Construction bond restitution: contractual acceptance by beneficiary's use validates warranty period start without formal joint inspection

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a II-a de contencios administrativ si Fiscal, la 15.04.2019, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 212.287,04 RON, cu titlu de garanţie de bună execuţie, reţinută în baza contractului de execuţie de lucrări nr. x din 11.10.2013, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270 şi art. 1516 C. civ., art. 30 alin. (3), art. 194 şi art. 453 C. proc. civ.

La 16.05.2019, reclamanta a depus o cerere prin care a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti şi a solicitat declinarea competenţei de soluţionare în favoarea secţiei a VI-a Civilă; a menţionat că pe rolul secţiei a VI-a Civilă a fost înregistrat, anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, o acţiune similară, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, fiind anulată ca netimbrată.

Prin încheierea din 10.07.2019, Tribunalului Bucureşti – secţia a II-a de contencios administrativ si Fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

La 27.08.2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2019*.

Prin sentinţa civilă nr. 1239/22.07.2020, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis acţiunea, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 212.287,04 RON reprezentând garanţie de bună execuţie reţinută în baza contractului de execuţie lucrări nr. x/11.10.2013 şi suma de 5.351 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru; prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1518/A din 12.10.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins apelul declarat de S.C. B. S.A.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea şi trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanţa de apel.

Prin memoriul depus, recurenta a arătat că hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1862, art. 1268 şi 1270 C. civ.

A susţinut că motivarea instanţei de apel, potrivit căreia nu era importantă încheierea de către părţile contractante a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, încalcă dispoziţiile art. 1862 C. civ., care reglementează recepţia lucrărilor efectuate în temeiul unui contract de antrepriză. În opinia sa, acest proces-verbal era un înscris absolut necesar, iar obligaţia încheierii de către părţile contractante nu poate fi înlăturată prin semnarea altui proces-verbal de recepţie cu beneficiarul final, întrucât este vorba de alt raport juridic, distinct de cel care face obiectul litigiului pendinte.

Totodată, a arătat că decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 1270 C. civ., privind forţa obligatorie a contractului, întrucât instanţa de apel a modificat convenţia părţilor, prin înlăturarea obligaţiei asumate de părţi de a încheia procesul-verbal la terminarea lucrărilor. Potrivit contractului de execuţie de lucrări, acest proces-verbal era un document esenţial, deoarece de la momentul semnării sale curgea atât termenul de 14 zile pentru restituirea de către beneficiar a 70 % din valoarea garanţiei de bună execuţie, cât şi perioada de garanţie a lucrării de 36 de luni, la finalul căreia urma a fi achitată diferenţa de 30%.

Recurenta a menţionat că, prin nerespectarea procedurii privind recepţia lucrărilor executate, a fost suprimată posibilitatea sa de a semnala eventuale obiecţiuni privind calitatea lucrărilor, precum şi alte eventuale neconformităţi; astfel, intimata a încălcat art. 17.2 alin. (1) din contractul de execuţie, rezultatul atitudinii culpabile a cocontractantului fiind lipsa procesului-verbal.

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 1268 C. civ., recurenta a relevat greşeala instanţei de apel, întrucât a luat în considerare un alt proces-verbal de recepţie, pe care l-a încheiat cu beneficiarul final al lucrărilor – Municipiul Iaşi, or acest înscris nu face dovada recepţiei lucrărilor conform contractului de execuţie semnat de părţi; reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe clauzele din convenţia părţilor, dar a invocat un proces-verbal întocmit în cadrul altui raport juridic născut între recurentă şi beneficiarul final, astfel că în mod greşit a fost admisă cererea reclamantei.

Concluzionând, a susţinut că în lipsa unui proces-verbal de recepţie încheiat cu intimata, nu poate curge perioada de garanţie de 36 de luni, la finalul căreia trebuia să restituie diferenţa de 30% din valoarea garanţiei de bună execuţie.

Un ultim argument în motivarea recursului priveşte legătura dintre obligaţia recurentei de restituire a garanţiei de bună execuţie şi dreptul de a recupera, la rândul său, acelaşi tip de garanţie, de la beneficiarul final; astfel, a susţinut că regimul contractului de bază, cel încheiat cu beneficiarul final, trebuie urmat şi de contractul de execuţie încheiat cu intimata, astfel că nu poate fi obligată la restituirea garanţiei către reclamantă până când nu primeşte de la beneficiarul final suma pe care a constituit-o cu acelaşi titlu, întrucât pretenţiile reclamantei nu reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

La 14.01.2022 intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Astfel cum a fost stabilit în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt derivă din contractul de execuţie de lucrări nr. x din 11.10.2013, încheiat între părţi, prin care au stabilit modul de restituire a garanţiei de bună execuţie de către pârâtă, în calitate de beneficiar al lucrărilor.

Litigiul dintre părţi este generat de interpretarea divergentă a clauzelor contractuale privind obligaţia de încheiere a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, înscris pe care recurenta în apreciază esenţial pentru determinarea modului de îndeplinire a obligaţiilor contractuale asumate.

Prin urmare, dezlegarea recursului presupune verificarea măsurii în care, în etapele procesuale anterioare, instanţele de fond au aplicat corect legea, în limitele cadrului contractual convenit de părţi.

Recurenta a criticat decizia atacată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată în apel încalcă prevederile art. 1862, 1268 şi 1270 C. civ.

