Abusiveness of mortgage credit clauses allowing unilateral interest rate modification based on vague "financial market evolution" standards

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 27.12.2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

1) constatarea nulităţii absolute, ca efect al caracterului abuziv, a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5.1, 5.2 şi 5.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/04.06.2008, în măsura în care acestea se referă la restituirea creditului în CHF şi adaptarea contractului corespunzător ofertei publice din 01.02.2017, în sensul reducerii soldului creditului cu 25%, conversia în RON a împrumutului la cursul B.N.R. din ziua conversiei, cu aplicarea unei dobânzi fixe în RON de 4,5% pe an timp de 5 ani şi reducerea de dobândă pe restul perioadei contractuale la nivelul celei mai bune dobânzi în RON oferite de bancă, ROBOR la 3 luni + 3%;

2) în subsidiar faţă de primul capăt de cerere, constatarea nulităţii absolute, ca efect al caracterului abuziv, a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5.1, 5.2 şi 5.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/04.06.2008, precum şi adaptarea art. 5.1-5.4 din acelaşi contract, prin obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare calculate la cursul CHF comunicat de B.N.R. şi valabil la data încheierii contractului plus jumătate din diferenţa dintre acest curs şi cursul CHF comunicat de B.N.R. valabil la data plăţii fiecărei rate lunare;

3) constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzelor de la art. 4.2, 4.3 si 4.7 din contractul de credit ipotecar, care permit pârâtei să stabilească unilateral dobânda variabilă începând cu al doilea an de creditare;

4) obligarea pârâtei la calcularea dobânzii variabile începând cu al doilea an de creditare prin raportare la indicele de referinţă LIBOR CHF şi marja băncii fixă pe toată durata derulării creditului, determinabilă la data încheierii contractului în valoare de 1,72%;

5) constatarea nulităţii absolute a art. 1.3 paragraful referitor la valoarea de 6,1% a marjei băncii din actul adiţional încheiat la data de 14.10.2010;

6) obligarea pârâtei să aplice marja fixă a băncii în valoare de 1,72% pe toată durata derulării creditului;

7) obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii variabile începând cu 04.06.2009 conform capetelor de cerere 4 şi 6, precum şi la restituirea sumelor de bani încasate în plus cu acest titlu, împreună cu plata dobânzii legale aferentă, calculată până la data restituirii integrale a acestora;

8) constatarea nulităţii absolute a art. 6.1 primul paragraf din contractul de credit ipotecar privind comisionul de procesare şi obligarea pârâtei la restituirea sumei plătite cu acest titlu împreună cu dobânda legală calculată de la data plăţii până la data restituirii integrale a sumei;

9) constatarea nulităţii absolute a art. 6.2 din contractul de credit ipotecar, privind comisionul de administrare şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu acest titlu împreună cu dobânda legală calculată de la data plăţii până la data restituirii integrale a acestora.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 190/1999, art. 33 şi urm., art. 80 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 948 C. civ. de la 1864, art. 4 şi urm. din Legea nr. 193/2000, art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, Codul Consumului aprobat prin Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa nr. 2087/18.12.2018, Tribunalul Prahova – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit ipotecar nr. x/04.06.2008: art. 4.7 teza a doua, privind sintagma "banca poate modifica rata anuală a dobânzii în vigoare în funcţie de evoluţia pieţei financiare", art. 6.1 teza întâi referitor la comisionul de procesare de 1,9%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionat în art. 1.1 şi art. 6.2 teza întâi privind comisionul de administrarea de 0,15% calculat lunar prin aplicarea procentului la soldul creditului. A dispus înlăturarea clauzelor sau părţilor de clauze constatate abuzive din contract şi a obligat pârâta să restituie reclamantei, în RON, suma reprezentând comisionul de procesare şi comisionul de administrare, precum şi dobânda legală aferentă sumelor respective, calculată de la data plăţii şi până la data achitării efective. A respins în rest acţiunea ca neîntemeiată. A obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei, au declarat apel reclamanţii şi pârâta.

Prin decizia nr. 245/22.09.2020, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamanţilor şi a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele de procesare şi de administrare, precum şi capetele de cerere privind restituirea sumelor percepute cu acest titlu. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei. A obligat apelanţii-reclamanţi să plătească pârâtei suma de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii B. şi A. şi pârâta C. S.A. au declarat recurs.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea în parte a hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la dobânda variabilă, clauză ce se regăseşte la art. 4.2 şi 4.3 din contract şi la art. 1.3 din actul adiţional, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel nu le-a analizat argumentele expuse prin al doilea motiv de apel, cu referire la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999, ci a examinat hotărârea instanţei de fond dintr-o perspectivă simplistă, fără a cerceta în mod real criticile formulate în calea de atac devolutivă.

