Reduction of Contractual Penalty Under Civil Code Art. 1541: Mandatory Superiority of Reduced Penalty to Unpaid Principal Obligation

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 noiembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul BNR din ziua plăţii, ca efect al rezoluţiunii prin voinţa părţilor a contractului de transfer de activitate, precum şi la plata dobânzii legale; în subsidiar, a solicitat restituirea aceleiaşi sume aşa cum era precizată în primul petit, ca urmare a reducerii clauzei penale.

Prin sentinţa civilă nr. 3166 din 14 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Ilfov – secţia Civilă a fost respinsă ca nefondată cererea reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L.; prin decizia civilă nr. 220 din 1 noiembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat în cauză.

Decizia de apel a fost recurată de reclamantă, iar prin decizia nr. 993 din 10 iunie 2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis calea extraordinară de atac, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamantei.

În decizia de casare, instanţa supremă a reţinut incidenţa motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la criticile vizând modul de soluţionare al capătului subsidiar din cererea de chemare în judecată, arătând că instanţa de apel nu a analizat clauza penală din contractul părţilor din perspectiva ipotezei la care se referă art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., fiind considerat în mod greşit că obligaţia principală neexecutată este reprezentată de achitarea întregului preţ, cu consecinţa dedusă că în acest fel nu se respectă limita trasată de art. 1541 alin. (2) C. civ., în sensul că penalitatea redusă trebuie să rămână superioară obligaţiei principale. Sub acest aspect, Înalta Curte a reţinut că notificarea de rezoluţiune a contractului a vizat neplata a 4 tranşe de preţ şi, deci, obligaţia principală neexecutată este reprezentată doar de aceste tranşe scadente şi neplătite, iar nu de totalul tranşelor de preţ care alcătuiesc valoarea întregului preţ, întrucât o parte însemnată a acestora nu era exigibilă la momentul rezoluţiunii. În concluzie, instanţă supremă a reţinut că prin raportare greşită la obligaţia principală neexecutată ca fiind reprezentată de plata întregului preţ, iar nu de plata tranşelor scadente şi neachitate instanţa de apel a exclus în mod nelegal de la aplicare prevederile art. 1757 alin. (2) C. civ. şi pe cele ale art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., care conferă instanţei posibilitatea de decide reducerea cuantumului sumelor plătite cu titlu de rate din preţ pentru ipoteza în care penalitatea pe care o conţine clauza penală este vădit excesivă.

De asemenea, prin aceeaşi decizie s-a reţinut caracterul nefondat al criticilor care vizau modalitatea de soluţionare a capătului principal din cererea de chemare în judecată.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel – secţia a V- Civilă sub nr. x/2016*.

Prin decizia nr. 1485/2020 din 26 octombrie 2020 instanţa investită, urmare a casării dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., a schimbat în tot sentinţa de fond în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la restituirea sumei de 280.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere privind lămurirea dispozitivului deciziei de apel sub aspectul înţelesului şi întinderii acestuia, partea susţinând că suma la plata căreia a fost obligată ar urma să fie achitată ar urma să fie achitată prin conversia monedei euro în RON la cursul BNR pentru fiecare din zilele în care reclamanta a efectuat plăţile în luna martie 2015.

Prin încheierea nr. 4/2021 din 1 februarie 2021 Curtea de Apel – secţia a V- Civilă a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei, reţinând că nu se solicită, în fapt, o lămurire a dispozitivului deciziei pronunţate în cauză, ci vizează modificarea acestuia, prin convertirea monedei euro în RON în varianta agreată de parte. S-a mai reţinut că dispozitivul deciziei de apel este clar şi nu comportă vreo ambiguitate, fiind specificată obligarea pârâtei la restituirea sumei de 280.000 euro în echivalent în RON la data plăţii.

1. Decizia de apel a fost recurată de pârâta B. S.R.L. care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei de apel şi, în urma rejudecării, respingerea integrală a cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă sub nr. x/2016*.

