Damages claim over municipal non-payment quashed and remanded after appellate court failed to reclassify legal basis

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău – secţia I Civilă la 01.11.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Buzău, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 899.266,76 RON, cu titlu de despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile pct. 8, art. II pct. 4 din O.U.G. nr. 7/2008, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 303/2008 şi ale deciziei nr. 269/2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 265/23.04.2010.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi pe fond, a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 03.02.2020, Tribunalul Buzău – secţia I Civilă a pus în vedere reclamantei să indice temeiul de drept al demersului său judiciar, care prin notele scrise depuse la 01.03.2020 a precizat că este reprezentat de art. II pct. 4 din O.U.G. nr. 7/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 157/02.03.2020, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul aceluiaşi tribunal.

Prin sentinţa nr. 622/27.10.2020, Tribunalul Buzău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care prin decizia nr. 194/26.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a fost respins ca neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ambelor hotărâri ale instanţelor de fond şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, recurenta a arătat, sub un prim aspect, că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 22 alin. (4) şi alin. (5) şi ale art. 479 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare care, în opinia sa, atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În argumentare, a arătat că instanţa de apel nu a fost învestită cu un motiv de apel în ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii, însă, de vreme ce a apreciat că cel indicat de recurenta-reclamantă este străin de obiectul cauzei, aceasta, în raport cu textele de lege indicate mai sus, avea obligaţia de a-l pune în discuţia părţilor şi de a califica juridic acţiunea.

A mai afirmat că, în mod greşit, instanţa de prim control judiciar a stabilit că, în conformitate cu art. 22 alin. (5) C. proc. civ., nu putea schimba temeiul juridic indicat şi nici califica juridic actele şi faptele deduse judecăţii, atât timp cât în cauză nu a existat un acord al părţilor sub acest aspect.

Mai mult, a susţinut că şi într-o astfel de ipoteză, instanţa ar fi putut să dea propria calificare juridică situaţiei de fapt dedusă judecăţii, dacă ar fi apreciat că un asemenea acord era de natură a afecta drepturile şi interesele juridice ale părţilor.

De asemenea, a arătat că lipsa incidenţei normelor juridice indicate de recurentă ca şi temei de drept a fost reţinută abia în considerentele deciziei recurate, în condiţiile în care la termenul din 26.05.2021 instanţa de apel l-a pus în discuţia părţilor, fără a face vreo referire la neaplicarea acestuia în speţă.

Astfel, recurenta a subliniat că de vreme ce s-a apreciat că acţiunea sa nu este fundamentată juridic corect şi nu s-a stabilit cadrul juridic incident în cauză, recurentei i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât acesta a fost lipsită de posibilitatea de a-şi formula apărări şi a-şi exercita drepturile procesuale în vederea susţinerii acţiunii sale.

În acest context, a afirmat că faţă de limitele învestirii instanţei în apel, motivele cuprinse în decizia recurată sunt străine de natura cauzei, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Tot prin prisma acestui motiv de casare, a arătat că instanţa de prim control judiciar nu a analizat motivele sale de apel şi nici nu a indicat considerentele pentru care le-a respins, ci şi-a fundamentat soluţia pronunţată pe împrejurări de fapt şi temeiuri de drept care nu au fost invocate în faza procesuală anterioară.

Sub acest aspect, a afirmat că în apel, recurenta a criticat legalitatea sentinţei primei instanţe întemeiat pe faptul că tribunalul nu a pus în discuţia părţilor şi nici nu a identificat corect legea aplicabilă prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, nu a analizat incidenţa condiţiei suspensive a acestui drept şi a apreciat greşit data naşterii dreptului la acţiune.

De asemenea, a arătat că pe calea apelului a invocat că în cauză termenul de prescripţie a fost întrerupt prin restituirea de către intimată a unor bunuri mobile aflate în imobilul cinematograf, potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2.537 alin. (1) pct. 1 C. civ.

