mai mult cu cât acestea trebuiau materializate printr-un act adiţional la acord, instanţa de apel preluând afirmaţiile intimatului fără a se avea la bază cel puţin un document care să îi fie opozabil şi din care să reiasă culpa sa exclusivă în lipsa obţinerii cofinanţării.

Totodată, a mai arătat că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze cu atenţie documentele aflate la dosar şi să constate că nu prezintă relevanţă dacă era sau nu organizaţie de cercetare la momentul încheierii contractului de finanţare, în contextul în care intimatul era contractor şi conducător al consorţiului.

De altfel, potrivit susţinerilor recurentei, apare ca fiind discriminatorie teza conform căreia intimatul şi D. şi-au putut recupera cheltuielile efectuate în proporţie de 100%, iar recurenta doar 50%, scopul fiind cel arătat în cuprinsul art. 7 din acord, respectiv ca toţi partenerii să îşi recupereze integral costul activităţilor depuse.

În ceea ce priveşte solicitarea dobânzii legale, ca pretenţie accesorie, recurenta a precizat că aceasta va fi calculată prin raportare la data încasării efective a sumelor de bani.

În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 22.02.2021, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate, apreciind că susţinerile recurentei vizează exclusiv modul în care instanţele de fond au stabilit situaţia de fapt şi care, astfel, nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

La 11.03.2021, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii, întrucât criticile invocate prin memoriul de recurs vizează nelegalitatea deciziei atacate.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor. Doar recurenta a formulat punct de vedere.

Analizând, cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimat prin întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în criticile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta a indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

A susţinut că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile privind prescripţia extinctivă din Decretul nr. 167/1958 şi C. civ. în vigoare.

Înalta Curte reţine că prevederile acestor acte normative au fost invocate pur formal, întrucât toate argumentele expuse în cadrul criticilor din recurs urmăresc doar o reevaluare a materialului probator şi a situaţiei de fapt.

Astfel, în motivarea cererii sale, autoarea căii de atac a prezentat obiectul şi scopul acordului de colaborare nr. 921/2009, precum şi detalii despre proiectul JTI – "B." şi modul în care s-au desfăşurat raporturile dintre părţi, precum şi aportul său financiar în perioada 2009-2014 pentru realizarea activităţilor asumate în cadrul acestui proiect.

De asemenea, a arătat că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate cu bună-credinţă, dar s-a aflat în imposibilitate de a acoperi costurile asumate în proiect din cauza intimatei, deoarece nu i-a comunicat impedimentele în obţinerea fondurilor şi a indus-o în eroare cu privire la asigurarea suportului financiar. Lipsa culpei sale rezultă din demersurile efectuate către intimată, respectiv corespondenţa directă şi notificările prin executor judecătoresc, precum şi din faptul că a acceptat drept adevărate informaţii furnizate de aceasta, care ulterior, pe parcursului procesului, s-au dovedit nereale.

A mai criticat recurenta modul în care au fost interpretate, de către instanţele devolutive, clauzele acordului de colaborare încheiat între părţi, susţinând că au fost aplicate greşit normele stabilite prin decizia A.N.C.S. si prin actele subsecvente. De asemenea, a analizat raporturile juridice dintre părţi, natura obligaţiilor asumate, indicând înscrisuri din dosarul cauzei, pe a căror valoare probatorie şi-a fundamentat instanţa de apel raţionamentul juridic, exprimându-şi nemulţumirea faţă de argumentele reţinute de instanţa devolutivă de control judiciar. În acest context, recurenta a analizat clauze din acordul de colaborare nr. 921/2009, obligaţii din contractul de finanţare, corespondenţa dintre părţi, referatul şi decizia A.N.C.S., documente privind dovedirea condiţiilor de eligibilitate, susţinând că instanţa de apel le-a interpretat eronat.

Înalta Curte subliniază că toate aceste susţineri reprezintă trimiteri la elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat, fiind critici de netemeinicie cu privire la decizia recurată.

Faţă de critica privind aplicarea greşită a normelor de drept material în materia prescripţiei extinctive, recurenta a susţinut că, din modul de desfăşurare a proiectului, se pot distinge două termene alternative de la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv data încasării contribuţiei de 50% de la Uniunea Europeană şi data la care s-au finalizat auditurile financiare în cadrul proiectului; însă, în cuprinsul memoriului său, nu a indicat expres care prevederi legale au fost încălcate şi nici nu a explicat, în concret, pretinsul raţionament eronat al instanţei de apel din care rezultă aplicarea greşită a normelor de drept în materia prescripţiei extinctive, toate argumentele sale vizând situaţia de fapt şi valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză.

Analiza memoriului de recurs relevă că autoarea căii de atac a reiterat motivele prezentate în apel, urmărind să obţină de la instanţa de recurs reaprecierea situaţiei de fapt cu privire la modul de desfăşurare a proiectului şi de îndeplinire a obligaţiilor de către părţile litigiului pendinte, precum şi reanalizarea probatoriului conform viziunii proprii asupra chestiunii litigioase.

În acest context, Înalta Curte reaminteşte că examinarea instanţei de recurs este limitată de conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie. O asemenea analiză nu mai poate fi făcută în etapa procesuală a recursului, faţă de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă; aşa fiind, reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii şi în recurs, deoarece sistemul naţional de drept nu recunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie (fond şi apel), iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare din perspectiva rigorilor procedurale. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat doar formal.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul, context în raport de care, analizarea celorlalte chestiuni invocate în recurs nu se mai impune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 134/25.02.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2022.