Prin memoriu de recurs separat, recurenta-pârâta a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. Fără a structura memoriul de recurs prin raportare la motivele de casare invocate, recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel sub următoarele aspecte:

A invocat dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2), arătând că în mod nelegal instanţa de apel nu a reţinut caracterul de clauză penală al prevederii contractuale în baza căreia a reţinut suma achitată de intimata-reclamantă până la rezoluţiunea contractului, acest caracter determinând activarea clauzei fără a fi ţinută a face dovada vreunui prejudiciu. În opinia recurentei-pârâte, cu ignorarea atât a naturii clauzei contractuale, cât şi a prevederilor legale anterior menţionate, instanţa de apel procedează la o analiza în cadrul căreia concluzionează că nu există niciun prejudiciu pe care să-l fi suferit ca urmare a rezoluţiunii contractului dintre părţi.

O altă critică a vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1541 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă arătând că instanţa de apel nu a respectat îndrumarea dată de instanţa de casare în sensul că penalitatea redusă trebuie să rămână superioare obligaţiei principale. S-a susţinut, astfel, că în modalitatea în care a procedat instanţa de apel, penalitatea a devenit egală cu obligaţia principală, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 1541 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai invocat şi depăşirea de către instanţa de apel a limitelor investirii, arătând că în rejudecare, după casarea pronunţată de instanţa supremă, obiectul judecăţii viza doar capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea la restituirea sumei de 500.000 euro, ca urmare a reducerii clauzei penale, în temeiul art. 1541 C. civ. Or, susţine recurenta-pârâtă, instanţa de apel a dispus restituirea sumei de 280.000 euro în echivalent în RON la data plăţii, stabilind, astfel, condiţii de plată nesolicitate, ceea ce ar reprezenta a adăugire nepermisă.

Sub aspectul solicitării de rejudecare în fond a cauzei, recurenta-pârâtă a susţinut că regula este ca instanţa să nu treacă peste voinţa liber exprimată a părţilor, cuantumul clauzei penale putând fi redus doar în condiţii de excepţie. Din această perspectivă a arătat că premisa aplicării prevederilor art. 1541 C. civ. o reprezintă buna-credinţă a debitorului, precum şi necesitatea prevenirii unei inegalităţi economice existente la momentul încheierii contractului, în condiţiile în care clauza penală trebuie să îşi păstreze rolul său cominativ, creditorul fiind scutit de dovedirea vreunui prejudiciu. Plecând de la aceste premise, recurenta-pârâtă, a susţinut că penalitatea stabilită la nivelul avansului achitat la momentul încheierii contractului nu poate fi excesivă, prin raportare la textele legale aplicabile, având în vedere atât calitatea de profesionişti a părţilor precum şi valoarea totală a contractului (7.508.500 euro). Având în vedere şi obiectul complex al contractului – transfer de activitate în prima etapă, şi transfer de proprietate la momentul achitării integrale a preţului, precum şi durata de executare a acestuia (ultima rată fiind prevăzută a fi achitată în aprilie 2020) recurenta-pârâtă a apreciat că penalitatea este una proporţională, neputând fi considerată una vădit excesivă, cum impune textul legal.