Totodată, referitor la cel de-al doilea motiv de apel, a susţinut că instanţa de prim control judiciar, contrar primei instanţe, a stabilit o altă dată de la care termenul de prescripţie a început să curgă, fără a pune în discuţie acest aspect şi fără nicio referire la criticile sale invocate în apel, sens în care a apreciat că decizia instanţei de apel este fundamentată pe motive străine de cele reţinute de către prima instanţă de fond.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel care viza întreruperea termenului de prescripţie, a afirmat că instanţa de apel a reţinut ca şi circumstanţă în analiza cazului întreruptiv al cursului prescripţiei, o altă împrejurare decât cea sesizată de autoarea căii de atac.

Astfel, a subliniat că ipoteza care constituia cazul de întrerupere al prescripţiei a vizat restituirea, de către intimată, recurentei a unor bunuri mobile aflate în spaţiu la data preluării imobilului de partea adversă, fără acordarea unei despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse bunului şi pentru bunurile care au devenit imobile prin încorporare.

Recurenta a mai susţinut şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întemeiat pe modul de interpretare a textelor de lege indicate ca şi temei de drept al acţiunii.

În argumentare, a afirmat că la aprecierea caracterului străin de natura cauzei a textelor de lege indicate de recurentă în fundamentarea acţiunii sale, instanţa de apel a reţinut conţinutul acestor norme legale prin raportare la forma în vigoare a Legii nr. 328/2006, anterior pronunţării deciziei nr. 269/10.03.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265/23.04.2010, prin care Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. II pct. 2 din această lege sunt neconstituţionale, în măsura în care acestea dispun trecerea bunurilor mobile aflate în inventarul sălilor şi grădinilor de spectacol cinematografic în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale, fără nicio distincţie în ceea ce priveşte titularul dreptului de proprietate asupra acestor bunuri şi în condiţiile în care nu se reglementează condiţiile de despăgubire ale persoanelor au efectuat lucrări de investiţii sau alte achiziţii, concretizate în bunurile mobile aflate în inventarul spaţiului închiriat şi asupra cărora au un drept de proprietate.

În acest context, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit articolul unic al Legii nr. 328/2006, pct. 8 şi 4, dat fiind că după declararea neconstituţionalităţii prevederilor legale sus-menţionate, acesta a devenit incident atât în ceea ce priveşte transferul de proprietate şi folosinţa imobilului efectiv, cât şi obligaţia de a suporta pasivul aferent imobilului, care, potrivit recurentei, includea şi obligaţia de despăgubire a persoanelor juridice care deţineau bunuri mobile în imobil sau au efectuat îmbunătăţiri la acesta.

În motivarea acestui caz de casare, autoarea căii de atac a criticat şi dispoziţia instanţei de apel de respingere a solicitării recurentei de unire a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu cererea de suplimentare a probatoriului administrat, în vederea dovedirii cazului de întrerupere a termenului de prescripţie, care, potrivit recurentei, a fost dată cu ignorarea art. 248 alin. (4) C. proc. civ.

La 10.12.2021 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Examinând recursul, Înalta Curte constată că motivele de casare îndreptate împotriva deciziei pronunţate în apel au vizat statuările curţii de apel privind temeiul juridic al acţiunii şi excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Primul dintre aceste motive dezvoltă critici încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar recurenta invocă aplicarea greşită, în apel, a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) - (5) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce priveşte motivele de drept indicate de recurenta-reclamantă în fundamentarea demersului său judiciar. Astfel, a arătat că instanţa de prim control judiciar nu a fost învestită în apel cu analiza acestora şi că deşi a apreciat că sunt străine de natura cauzei, instanţa de apel, contrar textelor de lege sus-indicate, nu a procedat la calificarea juridică a faptelor şi actelor deduse judecăţii şi la identificarea normelor legale incidente.