În continuare, au arătat că în cadrul motivelor de apel a fost invocată incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 190/1999 şi că hotărârea primei instanţe a fost criticată din această perspectivă, cu referire la aprecierea eronată a faptului că în domeniul de aplicare al legii nu ar intra şi contractele de credit ipotecar ce au avut ca obiect achiziţionarea de imobile existente, ci doar "acele operaţiuni de construcţie/edificare de imobile".

Or, instanţa de apel nu a răspuns acestui motiv şi nici nu a analizat sentinţa tribunalului din perspectiva dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 190/1999, care prevedeau obligaţia pârâtei de a insera în contract un mod de determinare a dobânzii variabile, mecanism ce trebuia raportat la un indice de referinţă şi comunicat consumatorului cel mai târziu la data aplicării noii rate. Recurenţii-reclamanţi au precizat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii atunci când a apreciat că legislaţia nu impunea o formulă de calcul a dobânzii la momentul încheierii contractului.

Totodată, au susţinut că instanţa de apel nu a examinat critica privind neanalizarea de către tribunal a argumentelor invocate în susţinerea petitului 5, ce are ca obiect anularea clauzei 1.3 din actul adiţional din 14.10.2010, prin prisma art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea 193/2000, art. 35, 37, 80 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010, precum şi a prevederilor art. 984 C. civ. de la 1864.

Astfel, au prezentat aspecte legate de reaua-credinţă a băncii, de faptul că au fost induşi în eroare, că în realitate marja băncii a fost majorată, nicidecum diminuată, că li s-a creat falsa impresie că modificarea le este favorabilă prin eliminarea comisionului de administrare de 0,15%, care era controversat şi considerat abuziv.

Au mai arătat că instanţa de apel, în mod nelegal, a apreciat că nu se poate solicita aplicarea unei marje fixe de 1,72% pe an pe toată durata contractului, deoarece dobânda variabilă nu vizează întreaga durată a contractului, ci a devenit aplicabilă începând cu al doilea an contractual.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, acest raţionament încalcă dispoziţiile art. 453 alin. (2) şi art. 480 alin. (2) C. proc. civ., interpretarea dată fiind lipsită de fundament logic.

Totodată, au susţinut că hotărârea atacată este nelegală, fiind şi contradictorie, având în vedere dispoziţia de menţinere a nulităţii clauzei de la art. 4.7 teza a doua din contract, critică ce nu a fost analizată de către instanţa de apel. De altfel, menţinerea soluţiei de respingere a cererii de repunere în situaţia anterioară contravine principiului retroactivităţii efectelor nulităţii şi principiului restabilirii situaţiei anterioare şi, totodată, este contrară interpretării obligatorii pentru instanţele naţionale realizată de C.J.U.E. în decizia preliminară pronunţată în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 şi C-308/15.

În final, au arătat că întregul mecanism de calcul al dobânzii variabile este lovit de nulitate, ca efect al constatării nulităţii art. 4.7 teza a doua, dar şi pentru argumentele referitoare la incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 190/1999 care impunea determinarea dobânzii variabile prin raportare la un indice de referinţă ce trebuia comunicat consumatorului.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel asupra clauzelor de la art. 6.1, privind comisionul de procesare şi art. 6.2, referitor la comisionul de administrare şi restituirea sumelor încasate de pârâtă cu acest titlu, recurenţii-reclamanţi au arătat că trebuie pornit de la premisa stabilită în cauză, conform căreia cele două clauze sunt preformulate, deci nu au fost negociate.

O primă critică se referă la faptul că instanţa de apel nu a analizat cerinţa referitoare la posibilitatea producerii în detrimentul lor, în calitate de consumatori, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţei bunei-credinţe. Astfel, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu se poate limita la o simplă verificare a denumirii comisioanelor percepute, ci trebuie analizat dacă, prin conţinutul clauzei, se respectă cerinţa echilibrului contractual, întrucât lipsa menţionării contraprestaţiilor pentru care banca percepe cele două comisioane echivalează cu producerea unui dezechilibru contractual, semnificativ, iar consumatorul nu are suficiente informaţii privind conţinutul obligaţiilor băncii, care să-i permită invocarea excepţiei de neexecutare.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a apreciat, din propria perspectivă, că serviciile furnizate în schimbul celor două comisioane rezultă din denumirea acestora. Or, această apreciere este una subiectivă, ce aparţine judecătorului şi nu consumatorului, astfel încât se impune cenzurarea hotărârii din apel.