În acelaşi context, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă a preluat imediat după achitarea avansului activitatea imobiliară, încasând chirii în baza contractelor existente, notificarea de rezoluţiune emisă de aceeaşi parte la numai câteva săptămâni de la încheierea actului juridic fiind o dovadă a relei credinţe. Recurenta-pârâtă a mai susţinut că nu îşi mai poate recupera prejudiciul suferit ca urmare a încetării raportului contractual, neavând posibilitatea de a valorifica proiectul ce a făcut obiectul tranzacţiei, urmare a litigiului dintre părţi. Pentru toate cele susţinute, recurenta-pârâtă a solicitat ca instanţa supremă să reţină caracterul deplin justificat al penalităţii contractuale, cu consecinţa respingerii integrale a cererii intimatei-reclamante.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând următoarele: cu privire la primul motiv de recurs a învederat că în rejudecare instanţa de apel a respectat îndrumările şi dezlegările date prin decizia de casare în sensul aplicării în cauză a dispoziţiei art. 1541 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pentru reducerea clauzei penale; al doilea motiv de recurs vizează, în opinia sa, o eroare de calcul, considerentele deciziei de apel fiind în acord cu prevederile art. 1541 alin. (2) C. proc. civ., penalitatea rămânând superioară obligaţiei principale; referitor la al treilea motiv de recurs, a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat în limitele investirii, capătul subsidiar de cerere fiind formulat prin trimitere la solicitarea principală, care viza restituirea întregii sume în echivalent în RON la data plăţii; în final, a arătat că solicitarea de rejudecare a fondului cauzei şi argumentele expuse sub acest aspect excedează limitelor impuse de art. 501 alin. (3) C. proc. civ., determinând o reapreciere a temeiniciei hotărârii recurate; a mai arătat că în mod legal a apreciat prima instanţă caracterul vădit excesiv al penalităţii contractuale, având în vedere durata limitată în timp de la momentul încheierii contractului şi până la notificarea de rezoluţiune, precum şi faptul că a restituit recurentei-pârâte chiriile încasate în acea scurtă perioadă de timp, aspect recunoscut de parte.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, ce a fost comunicat părţilor, fiind stabilit termen pentru discutarea admisibilităţii căii extraordinare de atac la data de 25 noiembrie 2021.

2. În cauză recurenta-pârâtă a declarat recurs şi împotriva încheierii nr. 4/2021 din 1 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, solicitând admiterea recursului şi, în ipoteza menţinerii soluţiei pe fond, să se dispună lămurirea dispozitivului acelei hotărâri.

Recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., criticând încheierea atacată sub următoarele aspecte: din prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut, citând unele considerente ale încheierii recurate, că acestea sunt contradictorii, inducând atât ideea caracterului nefondat la cererii de lămurire, cât şi necesitatea explicitării dispozitivului hotărârii pronunţate; susţine recurenta-pârâtă că, practic, instanţa de apel, deşi a respins cererea, a inserat considerente prin care lămureşte dispozitivul deciziei pronunţate.

Citând, de asemenea, un paragraf din considerentele încheierii, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel nu a indicat motivul de drept care stă la baza raţionamentului expus, şi nici în ceea ce priveşte alegerea făcută referitor la varianta de conversie euro-RON; a mai susţinut că în capătul de cerere subsidiar, rămas de soluţionat după decizia de casare, intimata-reclamantă nu a indicat o solicitare expresă de restituire a sumei în echivalent în RON la data plăţii.

În raport de toate criticile formulate, recurenta-pârâtă a solicitat ca, urmare admiterii recursului, să se dispună lămurirea dispozitivului deciziei de apel în sensul restituirii sumei în echivalent în RON la cursul mediu euro-leu din datele la care intimata-reclamantă a făcut plăţile avansului.

Intimata-reclamantă a formulat note de concluzii, solicitând respingerea recursului ca nefondat, apreciind că criticile formulate nu se încadrează în motivul de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), că nu regăseşte critici care să poată fi analizate din perspectiva motivului de casare, iar restul susţinerilor vizează temeinicia încheierii, iar nu eventuala nelegalitate a acesteia.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă sub nr. x/2016*/a1. În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, ce a fost comunicat părţilor, fiind stabilit termen pentru discutarea admisibilităţii căii extraordinare de atac la data de 25 noiembrie 2021.

În şedinţa completului de filtru din data de 25 noiembrie 2021 s-a dispus conexarea recursului declarat împotriva încheierii nr. 4/2021 la dosarul nr. x/2016, având ca obiect recursul declarat împotriva deciziei de apel, prin raportare la art. 139 C. proc. civ. şi la art. 94 alin. (3) şi art. 101 alin. (4) din Hotărârea CSM nr. 1375/2015. La aceeaşi dată, au fost admise în principiu recursului declarate în cauză, fiind stabilit termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru dezbaterea căilor extraordinare de atac.