Totodată, a afirmat că în cauză nu exista acordul părţilor prevăzut de art. 22 alin. (5) C. proc. civ. pentru a se putea reţine că temeiul juridic nu putea fi schimbat.

Răspunzând acestui motiv de recurs, Înalta Curte reţine că potrivit art. 22 alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ., rolul activ al judecătorului presupune, în scopul soluţionării corecte a cauzei cu care a fost învestit şi, totodată, consecvent principiului disponibilităţii, calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o denumire greşită, în acest scop judecătorul fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea exactă.

Operaţiunea de calificare juridică este un demers procesual necesar şi impune instanţei de judecată determinarea conţinutului actelor şi faptelor deduse judecăţii, a pretenţiilor şi apărărilor părţilor şi clarificarea scopului în care acestea acţionează procesual, toate încadrate printr-un demers calificat în instituţii juridice specifice, pentru realizarea unei judecăţi corecte şi complete.

Prin urmare, rolul activ al judecătorului are ca obiectiv clarificarea şi calificarea actelor procesuale ale părţilor şi impune judecătorului să determine şi să aplice normele deduse judecăţii, indiferent dacă acestea au fost invocate sau nu de parte.

Aşadar, revine judecătorului, chiar şi în etapa apelului, în limitele învestirii sale, obligaţia de a da sau restabili calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, cu condiţia de a o supune dezbaterii în prealabil.

Examenul deciziei recurate relevă că instanţa de prim control judiciar, apreciind că obiectul acţiunii derivă din raporturile juridice dintre neproprietarul care a efectuat lucrări de renovare asupra unui imobil şi proprietarul bunului, a stabilit că temeiul juridic indicat de reclamantă este străin de natura cauzei, dat fiind că textele de lege invocate se referă la raporturi juridice născute din transferul proprietăţii între proprietarul iniţial al imobilului asupra căruia au fost aduse îmbunătăţiri şi dobânditorul ulterior al acestuia. Astfel, s-a reţinut, că reclamanta putea invoca temeiul juridic al obligaţiei de despăgubire care decurge din prevederile legale ce reglementează accesiunea sau un alt temei care să vizeze raporturile juridice născute între cel care efectuează îmbunătăţiri asupra unui bun proprietatea altei persoane şi proprietar. Dat fiind că reclamanta nu a indicat alte norme juridice aplicabile speţei în raport cu obiectul cauzei, instanţa de apel a reţinut că, faţă de prevederile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., schimbarea temeiului juridic sau calificarea juridică a acţiunii nu se putea realiza.

Or, în contextul în care incidenţa textelor de lege pe care a fost fundamentat dreptul dedus judecăţii a fost exclusă ab initio, fără a fi pusă în discuţia părţilor şi fără a se identifica cu exactitate normele legale aplicabile cauzei, instanţa de apel în mod greşit a procedat la dezlegarea aspectelor deduse judecăţii.

Aceasta, întrucât, astfel cum s-a reţinut mai sus, soluţionarea cauzei nu se putea realiza decât după identificarea instituţiei juridice incidente pe baza raţionamentului de fapt prezentat pentru justificarea pretenţiilor reclamantei. În acest sens, instanţa de apel trebuia să dea calificarea corectă actelor şi faptelor deduse judecăţii, solicitând chiar lămuriri părţilor.

Un astfel de demers se impunea cu atât mai mult cu cât în apel, instanţa de control judiciar a fost învestită cu motive ce vizau chiar prescripţia dreptului material la acţiune, context în care aceasta trebuia să verifice şi dacă existau dispoziţii speciale în blocul legal al prescripţiei.

Judecarea cauzei prin raportare la temeiul de drept indicat de reclamantă, în condiţiile în care instanţa de apel reţine că nu cunoaşte pe ce temei juridic a fost formulată acţiunea, deşi indică mai multe opţiuni legale la care reclamanta putea apel, nu este de natură să asigure părţilor o judecată în acord cu rigorile legii şi cu garanţiile dreptului la un proces echitabil.