Cea de-a doua critică adusă hotărârii atacate vizează aprecierea instanţei de apel cu privire la faptul că legislaţia nu impune unităţilor bancare să detalieze în amănunt operaţiunile tehnice interne pe care le efectuează în ceea ce priveşte administrarea unui credit.

Astfel, au solicitat înlăturarea acestui considerent, deoarece au cerut anularea celor două clauze nu din perspectiva neindicării operaţiunilor tehnice interne efectuate de bancă, ci din perspectiva lipsei oricărei menţiuni referitoare la obligaţiile contractuale asumate de unitatea bancară în schimbul celor două comisioane.

În final, au arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva argumentului că dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 au menţinut posibilitatea instituirii comisionului de administrare.

Prin recursul formulat, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., C. S.A. a solicitat casarea în parte a hotărârii, rejudecarea şi schimbarea în parte a deciziei din apel în sensul constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei prevăzute la art. 4.7 teza a doua din contractul de credit şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată din apel şi recurs.

Cu referire la clauza 4.7 teza a doua din contractul de credit, a susţinut că instanţa de apel a nesocotit regula potrivit căreia analiza clauzelor contractuale contestate trebuie efectuată în funcţie de legislaţia existentă la data încheierii contractului, acesta fiind momentul în legătură cu care instanţa este chemată să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurentei-pârâte, clauza privind dobânda se circumscrie obiectului şi preţului contractului, iar aceasta este exceptată de la controlul caracterului abuziv în măsura în care este exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. De altfel, această excludere nu trebuie interpretată în sensul că pârâta, în lumina acestor prevederi, s-ar prevala de drepturi ce nu ar putea fi cenzurate de către instanţă, ci în sensul că a informat reclamanţii cu privire la existenţa şi întinderea costurilor de creditare şi nu le-a impus achiziţionarea unui anumit produs.

Au mai susţinut că hotărârea recurată este parţial nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte clauza referitoare la modificarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare, având în vedere că nu sunt întrunite cerinţele privitoare la caracterul nenegociabil şi crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În continuare, recurenta-pârâtă a redat pe larg aspecte referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la condiţia privind caracterul negociabil al clauzei, recurenta-pârâtă a susţinut că reclamanţii au avut posibilitatea permanentă de a negocia clauzele contractuale, pe parcursul derulării contractului, însă faptul că aceştia au preferat să rămână în pasivitate şi nu s-au folosit de posibilitatea de a discuta clauzele, nu poate fi imputată băncii, pentru a se susţine o lipsă de negociere care ar determina caracterul abuziv.

Condiţia privind producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţei bunei-credinţe, nu este îndeplinită, recurenta-pârâtă precizând că instanţa de apel s-a limitat la aprecieri generale, în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a ajunge la o concluzie eronată.

Recurenta-pârâtă a redat pe larg aspecte legate de evoluţia pieţei financiare, factorii de determinare a indicatorilor pentru variaţia dobânzii şi riscul de ţară, precum şi practică judiciară şi a susţinut că lipsa din contractul de credit a unor explicaţii sub acest aspect nu conferă caracter abuziv clauzei analizate.

În plus, formula de calcul a dobânzii variabile este precizată cu claritate în cuprinsul contractului de credit, respectând exigenţele art. 93 lit. (g) din O.U.G. nr. 21/1992.

Totodată, a arătat că nu este îndeplinită nici condiţia privind lipsa bunei-credinţe, deoarece banca a avut o atitudine corespunzătoare, a acţionat cu bună-credinţă, iar reclamanţii au cunoscut costurile creditului încă din faza precontractuală.

În final, a subliniat că în cauză nu s-a dovedit reaua-credinţă a băncii, în condiţiile art. 1169 C. civ., iar aceasta nu rezultă nici din modul de redactare sau executare a clauzelor reclamate ca fiind abuzive.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea criticilor dezvoltate de reclamanţi în memoriul de recurs, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţii au formulat întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea căii de atac; prin răspunsul la întâmpinare, au solicitat respingerea apărărilor pârâtei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părţile litigante, cu menţiunea că acestea sunt în drept să depună puncte de vedere la raport.