3. Examinând legalitatea deciziei de apel, prin raportare la criticile formulate şi apărările invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., ce va fi analizată sub imperiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondată. Înalta Curte reţine că, chiar dacă recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 1538 alin. (4) C. civ., susţinând că nu este obligată să dovedească vreun prejudiciu urmare a activării clauzei penale contractuale şi, implicit, nici instanţa de apel nu trebui să facă o asemenea verificare, o asemenea verificare a fost impusă prin decizia de casare în primul ciclu procesual. Astfel, se reţine că, admiţând recursul, instanţa supremă a statuat asupra problemelor de drept dezlegate impunând instanţei devolutive ca în rejudecare să procedeze la analizarea clauzei penale prin prisma dispoziţiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. Or, una din condiţiile impuse de textul legal ce trebuia aplicat în speţă viza tocmai evaluarea prejudiciului ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, în raport de care urma să se stabilească caracterul vădit excesiv la penalităţii contractuale.

În consecinţă, nu se poate reţine o nelegalitate a deciziei de apel, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art. 1538 alin. (4) C. civ., în sensul susţinut de recurenta-pârâtă, de acordare a penalităţii contractuale fără dovedirea întinderii prejudiciului, în condiţiile în care în primul ciclu procesual instanţa supremă a statuat asupra limitelor rejudecării, cu impunerea analizei clauzei penale prin raportare la prevederile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.

Critica a recurentei-pârâte vizând pronunţarea deciziei de apel cu depăşirea limitelor investirii şi încălcarea prevederilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care va fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată. Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a solicitat, printr-un petit principal restituirea sumei de 500.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, iar printr-un petit subsidiar, restituirea sumei de 500.000 euro "prevăzută mai sus" (sintagmă regăsită în cererea depusă la instanţa de fond), prin reducerea clauzei penale. Recurenta-pârâtă a susţinut, prin motivele de recurs, că instanţa de apel a stabilit în mod nelegal ca restituirea sumei să se facă în echivalent în RON la data plăţii, în condiţiile în care nu s-a formulat o asemenea cerere.

Din modul de formulare regăsit în cererea de chemare în judecată, citat anterior, rezultă cu certitudine că intimata-reclamantă a formulat petitul subsidiar de cerere în aceleaşi condiţii ca şi primul petit, aspect ce rezultă din trimiterea făcută la modul de configurare a petitului principal. În acest context, Înalta Curte reţine că în mod legal a dispus instanţa de apel ca restituirea să fie efectuată în echivalentul în RON la data plăţii, având în vedere limitele investirii prin cererea de chemare în judecată şi decizia de casare.

Se observă, totodată, că pe parcursul judecării cauzei în etapele devolutive recurenta-pârâtă nu a formulat apărări cu privire la modalitatea de restituire, respectiv cu privire la cursul de referinţă ce ar trebui aplicat în măsura instituirii obligaţiei de restituire. În consecinţă criticile recurentei-pârâte referitoare la cursul de referinţă ce ar trebui aplicat în vederea restiturii la care a fost obligată sunt formulate omisso medio, neputând face obiectul de analiză în calea extraordinară de atac, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte reţine, astfel că, în urma deciziei de casare dispusă în primul ciclu procesual, putea fi anticipată şi o soluţie de admitere a căii de atac ce făcea obiectul judecăţii, context în care recurenta-pârâtă avea posibilitatea de a formula în faţa instanţei de apel apărările referitoare la modalitatea de restituire.

De altfel, chiar şi în lipsa unei menţiuni exprese a intimatei-reclamante în sensul acordării sumei în echivalentul în RON din data plăţii, instanţa de apel era obligată să insereze această menţiune, având în vedere Regulamentul BNR nr. 4/2005, potrivit căruia plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu) – art. 3 din Regulament. Se observă că textul legal menţionat face referire şi la numite excepţii, când plata poate fi efectuată direct în valută, dar excepţiile vizează doar raporturile comerciale cu element de extraneitate. Or, raportul juridic care a generat obligaţia de restituire nu se încadrează în excepţiile reglementate de actul normativ emis de Banca Naţională a României, astfel încât, chiar dacă părţile au făcut referire în actul juridic încheiat la sume în euro, plata, respectiv restituirea dispusă de instanţă urmează regimul stabilit prin Regulamentul nr. 4/2005.