Premisele calificării juridice a demersului judiciar al reclamantei în apel existau, având în vedere că în cauză erau incidente şi dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care impuneau instanţei de apel să verifice, în limitele cererii de apel, legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate sub aspectul legii aplicate de către prima instanţă, iar, aşa cum rezultă din actele dosarului, acordul părţilor prevăzut de art. 22 alin. (5) C. proc. civ. lipsea.

Limitarea pe care o poate primi judecătorul în calificarea juridică la care se referă acest text de lege priveşte numai situaţia în care părţile, în virtutea unui acord expres, au înţeles să limiteze dezbaterile la un anumit temei de drept, situaţie care, faţă de caracterul de excepţie al normei legale, trebuie privită restrictiv, în sensul că ea devine operantă numai în condiţiile legii.

Prin urmare, în măsura în care instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că nu poate schimba temeiul juridic al acţiunii şi doar a presupus că sunt incidente prevederile art. 2.523 C. civ., fără a stabili instituţia juridică incidentă, criticile recurentei încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. apar fondate, judecarea căii de atac devolutive realizându-se cu încălcarea rolului activ al instanţei de apel, a normelor de procedură indicate, precum şi a dreptului la un proces echitabil.

Pe aceste premise, Înalta Curte constată şi temeinicia criticilor recurentei referitoare la caracterul străin al motivării instanţei de apel expuse în confirmarea soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei, susţineri circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Această rezolvare a cauzei, neclară sub aspectul fundamentului juridic determină o îndepărtare a raţionamentului judiciar de la cauza acţiunii, aşa cum a fost determinată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi imprimă motivării, din perspectiva aplicării regulilor prescripţiei, un caracter străin de natura pricinii.

Instanţa de apel, statuând în principal că temeiul juridic este străin de natura cauzei şi că reclamanta avea la dispoziţie mai multe pârghii legale pentru realizarea dreptului pretins, a continuat motivarea arătând că soluţionarea cauzei se va realiza prin raportare la temeiul juridic precizat de reclamantă, sens în care, în baza art. 2.523 C. proc. civ., a stabilit că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă din momentul în care intimata-pârâtă a emis pretenţii cu privire la eliberarea imobilului. Aceste ultime considerente, dublate de imprecizia temeiului de drept material care fundamentează demersul judiciar al reclamantei, demonstrează temeinicia motivului de nelegalitate invocat de recurentă.

În continuare, circumscrise aceleiaşi ipoteze de casare, autoarea căii de atac a dezvoltat critici legate de neexaminarea de către instanţa de prim control judiciar a motivelor sale de apel.

Astfel, recurenta a susţinut că instanţa de prim control judiciar nu a analizat criticile sale privind prescripţia dreptului material la acţiune şi nici nu a motivat de ce a înlăturat raţionamentul primei instanţe în ceea ce priveşte momentul de început al termenului de prescripţie.

Înalta Curte subliniază că, în acord cu prevederile constituţionale şi rigorile impuse unui proces echitabil, regăsite expres şi în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea instanţei trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză, într-o manieră care să creeze transparenţă asupra raţionamentului judiciar care o fundamentează.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile oferite de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv şi consistent al argumentelor şi probelor administrate, pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Aşadar, obligaţia de motivare impune o apreciere ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele sale, motivarea unei hotărâri fiind înţeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce presupune un răspuns la toate argumentele aduse de părţi, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Transpunând aceste exigenţe în examenul deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în motivare, instanţa de apel nu a analizat motivele specifice ale apelului, care puneau în discuţie dinamica transferului între stat şi intimat a bunului.

Declarând apel, titulara acţiunii a criticat modul în care prima instanţă a procedat la stabilirea legii aplicabile în materia prescripţiei, având în vedere că aceasta a susţinut incidenţa dispoziţiilor legale din C. civ. de la 1864, iar intimatul a invocat dispoziţiile Noului C. civ., sens în care a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. civ., reţinerea motivului de drept indicat în hotărâre fără punerea acestuia în discuţia părţilor.