O primă critică priveşte, aşadar, nesocotirea de către instanţa de apel a obligaţiei executantului lucrării de a notifica pe beneficiar pentru recepţia lucrării, conform dispoziţiilor art. 1862 C. civ., prin această inacţiune a intimatei fiind încălcate şi clauzele contractuale.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte observă că decizia recurată nu încalcă art. 1862 C. civ., întrucât instanţa devolutivă de control judiciar a explicat, pe temeiul clauzelor contractuale asumate de părţi, modalitatea în care se poate realiza recepţia lucrărilor.

Astfel, soluţia instanţei de apel s-a raportat la examinarea clauzei 13.4 din contract, coroborat cu celelalte clauze, art. 17.6 pct. 2 din convenţia părţilor fiind esenţial pentru dezlegarea problemei de drept în prezentul litigiu. Conform statuărilor instanţei de apel, în contractul de execuţie, părţile au prevăzut, pe de-o parte, că la finalizarea lucrărilor, conform procedurii stabilite, urmează a se încheia procesul-verbal de recepţie, iar pe de altă parte, că utilizarea de către beneficiar a unei părţi din lucrare înainte de emiterea procesului-verbal echivalează cu recepţia pentru lucrarea utilizată, de la data la care a început folosirea acesteia.

Înalta Curte reţine că, în speţă, în mod corect s-a stabilit incidenţa clauzei contractuale de la art. 17.6 pct. 2, faţă de probatoriul analizat de instanţele devolutive, întrucât punerea în exploatare şi funcţiune a lucrărilor de către beneficiarul final începând cu data de 24.03.2016 reprezintă confirmarea că, la acea dată, obligaţiile asumate de executant erau îndeplinite şi lucrarea a fost recepţionată.

De altfel, se constată că prin convenţia lor, părţile au dat eficienţă prevederilor art. 1862 C. civ., invocate de recurentă, stabilind, conform art. 17.1 – 17.5 din contractul de execuţie, modalitatea în care vor efectua recepţia lucrărilor, însă au prevăzut şi o ipoteză pe care au asimilat-o cu recepţionarea lucrării, respectiv utilizarea lucrării de către beneficiar, conform art. 17.6 pct. 2; această ultimă prevedere contractuală a fost temeiul raţionamentului instanţei de apel pentru a soluţiona chestiunea litigioasă.

Cea de-a doua critică privind încălcarea dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1268 C. civ., prin nesocotirea forţei obligatorii a contractului şi modificarea clauzelor contractuale, va fi înlăturată ca nefondată, întrucât în speţă, instanţa de apel nu a intervenit în contractul de execuţie, ci doar a interpretat clauzele asumate de părţi.

Înalta Curte reţine că, în motivarea deciziei recurate, nu se poate identifica niciun argument privind modificarea clauzelor contractuale prin înlăturarea obligaţiei executantului de a încheia procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, ci instanţa de apel a interpretat clauzele stabilite de părţi la art. 17.6, cărora le-a dat o semnificaţie diferită de opinia pe care o expune recurenta.

Totodată, instanţa devolutivă de control judiciar, pe baza probelor administrate în cauză, a valorificat procesul-verbal de recepţie încheiat de recurentă cu beneficiarul final, atribuind valoare probatorie acestui înscris, prin prisma clauzelor contractului de execuţie. Valorificarea acestei probe, chiar dacă este un înscris emis în executarea raportului juridic contractual dintre S.C. B. S.A., în calitate de executant şi Municipiul Iaşi, în calitate de beneficiar, s-a realizat prin prisma clauzei prevăzută de părţile prezentului litigiu la art. 17.6 pct. 2 din contractul de execuţie, în care părţile au prevăzut exact ipoteza ce a fost probată prin acest înscris.

Se constată, deci, că instanţa de apel nu a ignorat dispoziţiile art. 1270 şi art. 1268 C. civ., ci le-a dat deplin efect interpretând clauzele contractului şi dând acestora o semnificaţie cu privire la care recurenta are o altă viziune.

În continuare, recurenta a criticat soluţia de obligare la restituirea a 30% din garanţia de bună execuţie, invocând lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al acestor pretenţii, din cauza neîntocmirii procesului-verbal de recepţie, de la a cărui dată trebuia să se calculeze termenul de garanţie. De asemenea, a arătat că nu putea fi obligată la restituirea sumei către reclamantă înainte de a primi de la beneficiarul final propria garanţie de bună execuţie pe care a constituit-o în temeiul contractului încheiat cu acesta.

Înalta Curte relevă faptul că aceste critici nu pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nici nu reprezintă veritabile motive de nelegalizate, ci vizează aspecte de netemeincie, întrucât analiza acestora presupune reaprecierea probatoriului de către instanţa de recurs.

Din această perspectivă, Înalta Curte reaminteşte că doar criticile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu şi cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt vor fi examinate, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de netemeinicie, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că statuările instanţei de apel sunt conforme dispoziţiilor legale, subliniind în mod corect faptul că, raportat la prevederile contractului de execuţie, termenul de garanţie se va calcula de la data punerii în funcţiune a lucrărilor de către beneficiarul final, ceea ce echivalează cu recepţia lucrărilor. De altfel, aşa cum s-a statuat în etapele devolutive, atât termenul de restituire a 70% din garanţia de bună execuţie, cât şi cel privind diferenţa de 30%, s-au stabilit prin raportare la acelaşi moment, respectiv 24.03.2016, data la care a început beneficiarul final să utilizeze lucrarea.

Prin urmare, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1518/A/12.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2022.