Înalta Curte reţine că recurenta pârâtă a formulat critici şi subsumate solicitării de rejudecare a cauzei în fond, urmare a admiterii căii extraordinare de atac. Instanţa supremă reţine, sub un prim aspect, că având în vedere dispoziţiile procedurale sub imperiul cărora este analizat recursul declarat în cauză, chiar fiind în prezenţa rejudecării cauzei în al doilea ciclu procesual, nu se poate proceda la rejudecarea fondului cauzei, art. 497 C. proc. civ., în forma în vigoare aplicabilă litigiului, impunând soluţia de trimitere spre rejudecare, în cazul casării deciziei de apel.

Sub al doilea aspect, se reţine că parte din criticile menţionate pot fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv cele privind aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. Din această perspectivă, Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel, instanţa devolutivă aplicând corect norma de drept impusă prin decizia de casare, analiza efectuată pentru a se dispune reducerea clauzei penale înscriindu-se în cerinţele textului legal. Este înlăturată, astfel, critica recurentei-pârâte vizând o greşită aplicare a normei de drept incidente în cauză în sensul analizării unui prejudiciul ulterior, iar nu al celui previzionat de părţi la momentul încheierii contractului. Se observă că instanţa de apel a analizat, în raţionamentul expus, strict prejudiciul previzionat de părţi la momentul încheierii contractului, nefiind depăşită limita de analiză, aşa cum susţine recurenta-pârâtă.

Celelalte critici inserate în memoriul de recurs şi care au în vedere modalitatea în care instanţa devolutivă de atac a apreciat concret elementele de fapt ale prejudiciului ce putea fi prevăzut de părţi la momentul încheierii contractului pentru a reţine caracterul vădit excesiv al penalităţii contractuale, în aplicarea dispoziţiei legale incidente în cauză, nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind susţineri care să antameze o posibilă nelegalitate a deciziei de apel. Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza Înaltei Curţi este limitată la examinarea conformităţii deciziei de apel cu normele de drept aplicabile, neputând proceda la o reanalizare situaţiei de fapt. În consecinţă, aceste susţineri nu vor fi analizate în calea extraordinară de atac.

Înalta Curte reţine caracterul fondat al criticii vizând greşita aplicare a prevederilor art. 1541 alin. (2) C. civ., din perspectiva modalităţii în care instanţa de apel a dispus asupra reducerii clauzei penale. Textul legal incident în cauză prevede în mod expres că, în situaţia în care se verifică incidenţa condiţiilor impuse de art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., penalitatea redusă trebuie să rămână superioară obligaţiei principale. Din raţionamenul expus în considerentele deciziei recurate, precum şi din modul în care s-a dispus restituirea către intimata-reclamantă a restului de sumă achitat în temeiul contractului dintre părţi se observă că modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra sumei ce poate fi restituită intimatei-reclamante pune semnul egalităţii între penalitate şi obligaţia principală neexecutată, ce a determinat rezoluţiunea contractului dintre părţi, cu nerespectarea prevederilor art. 1541 alin. (29 C. civ.

Înalta Curte nu poate reţine apărarea intimatei-reclamante în sensul că nu este vorba de o nelegalitate a deciziei de apel, ci doar o eroare de calcul, considerentul din hotărâre invocat de ambele părţi reprezentând, în esenţă, modalitatea de aplicare a normei de drept menţionate anterior, în justificarea sumei dispusă a fi restituită. Or, în considerarea celor dispuse în decizia de casare, ce fac trimitere la analizarea cauzei şi din perspectiva prevederilor art. 1541 alin. (2) C. civ., instanţa de apel avea obligaţia, potrivit art. 501 C. proc. civ., să prezerve un nivel al penalităţii superior celui al obligaţiei principale. În speţă, norma de drept a fost greşit aplicată, penalitatea fiind redusă la nivelul obligaţiei principale, aspect de natură să atragă nelegalitatea deciziei de apel.