Or, din considerentele deciziei recurate nu rezultă că instanţa de apel a avut în vedere la soluţionarea apelului şi susţinerile autoarei căii de atac. Se observă că statuările curţii de apel se limitează la a aprecia că dreptul material la acţiune este prescris, fără însă a justifica de ce aspectele sesizate în apel de către recurentă, care priveau însăşi elementele decizorii reţinute la judecata căii de atac devolutive, nu au fost primite.

Examenul hotărârii atacate nu lasă să se întrevadă un raţionament clar şi logic din care să reiasă că susţinerile reclamantei sunt neîntemeiate sau că ipoteza de întrerupere a termenului de prescripţie invocată de titulara demersului judiciar nu este incidentă în cauză.

Toate aceste elemente imprimă deciziei atacate un viciu de nelegalitate care nu poate fi înlăturat decât prin casarea ei şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel, în vederea asigurării părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie.

În argumentarea celui de-al treilea motiv de recurs, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material cuprinse în pct. 4 şi 8 din articolul unic al Legii nr. 328/2006, în forma aplicabilă după constatarea neconstituţionalităţii prevederilor art. II pct. 2 şi 11 din acest act normativ de către Curtea Constituţională prin decizia nr. 269/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265/23.04.2010.

Invocând ca motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta, după evocarea deciziei sus-menţionate, a arătat că statuările instanţei de apel referitoare la caracterul străin al temeiului juridic invocat au avut în vedere textul de lege pretins încălcat, în forma în vigoare anterior pronunţării acestei decizii şi că actul normativ reglementa situaţii juridice şi faptice similare sau identice cu cele ale autoarei căii de atac.

Totodată, a afirmat că soluţia instanţei de prin control judiciar a fost dată şi cu încălcarea art. 248 alin. (4) C. proc. civ., în ceea ce priveşte respingerea cererii autoarei căii de atac de unire a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu suplimentarea probatoriului, cu privire la cazul de întrerupere a termenului de prescripţie.

Plecând de la constatările anterioare, Înalta Curte arată că, de vreme ce instituţia juridică incidentă în cauză nu a fost stabilită şi nu s-a oferit un răspuns motivelor de apel care vizau şi textele de lege pretins încălcate, aplicarea greşită a normelor legale indicate de recurentă nu poate fi cercetată în lipsa unui examen adecvat al acestor chestiuni litigioase în apel.

În aceste condiţii, constatând întemeiate criticile recurentei referitoare la încălcarea rolului activ de către instanţa de apel, precum şi cele privind conţinutul şi calitatea motivării deciziei recurate şi reiterând că Înalta Curte nu poate realiza controlul greşitei aplicări a normelor de drept material de către instanţa de apel în lipsa unei cercetări judiciare adaptate acţiunii, recursul promovat urmează a fi admis şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., hotărârea atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre o nouă judecată instanţei de apel.

Solicitarea recurentei în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe nu poate fi primită, având în vedere că eroarea de judecată sesizată prin memoriul de recurs s-a produs în etapa apelului, iar incidenţa ipotezelor reglementate de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu a putut fi identificată în cauză.

Revine instanţei de prim control judiciar ca în rejudecare, ţinând cont de dezlegările instanţei de recurs, să dea calificarea juridică exactă actelor şi faptelor deduse judecăţii, pe care să o pună în discuţia părţilor în prealabil, să determine instituţia juridică incidentă în cauză şi să verifice, în raport cu aceasta, aplicabilitatea în speţă a unor norme de drept speciale în blocul legal al prescripţiei, aspectele deduse judecăţii în apel urmând să fie soluţionate ţinând cont de aceste elemente, dar şi de susţinerile părţilor din apel şi din această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 194/26.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2022.