Niciuna dintre părţi nu a uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

La termenul din 15.12.2021, instanţa de recurs a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea căii de atac cu citarea părţilor.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceştia critică hotărârea apelată ca fiind nemotivată cu privire la anumite critici formulate în apel şi contradictorie, dar şi pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 14 din Legea nr. 190/1999, art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Subsumat primului motiv de recurs, autorii căii de atac au susţinut că nu au fost cercetate motivele de apel privind aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 190/1999 şi cele vizând anularea clauzei 1.3 din actul adiţional din 14.10.2010 privind majorarea marjei băncii, din considerentele decizie apelate lipsind motivarea cu privire la aceste aspecte.

Într-un prim considerent, instanţa supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din acest punct de vedere, hotărârea recurată este motivată, cuprinde o sinteză a motivelor de apel, grupând argumentele invocate în susţinerea căii de atac şi oferind o motivare corespunzătoare, raţionamentul logico-juridic asupra chestiunilor de drept analizate este clar şi pertinent, de natură a facilita efectuarea controlului judiciar, fiind acceptat faptul că esenţială rămâne elocinţa motivării, ce vizează, în principal, o problemă de calitate, de conţinut şi nu una de cantitate.

Înalta Curte subliniază, în cadrul analizei aceluiaşi motiv de casare, că nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţă a argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de întinderea şi conţinutul considerentelor, de lipsa unui răspuns punctual la fiecare critică formulată în apel.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte observă că motivele de apel au fost cercetate de instanţa devolutivă de control judiciar, care a analizat pe larg condiţiile legale ce trebuie întrunite de clauzele contractuale contestate din contractul de credit încheiat cu banca, modificat prin act adiţional, pentru a se constata caracterul abuziv al acestora. Astfel, instanţa de apel a examinat dacă clauzele au fost negociate şi banca şi-a îndeplinit obligaţia de informare a reclamanţilor, precum şi aptitudinea acestora de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare, concluzia fiind că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru ca asumarea riscului valutar de către împrumutaţi să fie calificată drept clauză abuzivă. Totodată, analiza a vizat şi acordul de voinţă al părţilor privind inserarea în contractul de împrumut a clauzei prin care s-a dat eficienţă principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără ca acestea să prevadă o clauză derogatorie, aşadar critica privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar a fost respinsă, în mod corect, ca nefondată.

Totodată, din considerentele deciziei recurate reiese că au fost analizate şi criticile privind dobânda variabilă şi marja băncii, iar instanţa de apel a tras concluzia corectă că nici aceste clauze nu au caracter abuziv, fiind asumate prin acordul părţilor, astfel cum a fost modificat prin act adiţional semnat în scopul aplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010. În acest context, se reţine că actul adiţional a fost semnat ca urmare a acordului de voinţă, modificările producând efecte juridice între părţi cu privire la dobânda legală aferentă creditului, prin urmare dobânda contractuală nu a fost stabilită în mod discreţionar de către bancă, ci a reflectat condiţiile agreate de părţi prin contractul de credit iniţial şi prin modificările aduse ulterior, aspecte ce întrunesc cerinţele de transparenţă, previzibilitate şi de echilibru contractual între părţi.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte critica vizând lipsa analizei motivelor de apel prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 190/1999, din considerentele decizie recurate rezultă că instanţa, după prezentarea raţionamentului privind lipsa caracterului abuziv al clauzelor contestate de reclamanţi, a arătat că aceleaşi argumente sunt valabile şi pentru a înlătura caracterul abuziv al prevederilor contractuale prin prisma acestei legi. Aşadar, chiar dacă acest argument unic nu este considerat suficient din punct de vedere cantitativ de către recurenţii-reclamanţi, nu se poate reţine că instanţa de apel nu a analizat deloc criticile acestora prin raportare la prevederile Legii nr. 190/1999; dimpotrivă, raportat la acest temei, se observă că ar fi fost inutil ca, în motivare, instanţa de apel să reia aceleaşi considerente şi aceeaşi concluzie, pentru a oferi o argumentare cantitativă conform viziunii recurenţilor-reclamanţi.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel este contradictorie, critică pe care o încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă instanţa de recurs o va analiza ca fiind subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Au argumentat că menţinerea de către instanţa de apel a soluţiei privind nulitatea clauzei 4.7 teza a doua din contract este contrară respingerii cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor 4.2 şi 4.3 din contract, precum şi a clauzei 1.3 din actul adiţional din 2010, deoarece nulitatea clauzei 4.7 atrage şi nulitatea acestor clauze. În acelaşi context, au arătat că instanţa de apel a încălcat principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, deoarece odată ce a dispus anularea clauzei 4.7 trebuia să respecte şi principiul restabilirii situaţiei anterioare, anume anularea implicită a celorlalte clauze contestate privind dobânda.