În consecinţă, având în vedere considerentele expuse şi motivul ce a determinat aprecierea nelegalităţii deciziei de apel, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, va casa decizia recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în limitele rezultate din prezenta decizie.

4. Examinând legalitatea încheierii de şedinţă nr. 4/2001, prin raportare la criticile formulate şi apărările invocate, reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă a invocat în memoriul de recurs motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Înalta Curte observă că din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ. nu pot fi identificate critici în memoriul de recurs, fiind reţinut, astfel, că textul legal a fost invocat formal.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, într-o primă critică, un pretins caracter contradictoriu al considerentelor încheierii pronunţate de instanţa devolutivă de atac. În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă a citat un considerent al încheierii instanţei de apel, care, în opinia sa, susţine o afirmaţie contrară altor considerente, care susţin dispozitivul de respingere a cererii de lămurire formulată în cauză.

Înalta Curte apreciază că în economia considerentelor care susţin soluţia pronunţată de instanţa de apel în cererea părţii de lămurire a dispozitivului deciziei, paragraful citat de recurenta-pârâtă are natura unui considerent supraabundent, care nu determină, în consecinţă, un caracter contradictoriu al încheierii recurate.

O altă critică a vizat o pretinsă contradictorialitate între considerente şi dispozitiv, recurenta-pârâtă susţinând că deşi soluţia pronunţată a fost în sensul respingerii cererii sale, totuşi, prin considerentele expuse, în fapt, instanţa devolutivă, a procedat la lămurirea dispozitivului deciziei de apel.

Reţinând, sub un prim aspect, că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează doar contradictorialitatea între considerente, se observă, totodată, că instanţa de apel, considerând că cererea este nefondată, dispozitivul deciziei fiind clar, a apreciat că se impune sublinierea acestui caracter al celor dispuse. În consecinţă, se reţine că acele considerente criticate de recurenta-pârâtă nu se înscriu într-o motivare de lămurire a dispozitivului deciziei de apel, ci constituie argumente care susţine caracterul clar al acestuia.

Critica vizând modalitatea restituirii sumei către intimata-reclamantă, prin conversia euro-RON la data plăţii nu va mai fi analizată, având în vedere considerentele expuse în examinarea recursului declarat împotriva deciziei de apel. Pentru aceleaşi considerente nu va fi analizată nici susţinerea depăşirii limitelor investirii de către instanţa de apel, raportată la o pretinsă nesolicitare a convesisiei sumei din euro în RON.

În final, Înalta Curte reţine legalitatea încheierii pronunţate de instanţa de apel din perspectiva acelor considerente care caracterizează cererea ca fiind una care ar tinde la modificarea deciziei de apel, iar nu la lămurirea acesteia.

Având în vedere, însă, soluţia de casare dispusă cu privire la decizia de apel, precum şi motivele de nelegalitate care au condus la această soluţie, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat şi împotriva încheierii nr. 4/2021 pronunţată de aceeaşi instanţă. Măsura de casare arătată este impusă de dispoziţiile art. 443 alin. (3) C. proc. civ., în condiţiile în care încheierea de lămurire a dispozitivului unei hotărâri face corp comun cu aceasta. În aceste condiţii, nu se poate justifica juridic şi procesual menţinerea în circuitul civil a unei încheierii, ataşate unei decizii faţă de care s-a dispus casarea.

Având în vedere toate considerentele arătate, precum şi dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă, va casa decizia şi încheierea pronunţate în cauză, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în limitele arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1485/2020 din 26 octombrie 2020 şi a încheierii nr. 4/2021 din 01 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Casează decizia recurată şi încheierea recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2022.