Înalta Curte va înlătura şi aceste critici, întrucât acest caz de casare prin prisma motivelor contradictorii cuprinse în hotărâre vizează ipoteza unei contrarietăţi între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăţi dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii sau invers.

În prezenta speţă, această critică a fost invocată în mod formal, în realitate, sub pretextul reţinerii unor motive contradictorii de către instanţa de apel, recurenţii-reclamanţi şi-au exprimat nemulţumirea faţă de soluţia de respingere a celorlalte capete ale cererii de chemare în judecată. Totodată, nulitatea clauzei 4.7 din contract privind dreptul băncii de a stabili dobânda în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu se poate extinde cu privire la celelalte clauze privind dobânda, contestate de împrumutaţi, deoarece fiecare clauză a fost analizată în funcţie de conţinutul concret şi criteriile stabilite de părţi pentru cuantificarea dobânzii.

Al doilea motiv de recurs, subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte aplicarea greşită a art. 14 din Legea nr. 190/1999, art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010.

Înalta Curte observă că, în ceea ce priveşte art. 14 din Legea nr. 190/1999 şi dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, nu se poate identifica aplicarea greşită sau încălcarea acestor dispoziţii de către instanţa de apel. De altfel, prin considerentele anterioare, au fost înlăturate ca nefondate criticile recurenţilor-reclamanţi privind nemotivarea decizie recurate, deoarece nu ar fi analizat motivele de apel prin prisma acestor dispoziţii legale, prin urmare nu este utilă reluarea argumentelor deja relevate.

Cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 de către instanţa de apel cu ocazia examinării caracterului abuziv al clauzelor 6.1 şi 6.2 din contractul de credit, ce reglementau comisioanele de procesare şi de administrare, Înalta Curte reţine ca fiind corectă statuarea instanţei de apel privind aceste clauze, consumatorul fiind în măsură a aprecia, chiar de la momentul încheierii contractului, care sunt sumele de bani percepute pentru aceste servicii.

Astfel, sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel prin care s-a statuat asupra legalităţii şi valabilităţii clauzelor contractuale inserate la art. 6.1 şi 6.2, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, caracterul clar şi inteligibil al acestora, nu numai prin verificarea denumirii acestor comisioane, ci printr-o examinare detaliată. Astfel, a subliniat că recurenţii-reclamanţi, în calitate de beneficiari ai creditului, au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivele comisioane, valoarea şi modalitatea de calcul fiind detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lor rezultă cu uşurinţă din conţinutul convenţiei.

Înalta Curte subliniază că legislaţia în materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impunea profesionistului să procedeze la o detaliere cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, întrucât ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor. Totodată, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului părţilor nu interzicea perceperea unor astfel de comisioane.

Înalta Curte reţine că decizia recurată s-a raportat în mod corect şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, invocată chiar de recurenţii-reclamanţi prin memoriul de recurs, examinând respectarea cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, după cum s-a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss), instanţa europeană statuând că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest context, se reţine că instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisioanele de procesare şi de administrare credit şi a reţinut că au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Prin recursul declarat de C. S.A., subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, deoarece prevederea contractuală prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare a respectat întru totul dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit, precum şi a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în care este prevăzută, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Or, în speţă, aşa cum a reţinut şi curtea de apel, clauza referitoare la modificarea ratei anuale a dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu cuprinde un criteriu obiectiv de determinare, astfel că nu dă posibilitatea nici măcar instanţei de a aprecia existenţa sau inexistenţa situaţiei care determină majorarea ratei dobânzii, astfel că are caracter abuziv.

Înalta Curte subliniază că această clauză privind dobânda variabilă raportat la evoluţia pieţei financiare nu poate fi înţeleasă în mod clar şi fără echivoc de consumatori, criteriile în funcţie de care banca poate să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente fiind greu de evaluat şi anticipat, astfel că nu răspunde exigenţelor normelor legale evocate mai sus.

Potrivit recurentei-pârâte, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuţie, deoarece reclamanţii au ales un produs dintre cele oferite de bancă, astfel că nu se poate susţine cu temei că prevederile contractuale referitoare la dobândă nu au fost negociate.

Referitor la cerinţa lipsei negocierii directe a clauzelor, instanţa supremă reţine că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contactul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legiuitorul porneşte de la prezumţia că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul negocierii pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenţilor-reclamanţi le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar al unei informări privind condiţiile contractuale practicate de bancă.

În măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, pe baza analizei probatoriului administrat, instanţele devolutive au stabilit că reclamanţii consumatori nu au avut în mod efectiv posibilitatea de a influenţa natura sau chiar prezenţa unor clauze în contract, deci contractul de credit este unul standard, preformulat de bancă, aceştia putând doar să adere sau nu la el, nu şi să intervină pentru a-i schimba conţinutul.

Totodată, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor trebuie evaluat din perspectivă juridică şi economică. Pe de o parte, puterea discreţionară a băncii de modificare a ratei dobânzii este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor, în lipsa unor criterii clare şi inteligibile pe baza cărora împrumutaţii să poată evalua consecinţele economice. Inserarea unei astfel de clauze, prin care banca şi-a rezervat posibilitatea de a se raporta discreţionar la orice indice financiar, fără consultarea prealabilă a împrumutaţilor, contravine obligaţiei de informare care îi incumbă. Pe de altă parte, stabilirea unor criterii netransparente are aptitudinea de a prejudicia pe cocontractanţi şi sub aspectul consecinţelor economice produse în patrimoniul lor, întrucât sunt obligaţi să plătească o dobândă ce poate fi revizuită de bancă doar daca-i este favorabilă.

A mai susţinut autoarea căii de atac că intimaţii-reclamanţi nu au dovedit existenţa unui dezechilibru semnificativ produs de clauza vizând dobânda, aceasta fiind semnat conform voinţei debitorilor, iar instanţa de apel nu a observat că banca a acţionat cu bună-credinţă.

Înalta Curte reţine că şi aceste critici sunt neîntemeiate, întrucât clauzele contractuale privind dobânda nu conţin indici de referinţă clar precizaţi, nefiind circumstanţiate în mod clar şi fără dubiu elementele de fapt care ar permite modificarea unilaterală a dobânzii contractuale, aspect de natură a-i situa pe consumatori într-o situaţie dezavantajată, în beneficiul băncii, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000. Semnarea de către consumatori a contractului de credit nu este echivalentă cu înţelegerea implicită a unei clauze al cărei conţinut este, în mod evident, neclar, deoarece aceştia nu puteau aprecia obiectiv asupra unor elemente care lipsesc din cuprinsul clauzei respective; asumarea unei obligaţii contractuale presupune înţelegerea deplină a conţinutului clauzei, precum şi a efectelor ce se nasc în temeiul acelei prevederi contractuale.

Cu privire la buna-credinţă a băncii, Înalta Curte apreciază că prezumţia a fost răsturnată în primul rând prin inserarea în contract a unei clauze echivoce referitoare la dobânda variabilă, fapt care pune automat buna-credinţă sub semnul îndoielii.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că soluţia privind caracterul abuziv al clauzei 4.7 teza a doua din contractul de credit a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în vigoare la momentul semnării contractului, care prevăd, prin excepţie de la art. 4 din lege, ipoteza în care banca poate modifica dobânda.

Potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care "dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul."

Înalta Curte reaminteşte că, prin clauza al cărei caracter abuziv a fost reţinut de instanţele devolutive, recurenta-pârâtă şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport cu evoluţia pieţei financiare fără ca acest criteriu să fie definit în mod clar, fără echivoc. Or, în condiţiile în care clauzele contractuale trebuie formulate într-un mod care să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.

Temeiul juridic invocat de recurenta-pârâtă se subscrie aceluiaşi raţionament expus anterior, deoarece nu se poate reţine că evoluţia pieţei financiare ar putea fi încadrată în categoria motivelor întemeiate care să permită băncii o modificare unilaterală a dobânzii. Lipsa de claritate şi transparenţă a clauzei 4.7 teza a doua din convenţia părţilor, din cauza elementelor determinate sau determinabile care caracterizează evoluţia pieţei financiare, nu poate fi acoperită prin includerea, în categoria motivelor întemeiate, a situaţiilor apreciate ca atare de bancă.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a apreciat ca fiind îndeplinite cerinţele privind calificarea drept abuzivă a clauzei 4.7 teza a doua din contractul părţilor.

Prin urmare, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi şi recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 245/22.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2022.